JACK ȘI MOARTEA ANKYLOZAURULUI

ilustrație de John Dobro

  1. Cretacic

— Păi să-ți explic, dragă prieten, cum s-a ajuns aici…

Jack Red 65.455.234 se așeză cu grijă lângă cadavrul de mărimea unui tanc al masculului de Ankylosaurus, sprijinindu-se cu spatele de plăcile osoase. Privi melancolic spre turma de erbivore placide ce se apropiau lent, rumegând în liniște, netulburați ca niște bizoni din preeria sa natală. De fapt, în mare chiar se afla pe ceea ce urma să devină, cândva, America de Nord, și același soare care îl orbea acum va străluci, milioane de ani mai târziu, peste Kansas-ul în care se născuse. Sau se va naște, în funcție de perspectivă.

– Nu am fost mereu Jack Red, să știi, ci am început ca locotenent Jack Berger, voluntar în armata SUA, la doi după începerea Războiului de Succesiune, prin 2031. Da, cred că era iunie când i-am cunoscut pe cei cu care urma să fiu camarad în Commando UFAV: Blackbear Ursu’, Jimmy Fabers și și Alla Deigas…

*

  1. 17 iunie 2031. Jack Berger. New Mexico, SUA.

În buncărul subteran era surprinzător de multă lumină; US Army nu făcea economie la curent și întreg tavanul părea să strălucească, alimentat copios din câmpurile eoliene de lângă bază. În fond, măcar problema energiei se rezolvase în anii ’20, astfel că petrolul nu mai era o problemă. Mâncarea începea să fie una, și din câte știau acum, datorită războiului cu Succesorii, urma să devină catastrofală în mai puțin de 30 de ani.

Îl întâmpină un colonel grizonat, sobru, care îi expedie garda cu un gest și îi indică tăcut un scaun. La masă erau deja așezați alți 3 ofițeri, părând la fel de „civili rătăciți în uniformă” ca și Jack. Colonelul așteptă ieșirea polițiștilor militari și închiderea ușilor, apoi își trase și el un scaun și zise:

— Bun venit tuturor în cadrul Proiectului UFAV. Deși știți, îmi fac datoria să vă reamintesc că ce vom discuta acum este top secret și orice divulgare se pedepsește cu plutonul de execuție!

Îi privi pentru câteva momente în ochi pe fiecare, cu o privire rece de vultur, până fu convins că sunt într-adevăr conștienți de gravitatea momentului.

— Bun. Sunt colonelul „Green”. Sunteți cu toții voluntari și ați fost selectați ca cei mai buni pentru ce avem de gând să facem ca să câștigăm acest război nenorocit printr-o lovitură decisivă. O să vă las pe fiecare să vă prezentați. Să începem: domnișoara Deigas!

În pofida numelui, Deigas nu era deloc hispanică, ci mai degrabă cu strămoși germani: micuță, slabă și delicată, blondă cu ochi albastru-verzui, cu un zâmbet mai degrabă timid, ușor nesigură pe sine.

— Sunt Alla Deigas, lector în Lingvistică Aplicată la Harvard. După declanșarea invaziei, am început să lucrez pentru armată la o echipă de studiu a limbii și culturii Succesorilor. După cum știți, Succesorii sunt propriii noștri urmași, americanii de peste 50 de ani. Asta nu înseamnă că vorbim aceeași limbă: gândiți-vă cât ar înțelege un fermier din anii 1960 dintr-o discuție referitoare la ubernet și smartget-uri din 2030. Dij interogatorii ale prizonierilor, am ajuns specialistă în engleza viitoare, astfel că o vorbesc fluent și fără să mă dau de gol.

