Despre autor

Miloș Dumbraci (1979) este un scriitor vâlcean (din Râmnicu Vâlcea) de SFFH, care în prezent locuiește în București.

A debutat în Gazeta SF (2015) și a publicat ulterior numeroase povestiri, recenzii, traduceri și articole în revistele: Gazeta SF, Nautilus, Helion, Fantastica, Revista de Suspans, Argos, Galaxia 42 și Știință și Tehnică, în hindi (tradus) în Vagyan Katha (India), în sârbă în Regia Fantastica (Serbia), în portugheză în O Último Dia do Futuro (Brazilia), iar în engleză în Aphelion (SUA).

În 2016 a fost publicat de ed. Millenium în volum cu „Hoțul de Moarte” (colecție de povestiri) și „Luizienii” (nuvelă steampunk).

În 2018 a fost publicat de ed. Vremea, cu romanul grimdark fantasy „Flamura Neagră”.

Proza scurtă i-a fost inclusă și în antologii precum „Povestiri cu Dragoni” (Tritonic, 2017), „Cele mai frumoase povestiri SF&Fantasy” (Vremea 2018) sau „Antologia prozei românești SF” (Paralela 45, 2018).

În engleză poate fi citit în volumul de povestiri ”Red Dead Ten” (2018, Smashword).

Este editor al Blogului de SeFe (https://bloguldesefe.ro/)

contact: milosdumbraci@gmail.com

Bibliografia:

Îngeri de zăpadă

SF – Galaxia 42, 2020

Ra-ta-ta-ta-ta.

Rafala prelungă, asurzitoare, îi copleși auzul. Reculul îi zgâlțâi corpul slăbit de ger și căldura țevii îi arse palma cu care o ținea greșit, prea aproape de înălțător, dar mușcătura ei nu fu cu nimic mai rea decât cea a frigului copleșitor.

Mitia trase aer în piept și ascultă, cu ochii încă bine închiși, sperând pentru o clipă că va mai auzi doar vântul.

*

Lacrima Dei

SF – Galaxia 42, 2020

Pornește înregistrarea, te rog. Unu, doi, trei.

Bun număr, trei, nu-i așa? Ca în Sfânta Treime și altele asemenea, genul tău de povești de adormit copiii, părinte Aleksei. Trei a însemnat viață și trei a însemnat iubire. Dar doi? Noi doi am produs doar moarte și amărăciune. Nu pot exista doi Dumnezei, două Evanghelii ori două Potopuri care să fie divine în aceeași măsură. Dacă există, atunci unul dintre ele este de felul greșit, aș spune. Nu-i așa, draga mea Zână? Tu cine crezi că are dreptate? Și cine este nebun?

Niște ucigași de lumi, noi doi. Dar ajungem și la partea asta.

Vremea vânătorii

Fantasy – Helion, 2019

Când a venit Sfârșitul Lumii Așa Cum O Știm, pot spune c-am avut noroc.

Dormeam în cortul jos din colțul unui poligon al vânătorilor de munte, la marginea unei păduri nu chiar așa de dese, însă nici la îndemâna turiștilor. Culmea baftei, o zonă fără semnal de mobil, așa că lăsasem în cazarmă telefonul și tableta, la fel ca și camarazii mei; dar, în plus, eu am și-o slăbiciune care mi-a salvat viața. Nu mă bărbieresc decât electric, pentru că habar nu am cum să folosesc o lamă. Și cum în munte nu prea se găsesc prize, stăteam nebărbierit de mai mult de-o săptămână. Eram bărbos când a început Apocalipsa și de-aia am trăit, în timp ce restul plutonului meu sunt morți cu toții.

