Jack și moartea ankylozaurului

SF – Nautilus, 2015

1. Cretacic

— Păi să-ți explic, dragă prieten, cum s-a ajuns aici…

Jack Red 65.455.234 se așeză cu grijă lângă cadavrul de mărimea unui tanc al masculului de Ankylosaurus, sprijinindu-se cu spatele de plăcile osoase. Privi melancolic spre turma de erbivore placide ce se apropiau lent, rumegând în liniște, netulburați ca niște bizoni din preeria sa natală. De fapt, în mare chiar se afla pe ceea ce urma să devină, cândva, America de Nord, și același soare care îl orbea acum va străluci, milioane de ani mai târziu, peste Kansas-ul în care se născuse. Sau se va naște, în funcție de perspectivă.

– Nu am fost mereu Jack Red, să știi, ci am început ca locotenent Jack Berger, voluntar în armata SUA, la doi după începerea Războiului de Succesiune, prin 2031. Da, cred că era iunie când i-am cunoscut pe cei cu care urma să fiu camarad în Commando UFAV: Blackbear Ursu’, Jimmy Fabers și și Alla Deigas…

*17 iunie 2031. Jack Berger. New Mexico, SUA.

În buncărul subteran era surprinzător de multă lumină; US Army nu făcea economie la curent și întreg tavanul părea să strălucească, alimentat copios din câmpurile eoliene de lângă bază. În fond, măcar problema energiei se rezolvase în anii ’20, astfel că petrolul nu mai era o problemă. Mâncarea începea să fie una, și din câte știau acum, datorită războiului cu Succesorii, urma să devină catastrofală în mai puțin de 30 de ani.

Îl întâmpină un colonel grizonat, sobru, care îi expedie garda cu un gest și îi indică tăcut un scaun. La masă erau deja așezați alți 3 ofițeri, părând la fel de „civili rătăciți în uniformă” ca și Jack. Colonelul așteptă ieșirea polițiștilor militari și închiderea ușilor, apoi își trase și el un scaun și zise:

— Bun venit tuturor în cadrul Proiectului UFAV. Deși știți, îmi fac datoria să vă reamintesc că ce vom discuta acum este top secret și orice divulgare se pedepsește cu plutonul de execuție!

Îi privi pentru câteva momente în ochi pe fiecare, cu o privire rece de vultur, până fu convins că sunt într-adevăr conștienți de gravitatea momentului.

— Bun. Sunt colonelul „Green”. Sunteți cu toții voluntari și ați fost selectați ca cei mai buni pentru ce avem de gând să facem ca să câștigăm acest război nenorocit printr-o lovitură decisivă. O să vă las pe fiecare să vă prezentați. Să începem: domnișoara Deigas!

În pofida numelui, Deigas nu era deloc hispanică, ci mai degrabă cu strămoși germani: micuță, slabă și delicată, blondă cu ochi albastru-verzui, cu un zâmbet mai degrabă timid, ușor nesigură pe sine.

— Sunt Alla Deigas, lector în Lingvistică Aplicată la Harvard. După declanșarea invaziei, am început să lucrez pentru armată la o echipă de studiu a limbii și culturii Succesorilor. După cum știți, Succesorii sunt propriii noștri urmași, americanii de peste 50 de ani. Asta nu înseamnă că vorbim aceeași limbă: gândiți-vă cât ar înțelege un fermier din anii 1960 dintr-o discuție referitoare la ubernet și smartget-uri din 2030. Dij interogatorii ale prizonierilor, am ajuns specialistă în engleza viitoare, astfel că o vorbesc fluent și fără să mă dau de gol.

Zâmbi spre ceilalți, deja ceva mai relaxată, și continuă:

— Dar pe lângă limbă, sunt specialistă și în cultura lor. Degeaba vorbești limba cuiva dacă te dai de gol în discuții cu referire la teme percepute diferit peste timp. Și față de noi au câteva caracteristici diferite: sunt și mai individualiști și cinici, mai nemiloși, și au ca subiect tabu mâncarea. Știm de la ei că în viitor nici măcar SUA nu mai au suficientă și că se moare de foame, astfel că statele se luptă între ele și oamenii se jefuiesc și ucid pentru hrană. Așa că orice discuție despre alimente este percepută drept crudă și imorală. Și mai știm că mai au un tabu, Războiul Celălalt, pe care îl urăsc atât de mult încât este subiect interzis.

— Da, da, suficient, nu este nevoie să intrăm în aceste amănunte, nu sunt necesare, o întrerupse colonelul brusc. Domnule Blackbear, vă rog.