Zâmbi spre ceilalți, deja ceva mai relaxată, și continuă:

— Dar pe lângă limbă, sunt specialistă și în cultura lor. Degeaba vorbești limba cuiva dacă te dai de gol în discuții cu referire la teme percepute diferit peste timp. Și față de noi au câteva caracteristici diferite: sunt și mai individualiști și cinici, mai nemiloși, și au ca subiect tabu mâncarea. Știm de la ei că în viitor nici măcar SUA nu mai au suficientă și că se moare de foame, astfel că statele se luptă între ele și oamenii se jefuiesc și ucid pentru hrană. Așa că orice discuție despre alimente este percepută drept crudă și imorală. Și mai știm că mai au un tabu, Războiul Celălalt, pe care îl urăsc atât de mult încât este subiect interzis.

— Da, da, suficient, nu este nevoie să intrăm în aceste amănunte, nu sunt necesare, o întrerupse colonelul brusc. Domnule Blackbear, vă rog.

Bărbatul brunet masiv, cu părul prins în coada specifică tribului său, purta o uniformă de inginer militar ce părea să plesnească pe el și era contrariul Allei, sigur pe el și evident o fire deschisă.

— Oki doki, dragi colegi. Sunt inginer electronist, lucram la NASA înainte de invazie, iar prietenii îmi spun, din motive evidente, Ursu’.

Râse cald și continuă, de parcă erau la o bere:

— Încă de când au apărut primele trupe de Succesori am vrut să capturăm mașinile timpului cu care fac saltul, și treptat am pus mâna pe câteva. Am înțeles cât de cât principiile după care funcționează și ne-am lămurit cu privire la vreo trei lucruri care explică de ce, deși ne bat și ne ocupă teritoriile, nu suntem încă făcuți praf. În primul rând, nu au puterea de a transporta decât maxim 5 oameni. În al doilea rând, nu aduce decât tehnică de dimensiuni mici, de-aia ne bat cu armele lor pulsoide și grenade KR, dar nu au adus și elicoptere sau tancuri. Și nu în ultimul rând, e fixă: sare doar în trecut, exact 50 de ani.

— Asta să însemne, întrebă micuțul șmecheraș șaten ce se foia pe scaun, că cei care vin sunt pe o cale fără întoarcere?

— Da și nu, răspunse Ursu’. Da, cei ce vin rămân definitiv, ceea ce nu e o opțiune rea pentru ei, cu abundența de hrană de aici. Probabil nu, căci eu și echipa mea credem că am reușit să modificăm un dispozitiv temporal astfel încât să inversăm fluxul și să ne ducă 50 de ani în viitor. I-am zis TDR, Time Device Reversed, dar rămâne să-l experimentăm pe bune, cu oameni…

— Ok, domnule Blackbear. Colonelul se întoarse spre cel ce întrebase. Domnule Fabers?

— Am plăcerea și onoarea, locotenent Fabers. Jimmy Fabers.

Râse cu veselie debordantă. Era micuț, dar nu firav, și părea plin de zvâc și energie.

— Până înainte de invazie, agent Fabers. CIA. Dar nu vă speriați, nu sunt vreun spion, ci doar expert în deschis uși, lacăte, coduri, parole și așa mai departe. Specialist în găsit soluții. Vreți să intrați undeva? Vă rezolv. Vreți să ieșiți de undeva? Tot eu vă rezolv. Altceva nu e de zis, așa că mi-e clar că Unchiul Sam vrea să intrăm pe undeva pe unde nu suntem bineveniți.

Chicoti, jumătate amuzat, jumătate provocator. Ofițerul grizonat nu păru în schimb impresionat și se întoarse, ușor scârbit, spre Jack, făcându-i semn să vorbească.

— Bună dimineața. Sunt Jack Blackbear, fost cercetător virusolog la University of California. De fapt, și actual cercetător virusolog, căci pentru armata SUA tot la asta am lucrat, mai bine zis la o armă biologică. La UFAV: Ultra Fast Adaptable Virus. Am dezvoltat un virus pe care, cu aparatura bio-chimică necesară, îl putem forța să se adapteze, prin evoluție accelerată în mai puțin de 2 zile, la gazda sau ținta pe care o vrem, cu efectele pe care le vrem.