Buncărul

Horror – Revista de Suspans, 2017

Doar șase zile au trecut până am dezgropat eu hâdul adevăr, blestemata cruzime a puterilor care moțăie în beznă, așteptând ca nesăbuința oamenilor să le trezească. Șase. Mult? Puțin? N-aș putea spune, însă aici, în negura din acest buncăr nenorocit, mie mi-au părut veșnicie și clipă totodată. Ha! Bine zis. Cât de bine descrie tot ceea ce s-a întâmplat și se va întâmpla și-n continuare: clipă și veșnicie totodată. Dar să începem cu începutul…

Omăt roșu în Kaperka

Fantasy – Gazeta SF, 2016

Viscolul urlă dușmănos și-l potopi cu zăpadă, iar bărbatul își adună mai tare în jurul cefei mantaua zdrențuită de vânător de munte și strânse stoic din dinți, tăcut. Se mai împinse încă o dată în ușa grosolană din lemn negeluit și aceasta cedă în sfârșit, cu un oftat de aer călduț și rău-mirositor. Baraca pe jumătate îngropată-n permafrost îl înghiți nesățioasă.

— A venit Codreanu? Adă-l încoa!

Bărbatul micuț se încordă, mijind ochii pentru a se obișnui cu penumbra apăsătoare, cleioasă parcă în contrast cu strălucirea orbitoare a nămeților de afară. Încleștă pumnii osoși, dar le văzu fețele și se mai liniști: ochi dușmănoși ca totdeauna, dar fără acea sclipire jucăușă a răutății din momentele când îl miștocăreau din cauza numelui.

Tâlharii din Yzandjan

Fantasy – Helion, 2016

Awwabegul împinse cu vârful încovoiat al papucului grămada de sfărâmături metalice și se strâmbă dezgustat. Privi spre cerul verzui încărcat de nori și mârâi din nou: nu-i plăcea deloc această provincie de graniță, umedă și rece, și ar fi preferat să se afle în însoritul Akkash, unde nu ploua decât dacă voia Împăratul. Care, din fericire, nu voia niciodată. Se întoarse spre caretă, sări greoi peste băltoacele maronii, ținându-și cu grijă ridicate poalele caftanului, și mârâi sictirit prin barba deasă:

— Câte?

Căpitanul micuțului grup de străjeri băștinași, un slăbănog jalnic de ponosit pentru un supus al imperiului, ridică umil din umeri:

— Cetăți-de-zbor? Șase până acum, mărite Saferi-sey.

Lamă albă, tăiș negru

Fantasy – Gazeta SF, 2016

Își pipăi confuz vestonul zdrențuit. Era ud. Sânge? Apă? Sevă? Trase adânc în piept aerul fetid: mirosea a junglă, moarte și putreziciune, dar nu și a sânge. Ghemuit în patru labe, așteptă nemișcat câteva clipe să i se obișnuiască ochii cu întunericul aproape absolut. Două-trei raze firave scurse din sus în jos, topite în umezeala densă. Pereți de cavernă acoperiți gros cu o colcăială moale de liane, scârțâind a viață de insecte. Să fi ajuns înapoi în Boca del Diablo, unde începuse toată blestemăția?

Întinse mâinile în față, temător, și începu să înainteze încetișor prin mâzga caldă. Palmele-i poposiră pe un morman de obiecte tari, alunecoase, mai înalt decât putea el simți. Apucă unul dintre ele și-l roti, trecându-și degetele peste orbite și măsele. Îl aruncă înapoi și luă altul, cu fruntea sfărâmată înspre înăuntru de-o lovitură feroce. Femei și copii. Nu, asta nu era aceeași peșteră, sau cel puțin nu în același ”atunci”.

Expresul de Alabama

SF – Fantastica, 2015

— Dar intrați odată! șuieră către ei bărbatul de dincolo de ușa întredeschisă.

Theo tresări, surprins. Dădu să spună ceva, însă citi teama din ochii soției sale și renunță, așa că nu-și mai încuie mașina, ci înhăță geanta de pe banchetă și se grăbi către bisericuță trăgând-o în spatele său pe Jen.

Gazda trânti ușa și le aruncă o căutătură nemulțumită. Era un bărbat înalt, bine făcut, mai degrabă vânos decât masiv, cu trăsături aspre și privire de piatră. Cu părul scurt de soldat și hainele practice de explorator australian, nici că putea fi mai diferit de intelectualul Theo, înalt și el, dar slab, cu ochelari rotunzi și plete negre, îmbrăcat în pantaloni de stofă și cămașă crem de mătase.

Molokan

SF – Nautilus, 2015

— Bine ați venit la Țialonîi, tovarășe căpitan!