Bărbatul brunet masiv, cu părul prins în coada specifică tribului său, purta o uniformă de inginer militar ce părea să plesnească pe el și era contrariul Allei, sigur pe el și evident o fire deschisă.

— Oki doki, dragi colegi. Sunt inginer electronist, lucram la NASA înainte de invazie, iar prietenii îmi spun, din motive evidente, Ursu’.

Râse cald și continuă, de parcă erau la o bere:

— Încă de când au apărut primele trupe de Succesori am vrut să capturăm mașinile timpului cu care fac saltul, și treptat am pus mâna pe câteva. Am înțeles cât de cât principiile după care funcționează și ne-am lămurit cu privire la vreo trei lucruri care explică de ce, deși ne bat și ne ocupă teritoriile, nu suntem încă făcuți praf. În primul rând, nu au puterea de a transporta decât maxim 5 oameni. În al doilea rând, nu aduce decât tehnică de dimensiuni mici, de-aia ne bat cu armele lor pulsoide și grenade KR, dar nu au adus și elicoptere sau tancuri. Și nu în ultimul rând, e fixă: sare doar în trecut, exact 50 de ani.

— Asta să însemne, întrebă micuțul șmecheraș șaten ce se foia pe scaun, că cei care vin sunt pe o cale fără întoarcere?

— Da și nu, răspunse Ursu’. Da, cei ce vin rămân definitiv, ceea ce nu e o opțiune rea pentru ei, cu abundența de hrană de aici. Probabil nu, căci eu și echipa mea credem că am reușit să modificăm un dispozitiv temporal astfel încât să inversăm fluxul și să ne ducă 50 de ani în viitor. I-am zis TDR, Time Device Reversed, dar rămâne să-l experimentăm pe bune, cu oameni…

— Ok, domnule Blackbear. Colonelul se întoarse spre cel ce întrebase. Domnule Fabers?

— Am plăcerea și onoarea, locotenent Fabers. Jimmy Fabers.

Râse cu veselie debordantă. Era micuț, dar nu firav, și părea plin de zvâc și energie.

— Până înainte de invazie, agent Fabers. CIA. Dar nu vă speriați, nu sunt vreun spion, ci doar expert în deschis uși, lacăte, coduri, parole și așa mai departe. Specialist în găsit soluții. Vreți să intrați undeva? Vă rezolv. Vreți să ieșiți de undeva? Tot eu vă rezolv. Altceva nu e de zis, așa că mi-e clar că Unchiul Sam vrea să intrăm pe undeva pe unde nu suntem bineveniți.

Chicoti, jumătate amuzat, jumătate provocator. Ofițerul grizonat nu păru în schimb impresionat și se întoarse, ușor scârbit, spre Jack, făcându-i semn să vorbească.

— Bună dimineața. Sunt Jack Blackbear, fost cercetător virusolog la University of California. De fapt, și actual cercetător virusolog, căci pentru armata SUA tot la asta am lucrat, mai bine zis la o armă biologică. La UFAV: Ultra Fast Adaptable Virus. Am dezvoltat un virus pe care, cu aparatura bio-chimică necesară, îl putem forța să se adapteze, prin evoluție accelerată în mai puțin de 2 zile, la gazda sau ținta pe care o vrem, cu efectele pe care le vrem.

Lumina neoanelor i se reflecta pe părul negru cârlionțat, făcându-l să pară un artist magician. Efectul era subliniat de întunecimea ochilor expresivi, plini de pasiune.

— Și am reușit să creăm un laborator complet mobil, UFAV-L, de dimensiuni mici, care poate realiza 4 astfel de operațiuni de atac înainte de a fi necesară împrospătarea reactivilor. Astfel că este perfect funcțional ca armă pe câmpul de luptă…

Pentru câteva momente peste cei de la masă se lăsă tăcerea. Cu toții aveau expresii gânditoare, întrebătoare, în timp ce puneau cap la cap cele auzite, și zâmbetele pieriseră chiar și de pe fețele șmecherașului Fabers și prietenosului Urs.