Lumina neoanelor i se reflecta pe părul negru cârlionțat, făcându-l să pară un artist magician. Efectul era subliniat de întunecimea ochilor expresivi, plini de pasiune.

— Și am reușit să creăm un laborator complet mobil, UFAV-L, de dimensiuni mici, care poate realiza 4 astfel de operațiuni de atac înainte de a fi necesară împrospătarea reactivilor. Astfel că este perfect funcțional ca armă pe câmpul de luptă…

Pentru câteva momente peste cei de la masă se lăsă tăcerea. Cu toții aveau expresii gânditoare, întrebătoare, în timp ce puneau cap la cap cele auzite, și zâmbetele pieriseră chiar și de pe fețele șmecherașului Fabers și prietenosului Urs.

— Ca să pun punctul pe i, vorbi calm colonelul după câteva clipe de tăcere, proiectul UFAV s-a încheiat, bine ați venit în Commando UFAV. Conducerea țării a ajuns la concluzia că situația e atât de rea, încât trebuie să recurgem la o armă decisivă, chiar dacă asta îi va afecta nu doar pe Succesori, ci și pe adversarii lor din 2081 și pe urmași. Planul este simplu: vă trimitem în Albuquerque, oraș care o să cadă în scurt timp și e clar că nu-l vom putea recuceri, deci peste 50 de ani se va afla sigur în teritoriul Succesorilor. Domnul Blackbear va opera dispozitivul modificat pe revers și vă va duce în viitor 50 de ani. Domnișoara Deigas se va asigura că nu ridicați suspiciuni dacă există trecători care să încerce o conversație. Domnul Fabers vă va oferi sprijinul necesar pentru a intra într-o clădire goală, unde domnul Berger va utiliza aparatul UFAV pentru a declanșa atacul biologic. După care folosiți mașina timpului pe modul normal și vă întoarceți. Simplu și eficient!

*

  1. Cretacic

— Evident, dragă ankylozaur, că, precum orice plan militar, nimic nu a fost nici simplu, nici eficient. A fost cât se poate de complicat, și greu, și tragic, și a cerut decizii dificile. Cât despre eficient, nici vorbă, ca să fie virusul eficient împotriva Succesorilor ar fi trebuit să ajungem în 2081, nu? Ce glumă a sorții…Dar să continuăm cu povestea, probabil ești curios cum s-a ajuns la moartea ta.

*

  1. 17 iunie 1981. Jack 2.2. Herat, Afganistan.

Jack ținti și trase, iar glonțul împrăștie câteva așchii de piatră dintr-un bolovan. În peisajul deșertic din jur nu recunoștea nimic din New Mexico, iar grupul care îi atacase imediat ce aterizaseră (atemporizaseră?) părea nu mai evoluat cu 50 de ani, ci mai primitiv cu 100. Înfășurați în mantii de culoarea nisipului, supravegheau drumul din depărtare dintre niște coline, când Commando UFAV apăruse brusc pe o creastă, iar localnicii îi atacaseră imediat cu puștile.

Da, nici măcar arme automate nu aveau, un mare noroc ținând cont că pietroaiele din jur ofereau o acoperire destul de firavă. Doi căzuseră din primele clipe, secerați de o rafală a Ursului, dar ceilalți trei nu păreau speriați, ci îi țineau calmi sub un tir constant și strigau din când în când la ei cuvinte guturale, probabil injurii.

Jack șopti în comunicator:

— Nu consumați muniția, trageți foc cu foc și doar țintit!

— Jack, răspunse Fabers, care se afla lângă laboratorul mobil, dotat cu șenile, din ce material e făcută drăcia asta?

— Din cel mai dur aliaj de glastoțel cu titaniu pe care îl avem, nu ne permitem să se spargă în salt. De ce?

— Crezi că rezistă la gloanțe?