— Inchizitor Marilov, Doamne-ajută! zbieră Iuri, încercând să se facă auzit peste vâjâitul elicopterului.

Peisajul era dezolant. Iazul înghețat pe care aterizaseră, o insulă de cer în oceanul taigalei întunecate, nu era foarte întins, astfel că penumbra miilor de copaci părea gata să se reverse amenințătoare peste ei. Soarele palid nu se vedea bine; elicea învârtejise neaua într-o ceață albă înțepătoare, iar aparatul cenușiu masiv, împestrițat cu pete de rugină, părea el însuși o creatură stranie, nedefinită, ca un hipopotam speriat gata să fugă. La fel arăta și pilotul, înspăimântat de asprimea iernii siberiene, așa că Marilov flutură din mână, iar Mil-ul se ridică vuind și se îndepărtă greoi peste pădurea tăcută, grăbit să se întoarcă la civilizație.

Anchetă pe Terra.322

SF – Helion, 2018

Corectorul, un tânăr blond și zvelt, îi zâmbi, își trase un scaun și se așeză cu fața spre latura cea mai întinsă a sălii complet transparente, dar goală și tăcută. Câteva minute se ignorară reciproc și admirară împreună peisajul: Terra.322 era o lume luxuriantă, plină de vegetație autohtonă și de animale locale sau naturalizate. Chiar și cu ochii omenești actuali, mult mai slabi decât varianta militară cu care se învățase în nenumăratele sale campanii, Gonn_167 putea vedea jungla purpurie până la mulți kilometri distanță, încinsă sub soarele orbitor de pe cerul roșiatic încărcat de nori cafenii.

Pieile de Fier

Fantasy – Helion, 2015

— Uite-i că vin, porci fără minte, mormăi în barbă, mai mult pentru el, masivul Ohjun și strânse mai tare lancea arămie.

Saki nu răspunse nimic, nici ceilalți kanjeri din plutonul său; doar scundacul Gano, eternul lor glumeț, chicoti mai mult din obișnuință. Câțiva aruncară câte o privire fugară către Mut, dar acesta rămăsese impasibil, cu steagul în jos, așa că se liniștiră și începură din nou să se balanseze de pe un picior pe altul ca să nu înțepenească. Așteptau de două ceasuri în ploaie și deja mușchii începeau să-i furnice de la încordare, dar nu cârcoteau: erau kanjeri, vânătorii de elită ai Împăratului.

Zveltul Saki își scutură părul negru de apă, apoi își reașeză coada peste umărul drept, grijuliu să nu murdărească vreuna dintre panglicile-decorații. Era stângaci și ținea lancea invers decât restul grupului; din fericire era ofițer și de aceea încheia careul de războinici în colțul lui extrem, altfel ar fi trebuit să lupte cu dreapta ca să nu încurce formația. Îl enerva apăraia caldă ce șiroia din cerul verzui al acestui capăt sălbatic de lume, dar ei nu purtau niciodată coifuri, ca să se audă bine în timpul luptei cu zeii, când fiecare reacție de-o clipă era vitală.

Dincolo, bezna

Horror – Gazeta SF, 2015

Vania se săturase de întuneric și foame. De teamă. De împușcături și explozii, de trecători strecurându-se cenușii pe străzi, cu priviri suspicioase, pline de dușmănie. De tot talmeș-balmeșul din Dubăsari și din Transnistria în general: ruși, ucraineni, bulgari, moldoveni și cazaci ca el. Toți arătau la fel, zgribuliți ca niște câini uzi de care ți-e milă după o furtună, dar nu știi niciodată care e gata să te muște cu ură pe la spate.

Când, în 1986, se mutase aici din Rostov pentru Irina, plutonierul de miliție Ivan Nikolaievici Kovalciuk găsise o viață liniștită, de împăcat scandalagii bețivi și speriat  hoți de buzunare, iar pe deasupra primise de la stat apartament cu două camere și primă de detașare.

Poveste amară

Fantasy

Varing Das se încolăci înfrigurat în jurul piscului alb, învăluit în norii de cenușă ridicați de mișcarea sa, își apucă delicat vârful cozii iridescente și începu să toarcă. Nu era un tors de fericire, ci dimpotrivă, o încercare de liniștire, de pavăză împotriva tristeții și amărăciunii care-i înnegreau sufletul. Scânci ușor și iarna ce-l apăsa tresăltă fugar, iar prin oceanul cenușiu al cerului lipsit de stele străfulgerară câteva trăsnete răzlețe, lipsite de putere.