— Ca să pun punctul pe i, vorbi calm colonelul după câteva clipe de tăcere, proiectul UFAV s-a încheiat, bine ați venit în Commando UFAV. Conducerea țării a ajuns la concluzia că situația e atât de rea, încât trebuie să recurgem la o armă decisivă, chiar dacă asta îi va afecta nu doar pe Succesori, ci și pe adversarii lor din 2081 și pe urmași. Planul este simplu: vă trimitem în Albuquerque, oraș care o să cadă în scurt timp și e clar că nu-l vom putea recuceri, deci peste 50 de ani se va afla sigur în teritoriul Succesorilor. Domnul Blackbear va opera dispozitivul modificat pe revers și vă va duce în viitor 50 de ani. Domnișoara Deigas se va asigura că nu ridicați suspiciuni dacă există trecători care să încerce o conversație. Domnul Fabers vă va oferi sprijinul necesar pentru a intra într-o clădire goală, unde domnul Berger va utiliza aparatul UFAV pentru a declanșa atacul biologic. După care folosiți mașina timpului pe modul normal și vă întoarceți. Simplu și eficient!

*Cretacic

— Evident, dragă ankylozaur, că, precum orice plan militar, nimic nu a fost nici simplu, nici eficient. A fost cât se poate de complicat, și greu, și tragic, și a cerut decizii dificile. Cât despre eficient, nici vorbă, ca să fie virusul eficient împotriva Succesorilor ar fi trebuit să ajungem în 2081, nu? Ce glumă a sorții…Dar să continuăm cu povestea, probabil ești curios cum s-a ajuns la moartea ta.

*17 iunie 1981. Jack 2.2. Herat, Afganistan.

Jack ținti și trase, iar glonțul împrăștie câteva așchii de piatră dintr-un bolovan. În peisajul deșertic din jur nu recunoștea nimic din New Mexico, iar grupul care îi atacase imediat ce aterizaseră (atemporizaseră?) părea nu mai evoluat cu 50 de ani, ci mai primitiv cu 100. Înfășurați în mantii de culoarea nisipului, supravegheau drumul din depărtare dintre niște coline, când Commando UFAV apăruse brusc pe o creastă, iar localnicii îi atacaseră imediat cu puștile.

Da, nici măcar arme automate nu aveau, un mare noroc ținând cont că pietroaiele din jur ofereau o acoperire destul de firavă. Doi căzuseră din primele clipe, secerați de o rafală a Ursului, dar ceilalți trei nu păreau speriați, ci îi țineau calmi sub un tir constant și strigau din când în când la ei cuvinte guturale, probabil injurii.

Jack șopti în comunicator:

— Nu consumați muniția, trageți foc cu foc și doar țintit!

— Jack, răspunse Fabers, care se afla lângă laboratorul mobil, dotat cu șenile, din ce material e făcută drăcia asta?

— Din cel mai dur aliaj de glastoțel cu titaniu pe care îl avem, nu ne permitem să se spargă în salt. De ce?

— Crezi că rezistă la gloanțe?

— Da, fără probleme, dar…

Fabers nu mai așteptă alte detalii și activă padul de deplasare. UFAV-L începu să se miște încet, dirijat de Jimmy într-un semicerc care să îl conducă în flancul atacanților. Aceștia sesizară pericolul și, speriați de aparenta mașină de luptă, se întoarseră și începură toți trei să tragă în ea.

Fără un cuvânt, Jack se furișă nevăzut în sens opus, spre coasta colinei. Ajuns pe margine, se rostogoli fără nici un sunet, cu arma strânsă la piept ca să nu zdrăngăne, apoi fugi cocoșat în jurul delușorului, către intrarea în vâlcea. Ajuns acolo, se trânti pe burtă și începu să se târască, tăcut, spre băștinașii concentrați asupra lui Fabers.

Ajuns suficient de aproape, își ținu răsuflarea și trase câteva focuri. Doi dintre inamici se prăbușiră țipând, în timp ce al treilea sări în picioare și țâșni spre altă grămadă de bolovani, unde să nu mai fie expus. Nu apucă însă să ajungă acolo, căci trosniră armele Ursului și Allei, iar fugarul se împiedică și căzu cu fața în pietriș.

Jack îi împunse cu piciorul pe morți, apoi, convins că nu mai reprezintă un pericol, îi percheziționă. Nimic util sau relevant: niște apă, carne uscată, muniție pentru puști, iar asupra unuia dintre ei gărzi o broșurică verde, cu steaua islamică pe copertă.

— Jack, strigă la el Ursu’, am belit-o!

Se adunară toți patru în jurul UFAV-ului, și, mijind ochii în fața soarelui orbitor, inginerul zise:

— Dispozitivul temporal… nu îl am! Trackerul de pe smartget îmi zice că e cam la un kilometru spre nord, deși nu pot să înțeleg cum dracu’ a ajuns acolo! Și din ce văd, ori asta e New Mexico, dar am sărit mult mai mult în timp și s-a transformat în deșert, ori…suntem altundeva.