— Da, fără probleme, dar…

Fabers nu mai așteptă alte detalii și activă padul de deplasare. UFAV-L începu să se miște încet, dirijat de Jimmy într-un semicerc care să îl conducă în flancul atacanților. Aceștia sesizară pericolul și, speriați de aparenta mașină de luptă, se întoarseră și începură toți trei să tragă în ea.

Fără un cuvânt, Jack se furișă nevăzut în sens opus, spre coasta colinei. Ajuns pe margine, se rostogoli fără nici un sunet, cu arma strânsă la piept ca să nu zdrăngăne, apoi fugi cocoșat în jurul delușorului, către intrarea în vâlcea. Ajuns acolo, se trânti pe burtă și începu să se târască, tăcut, spre băștinașii concentrați asupra lui Fabers.

Ajuns suficient de aproape, își ținu răsuflarea și trase câteva focuri. Doi dintre inamici se prăbușiră țipând, în timp ce al treilea sări în picioare și țâșni spre altă grămadă de bolovani, unde să nu mai fie expus. Nu apucă însă să ajungă acolo, căci trosniră armele Ursului și Allei, iar fugarul se împiedică și căzu cu fața în pietriș.

Jack îi împunse cu piciorul pe morți, apoi, convins că nu mai reprezintă un pericol, îi percheziționă. Nimic util sau relevant: niște apă, carne uscată, muniție pentru puști, iar asupra unuia dintre ei gărzi o broșurică verde, cu steaua islamică pe copertă.

— Jack, strigă la el Ursu’, am belit-o!

Se adunară toți patru în jurul UFAV-ului, și, mijind ochii în fața soarelui orbitor, inginerul zise:

— Dispozitivul temporal… nu îl am! Trackerul de pe smartget îmi zice că e cam la un kilometru spre nord, deși nu pot să înțeleg cum dracu’ a ajuns acolo! Și din ce văd, ori asta e New Mexico, dar am sărit mult mai mult în timp și s-a transformat în deșert, ori…suntem altundeva.

Jack inspectă cu grijă UFAVL-ul, care părea să fi încasat fără probleme câteva lovituri, se uită urât la Fabers și se întoarse spre Deigas, care răsfoia ușor încruntată broșura verde:

— Alla?

— Păi, băieți, ăștia clar nu sunt Succesori. Nu sunt americani, broșura e într-o limbă pe care nu o cunosc, în nici un caz Engleza Viitoare, iar îmbrăcămintea și armele lor nu au nici o treabă cu ceea ce știm despre ei. Or fi din vreun stat rival?

— Sau inamicii din Războiul Celălalt? Întrebă Jimmy.

Alla îi aruncă o privire piezișă și, sigură pe ea, dădu ferm din cap, negând. Era singura care măcar bănuia ce e cu Celălalt Război, și nu avea de gând să divulge nimic.

— Băieți și fete, interveni Ursu’, puțin contează cine sunt ăștia, dacă nu găsim DTR-ul. Senzorii din el ne vor spune unde și când ne aflăm, și dup-aia putem să dezbatem ce e de făcut. Așa că puneți-vă pălăriuțele de soare și să pornim la plimbare!

Și așa făcură. Nu au întâlnit nimic viu până la duna pe care se afla dispozitivul, doar nisip, pietriș și scaieți, și erau transpirați fleașcă, însetați și dezorientați la capătul „plimbării”. Blackbear ridică de jos aparatul de mărimea și forma unui laptop și, fluierând preocupat, gesticulă cu rapiditate pe interfața holografică. Apoi, confuz, le spuse:

— Cică suntem în 1981, în Afganistan. Mașina timpului nu a funcționat pe invers, ci tot standard, și ne-a dus 50 de ani în trecut. Diferența e că ne-a deplasat spațial, deși nu înțeleg ce s-a întâmplat. Văd că nici indicatorul de încărcătură nu funcționează, trebuia să aibă patru liniuțe verzi pentru noi 4, dar doar clipește intermitent, pe portocaliu, adică avarie. Poate că dacă modificam mai mult indicele T2S…

Nu apucă să-și termine fraza, căci fața îi plesni în bucăți și corpul îi căzu moale în nisip, în timp ce restul săreau la adăpostul stâncilor, asurziți de o rafală furioasă de mitralieră ce îi urmărea venind din vârful unei coline.