Dar în zadar. Grădina lui iubită era stricată, cu statornicia ruptă, și niciodată nu va mai putea să o readucă la starea zen pe care o îngrijea cu devotament de atâtea ere. Fără ea, dragonul însuși era lipsit de țel și putere, iar visul în care crezuse cu pasiune, pentru care renunțase la tot și contrazisese zeii, se dovedea greșit. Frații săi avuseseră dreptate, nu el, atunci când alesese să fie Păzitor, dar nu prima dată, ci în cea din urmă. Rămăsese singur, doar el și amintirile sale, pe un vârf de munte într-un ocean de scrum…

Cal mecanic la rege, șah

SF – Nautilus, 2015

Marc Cercetaș IV-32 ura Valeniile. Poate nu la fel de mult ca pe turnătorul ce-l dăduse cândva pe mâna Gărzii, dar cu siguranță își simțea sufletul plin până la refuz de scârbă și pasională dușmănie față de nisipul, cactușii, arșița și canioanele stâncoase ale acestei blestemate pustietăți.

Și monștrii. Of, Sfinte Soare, cât îl călcau pe nervi lepădăturile ce bântuiau deșertul! Mutanți, rebuturi de procesare, infractori transformați ca pedeapsă, exilați, dezertori, fugari, tâlhari, contrabandiști, fiare sălbatice, orice îți puteai imagina mai urât și feroce te aștepta cu certitudine pe undeva printr-o crevasă, pe după vreo dună sau cățărat pe vreo creastă, gata să te înhațe.

Șamanul și kurganul

Fantasy – Gazeta SF, 2015

–        Cel mai rău e la Gară și pe Kurganu’ Mamaiev! Moarte sigură! Cel mai bine e acu’ în tranșeele din Voroșilovski, acolo totu’ e deja făcut praf, nu mai au pe ce să se bată!

Glasul răgușit al veteranului se auzea cu greu peste șuierăturile și bubuiturile bombardamentului de artilerie din apropiere, clipocitul Volgăi și zdrăngănelile recruților ce săreau grăbiți de pe barjă, cu ochii mari de groază. În spatele lor, un stol de Stuka măcelărea restul regimentului, cu bombe și rafale de mitralieră; o treime din convoi trecuse, două treimi încă se legănau pe fluviu, ținte sigure pentru avioane. Dinspre barjele sfărâmate și răsturnate veneau strigăte de ajutor și urlete de spaimă și agonie. Dar cei ce ajunseseră la mal învățaseră deja prima lecție: la Stalingrad cine scapă, scapă, și cine nu, nu; nu are rost să te mai preocupe cei ce urlă.

Triții de pe Jawdah

SF – Helion, 2015

Încă de când pusese piciorul pe Jawdah, a treia planetă a stelei Munir 64, Thaqib se simțise ca acasă. Numele planetei, care în arabă însemna Ploaie Grea, era evident o glumă, tipică umorului inginerilor de la Agenția Spațială a Califatului de Mijloc – ASCAM, căci în realitate era complet deșertică, iar cei de pe Pământ știau asta când lansaseră misiunea.

Cu o mână pe scara modulului de debarcare și cu cealaltă așezată părintește pe un Amid 22, astronautul trase adânc în piept aerul aspru, încântat de senzația de real, de viu. Plămânii reconstruiți de nanoboți în timpul hibernării de 200 de ani pentru a procesa aerul acestei planete funcționau perfect, iar mintea îi traducea moleculele din combinații nemaiîntâlnite în mirosuri pe care să le înțeleagă: pentru el, deșertul de aici mirosea a vanilie și șofran. În spatele lui, oceanul fremăta năvalnic, cu valuri haotice uriașe, datorită prezenței pe cer a nu mai puțin de trei sateliți naturali.