Jack inspectă cu grijă UFAVL-ul, care părea să fi încasat fără probleme câteva lovituri, se uită urât la Fabers și se întoarse spre Deigas, care răsfoia ușor încruntată broșura verde:

— Alla?

— Păi, băieți, ăștia clar nu sunt Succesori. Nu sunt americani, broșura e într-o limbă pe care nu o cunosc, în nici un caz Engleza Viitoare, iar îmbrăcămintea și armele lor nu au nici o treabă cu ceea ce știm despre ei. Or fi din vreun stat rival?

— Sau inamicii din Războiul Celălalt? Întrebă Jimmy.

Alla îi aruncă o privire piezișă și, sigură pe ea, dădu ferm din cap, negând. Era singura care măcar bănuia ce e cu Celălalt Război, și nu avea de gând să divulge nimic.

— Băieți și fete, interveni Ursu’, puțin contează cine sunt ăștia, dacă nu găsim DTR-ul. Senzorii din el ne vor spune unde și când ne aflăm, și dup-aia putem să dezbatem ce e de făcut. Așa că puneți-vă pălăriuțele de soare și să pornim la plimbare!

Și așa făcură. Nu au întâlnit nimic viu până la duna pe care se afla dispozitivul, doar nisip, pietriș și scaieți, și erau transpirați fleașcă, însetați și dezorientați la capătul „plimbării”. Blackbear ridică de jos aparatul de mărimea și forma unui laptop și, fluierând preocupat, gesticulă cu rapiditate pe interfața holografică. Apoi, confuz, le spuse:

— Cică suntem în 1981, în Afganistan. Mașina timpului nu a funcționat pe invers, ci tot standard, și ne-a dus 50 de ani în trecut. Diferența e că ne-a deplasat spațial, deși nu înțeleg ce s-a întâmplat. Văd că nici indicatorul de încărcătură nu funcționează, trebuia să aibă patru liniuțe verzi pentru noi 4, dar doar clipește intermitent, pe portocaliu, adică avarie. Poate că dacă modificam mai mult indicele T2S…

Nu apucă să-și termine fraza, căci fața îi plesni în bucăți și corpul îi căzu moale în nisip, în timp ce restul săreau la adăpostul stâncilor, asurziți de o rafală furioasă de mitralieră ce îi urmărea venind din vârful unei coline.

După încă un val de gloanțe, conștient că de data asta nu au nici o șansă, căci nici măcar nu-și puteau vedea inamicii și nu aveau unde să se adăpostească, Fabers își scoase de pe cap apărătoarea de soare și o flutură, țipând:

— Ne predăm! Nu mai trageți, suntem americani, ne predăm!

După câteva momente de sinistră așteptare, o voce straniu de cunoscută le strigă într-o engleză perfectă:

— Aruncați armele dacă vreți să trăiți!

Aruncară armele lângă cadavrul lui Blackbear și se ridicară, cu mâinile sus. Dinspre colină porniră spre ei, cu precauție, patru siluete, acoperite cu echipament și armament modern, similar cu al lor. Cu cât se apropiau, cu atât expresii de șoc și uimire se întindeau atât pe fețele celor dezarmați, cât și ale capturatorilor: cei care veneau erau Jack, Fabers, Alla și Ursu’!

— Ce dracu’? murmură uimit Jack înarmat, holbându-se la Jack prizonier. Noi suntem Commando UFAV, voi sunteți….?!

— Imposibil, răspunse Jack prizonier. Noi suntem Commando UFAV!

– Sunteți pe naiba, șuieră Fabers înarmat, probabil sunteți vreun tertip al Succesorilor, clone sau holograme! În genunchi!

— De fapt, interveni Ursu’ încetișor, care cerceta datele TDR-ului, s-ar putea să fie cine zic.

Privi cu o expresie goală spre propriul său cadavru, apoi se întoarse spre Jack al lui și explică.

— Metoda prin care speram să păcălim mașina timpului a fost să îi triplăm acțiunea: am proiectat TDR-ul să facă saltul standard în trecut, căci nu am reușit să-l eliminăm, simultan cu unul în viitor care să îl anuleze și încă unul în viitor care să ne ducă la Succesori. Din ce văd  în datele de aici, teoria noastră nu a funcționat: a făcut trei salturi, dar toate în trecut: cu primul a adus echipa Commando UFAV versiunea 1, să zicem, cu al doilea a adus versiunea 2, iar cu al treilea s-a adus pe el și a eliminat celelalte două concretizări ale sale, dar nu și „marfa” transportată, adică noi și tehnica. Pe scurt, dacă Blackbear 1, cel original, eram eu din 2031, acum eu sunt Blackbear 2.1, iar cel omorât era Blackbear 2.2.