După încă un val de gloanțe, conștient că de data asta nu au nici o șansă, căci nici măcar nu-și puteau vedea inamicii și nu aveau unde să se adăpostească, Fabers își scoase de pe cap apărătoarea de soare și o flutură, țipând:

— Ne predăm! Nu mai trageți, suntem americani, ne predăm!

După câteva momente de sinistră așteptare, o voce straniu de cunoscută le strigă într-o engleză perfectă:

— Aruncați armele dacă vreți să trăiți!

Aruncară armele lângă cadavrul lui Blackbear și se ridicară, cu mâinile sus. Dinspre colină porniră spre ei, cu precauție, patru siluete, acoperite cu echipament și armament modern, similar cu al lor. Cu cât se apropiau, cu atât expresii de șoc și uimire se întindeau atât pe fețele celor dezarmați, cât și ale capturatorilor: cei care veneau erau Jack, Fabers, Alla și Ursu’!

— Ce dracu’? murmură uimit Jack înarmat, holbându-se la Jack prizonier. Noi suntem Commando UFAV, voi sunteți….?!

— Imposibil, răspunse Jack prizonier. Noi suntem Commando UFAV!

– Sunteți pe naiba, șuieră Fabers înarmat, probabil sunteți vreun tertip al Succesorilor, clone sau holograme! În genunchi!

— De fapt, interveni Ursu’ încetișor, care cerceta datele TDR-ului, s-ar putea să fie cine zic.

Privi cu o expresie goală spre propriul său cadavru, apoi se întoarse spre Jack al lui și explică.

— Metoda prin care speram să păcălim mașina timpului a fost să îi triplăm acțiunea: am proiectat TDR-ul să facă saltul standard în trecut, căci nu am reușit să-l eliminăm, simultan cu unul în viitor care să îl anuleze și încă unul în viitor care să ne ducă la Succesori. Din ce văd în datele de aici, teoria noastră nu a funcționat: a făcut trei salturi, dar toate în trecut: cu primul a adus echipa Commando UFAV versiunea 1, să zicem, cu al doilea a adus versiunea 2, iar cu al treilea s-a adus pe el și a eliminat celelalte două concretizări ale sale, dar nu și „marfa” transportată, adică noi și tehnica. Pe scurt, dacă Blackbear 1, cel original, eram eu din 2031, acum eu sunt Blackbear 2.1, iar cel omorât era Blackbear 2.2.

Privi gânditor la datele afișate și continuă:

— Și astea nu sunt toate veștile rele. În primul rând, e clar că nu va merge decât tot în trecut, câte 50 de ani, și dă și erori spațiale, ne duce în alt loc decât cel al plecării. Mai nasol, din faptul că are doar o liniuță verde aprinsă și trei portocalii de avarie, înțeleg că nu poate procesa prezența „mărfii” dublate, și pentru salt trebuie revenit la doar câte un exemplar. Liniuța verde sunt eu, căci eroarea în cazul meu s-a rezolvat…

În acel moment Fabers 2.2. țâșni ca un arc, înfigând o lamă scurtă în gâtul lui Fabers 2.1. și înșfăcându-i, din cădere, arma. Încă înainte să atingă solul, îi trase lui Jack 2.1 un glonț în cap, apoi se rostogoli și o împroșcă cu o rafală și pe Alla 2.1. care încremenise uimită.

Ursu’ împietrise și el, nemișcat și neînarmat, cu TDR-ul în mâini.

… restul în volum 😀

*

LINKURI

 

Părerea Nautilus (Alexandru Despina)

Părerea Cătălin Lupu

Părerea Assasin CG

Părerea Lucian-Dragoș Bogdan

English Version

Anunțuri


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s