Minți de Diamant

SF – Fantastica, 2015

Jan Beert rătăcea de ceva timp prin deșert, atunci când văzu în sfârșit clădirile camuflate. Deasupra sa răsărea Verenigde, planeta în jurul căreia orbita Sweldamt, iar lumina acesteia se răsfrângea fad pe armura sa translucidă de diamant.

Oare era real? Va găsi acolo adevărul? Sau doar încă o minciună ascunsă în spatele alteia, ca până acum? Polițist de carieră, era învățat cu înșelăciunile, dar și cu răbdarea de a săpa în spatele lor.

Jack și moartea ankylozaurului

SF – Nautilus, 2015

1. Cretacic

— Păi să-ți explic, dragă prieten, cum s-a ajuns aici…

Jack Red 65.455.234 se așeză cu grijă lângă cadavrul de mărimea unui tanc al masculului de Ankylosaurus, sprijinindu-se cu spatele de plăcile osoase. Privi melancolic spre turma de erbivore placide ce se apropiau lent, rumegând în liniște, netulburați ca niște bizoni din preeria sa natală. De fapt, în mare chiar se afla pe ceea ce urma să devină, cândva, America de Nord, și același soare care îl orbea acum va străluci, milioane de ani mai târziu, peste Kansas-ul în care se născuse. Sau se va naște, în funcție de perspectivă.

– Nu am fost mereu Jack Red, să știi,

ZMB

SF – Gazeta SF, 2015

Șenilele tanchetei clefăiau iarba umedă, lăsând în urmă o dâră de noroi. Iuri, cocoțat între capace, se bucura de soarele Germaniei de Vest, la fel de palid ca și în Moscova  natală. Nu-l încălzea prea tare, dar îl înveselea nițel, căci după cât mersese cu trenul până în punctul terminus din Dresda Nouă, era sătul de interioare întunecate. Oricum, era în siguranță; pe câmpia plată ar fi văzut de la distanță dacă îl aștepta vreun zembi să sară la el.

Nu se gândea la nimic, doar privea în zare, spre gardurile de sârmă ghimpată ale Fortului Nr. 24, ținta lentei lor deplasări. Foloseau șenilate pentru că drumurile fostului RFG se erodaseră în cei 40 de ani de la Eveniment și oricum legau între ele foste localități, acum toate pustii și ruinate, infestate cu zembi. Îl surprindea albastrul strălucitor al cerului; aici, fără activitate umană, nu mai exista poluare, și natura se curățase și invadase deja cu un tsunami verde toate urmele foștilor ocupanți.

Suflet de arțar

Fantasy – Gazeta SF, 2015

– Hai, șamane, dansu’ ploii! râse Oleg grosolan, căruia gluma i se părea excelentă, ținând cont că de câteva ore erau murați de o ploaie rece, mărșăluind pe marginea mlaștinii, prin noroi.

– Da’ pe invers, bă, ca să se oprească, să stea în cap și să dea din picioare spre nori și din sculă spre nemți! se băgă și Sașa cel Mare, și toți din pluton râseră pe înfundate, dar nu prea tare, ca să nu-i audă vreo patrulă de fasciști.

Nu erau neapărat băieți răi, doar că bărbații la război trebuie să râdă de ceva, ca să uite că o să moară, și Șamanul era o foarte bună țintă de bășcălie. Toți sovieticii luptau pentru Mama Rusie, chiar și nomazii buriați din taigaua siberiană, și încă acești sălbatici mongoli luptau foarte bine, de băgaseră spaima în nemți, cum apăreau ca niște spirite albe ale morții din zăpadă și ucideau în tăcere.

Tristețe

Fantasy – Gazeta SF, 2015

O briză ușoară, dulceag-fierbinte, mișca ușor valurile mării nesfârșite de iarbă galbenă, unduiri sprijinite în depărtări de cerul nemișcat, pustiu de nori.

Ici-colo, mareea uscată vârtejea tăcut, roind fără foșnet în jurul morților. Uscați de soarele dogoritor, mici oaze împrăștiate, tăcând unii în rusă, alții în germană sau română. Vorbeau pentru ei ciorile clocotind de viață din crângul din spate, de dincolo de cimitir, și corbii mai curajoși ce se așezaseră, lipsiți de respect față de modernitatea omenirii, pe tunul răsturnat pe-o parte.