Privi gânditor la datele afișate și continuă:

— Și astea nu sunt toate veștile rele. În primul rând, e clar că nu va merge decât tot în trecut, câte 50 de ani, și dă și erori spațiale, ne duce în alt loc decât cel al plecării. Mai nasol, din faptul că are doar o liniuță verde aprinsă și trei portocalii de avarie, înțeleg că nu poate procesa prezența „mărfii” dublate, și pentru salt trebuie revenit la doar câte un exemplar. Liniuța verde sunt eu, căci eroarea în cazul meu s-a rezolvat…

În acel moment Fabers 2.2. țâșni ca un arc, înfigând o lamă scurtă în gâtul lui Fabers 2.1. și înșfăcându-i, din cădere, arma. Încă înainte să atingă solul, îi trase lui Jack 2.1 un glonț în cap, apoi se rostogoli și o împroșcă cu o rafală și pe Alla 2.1. care încremenise uimită.

Ursu’ împietrise și el, nemișcat și neînarmat, cu TDR-ul în mâini.

Fabers îi zâmbi și spuse calm și zâmbitor:

— Nimeni nu mă cunoaște la fel de bine ca mine însumi, și mi-era clar că primul lucru pe care îl va face celălalt eu va fi să rezolve problema dublării și să ne împuște. Am fost mai rapid cu o secundă decât el și da, recunosc, nu sunt un spărgător de lacăte. Rolul meu real era cel de combatant, așa că la următoarea dublare omorâți-mi alter-ego-ul imediat, fără ezitări, căci este un ucigaș de profesie.

Râse fără haz și se întoarse spre Blackbear:

— Bine ai venit în Commando.2, camarade! Apoi îi privi pe ceilalți, care între timp se ridicaseră și se scuturau de nisip, tremurând. Întrebarea e: cum dracu mai ducem misiunea asta la îndeplinire? Și cum ne salvăm pe noi înșine?

Le făcu un semn cu capul spre umbra aruncată de o stâncă mai mare și se traseră sub ea, gânditori. După o perioadă de tăcere grea, Blackbear zise:

— E posibil ca cele două probleme să fie una singură. Dacă reușim să dăm Succesorilor o lovitură decisivă, poate că asta îi va face să nu mai invadeze SUA noastră, iar echipa noastră nu va mai pleca în misiune.

— Păi asta înseamnă că noi, versiunile, vom dispărea?

— Ba se poate, dar originalele noastre vor supraviețui.

— Mda, să nu ne gândim prea tare la asta, zise Fabers, întrebarea e cum mai putem să-i atacăm. — Domnișoara specializată în Succesori, idei?

Alla tăcu o lungă perioadă, jucându-se cu broșura verde, apoi remarcă:

— Da, ar fi o idee, dar ar fi imorală…

— Păi s-o auzim oricum!

— Între SUA din 2081 și cea din 2031, în afară de lipsa de mâncare, mai există o diferență. În vremea noastră, amerindienii sunt slab reprezentați politic, încă de când Lincoln i-a eliberat din sclavie. Știm însă de la prizonieri că, datorită calităților lor de supraviețuire, în anii 2060 au ajuns la putere, așa că SUA din viitor este condusă de un regim politic compus din indieni.

— Deci dacă găsim o cale să eliminăm strămoșii acestor miniștri amerindieni, guvernul lor ar putea cădea…

— Cred, dar cum să le identificăm strămoșii, dacă nu știm exact cine sunt conducătorii respectivi? Nici măcar președintelui nu-i știm decât numele și tribul…

Fabers se uită lung la Jack, apoi îi făcu un semn. Se retraseră lângă UFAV-L și îi șopti:

— Virusul tău e programabil, corect? Poate fi adaptat să țintească o anumită rasă umană?

— Da, poate, dar nu am cum să îl fac să țintească doar anumite familii, e prea complicat!

— Nici nu vreau asta. Jack, câteodată unii oameni trebuie să ia decizii grele pentru a câștiga un război. Gândește-te la cei ce au hotărât să lanseze bomba nucleară, iar ei câștigau războiul, în timp ce noi în pierdem în ultimul hal. Jack, dacă europenii ce au colonizat America nu i-ar fi menținut pe indieni ca sclavi, ci i-ar fi exterminat, în viitor nu ar mai fi un guvern de indieni, am dreptate?

— Păi, da, dar chiar și lăsând problema morală deoparte, cum am putea să-i convingem pe coloniști să-i omoare pe indieni?

— Nici nu e nevoie să-i convingem, trebuie doar să pară că au făcut-o ei, ca să nu apărem noi ca niște îngeri ai morții și să creăm vreo nouă religie. Jack, am putea încerca să exterminăm indienii cu un virus care să pară că a fost adus de coloniști și la care ei nu au avut imunitate. Poți face asta?

— Tehnic, da, dar am două probleme: la orice virus, unele victime vor supraviețui, așa că nu putem ucide toți indienii, ci doar majoritatea, deci nu este exclus ca în 2081 tot să aibă urmași. Și în al doilea rând Blackbear este indian Kiowa, dacă îi omorâm strămoșii va dispărea și cum mai folosim TDR-ul?

— Păi la întrebarea cu Ursu’ răspunsul e simplu: el va dispărea, dar dacă teoria noastră e corectă și Succesorii nu ne mai invadează, dispărem și noi, deci problema se rezolvă de la sine. Cât despre prima idee, e cea mai bună șansă pe care o avem, chiar dacă nu e infailibilă, avem obligația față de patrie să o încercăm!

*Cretacic

–— Și, dragă ankylozaur, recunosc că am acceptat. Pentru orice eventualitate, l-am pus pe Ursu’ să ne arate cum se folosește mașina timpului, sub pretextul că poate ne rătăcim unii de alții. Bietul băiat, ne-a arătat, plin de încredere în doi ticăloși ce puneau statul mai presus decât viețile întregii sale rase. Și am sărit prin timp până în anii 1500, la fiecare salt fiind nevoiți să ne căutăm și să ne ucidem între noi, pentru a putea continua. Am inventat încă de la început regula că fiecare se poate ucide doar pe sine, atât ca să nu ne urâm între noi supraviețuitorii, cât și ca să nu avem accidente cu moartea ambelor versiuni a cuiva.

Turma se oprise, în alertă. Jack privi calm spre arma sprijinită de piciorul cât un buștean al sauropodului, dar, nepăsător, nu se întinse spre ea. În depărtare, câteva siluete bipede, de dinozauri carnivori, studiară fugar grupul de erbivore blindate, apoi se îndepărtară.

— Mda…Ținând cont că până la momentul 1531 ne trebuiau nouă salturi, după al cincilea, când deja eram Jack 2.2.1.1.2.2.1., am renunțat să ținem numărătoarea variantei personale și am început să ne numim Jack Red 1731 și Jack Blue 1731, adică după anul în care ne aflam. Red și Blue după echipe. Evident că, având aceeași minte, fiecare dintre cele două dubluri se considera pe el Red, iar pe celălalt Blue. Dar din moment ce unul murea, oricum la final supraviețuia întotdeauna Jack Red, Alla Red, John Red, Jimmy Red. Deci era mai ușor să nu te simți clonă, ci doar un etern Jack, călător prin timp. Ce zici de asta?

Evident, dinozaurul mort nu zicea nimic. Jack păru însă să-l asculte cu atenție și răspunse:

— Nu, hrană, apă și muniție erau destule, ținând cont că se tot dubla. Trupul se reînnoia la fiecare salt, deci nu îmbătrâneam. Singurul lucru ce se consuma constant era mintea noastră, deveneam din ce în ce mai detașați de realitate, după atâtea auto-ucideri. Când am atemporizat în 1531, eram atât de șocați că nu am mai simțit nici o remușcare să lansez virusul. Și nici să îl mințim pe simpaticul Blackbear, care a știut că am lansat un atac asupra florei și faunei pentru a-i înfometa pe coloniști. Dar la următorul salt, în 1481, era încă alături de noi, deci atacul nu funcționase. Acum știam cu toții, de parcă așa ar fi fost istoria dintotdeauna și am fi învățat la școală, că indienii au murit în epidemii și că albii au adus în schimb sclavi africani, ce idee ridicolă!

Râse hohotit, izbind cu palma în ankylozaur, ca într-un prieten după o glumă bună.

— Am încercat apoi să le lovim viitorii parteneri și furnizori de grâu, rușii, așa că am lansat un alt virus în 1331, în stepa din Kirgistan. Nu a mers, la următorul salt știam că a existat o Ciumă Neagră, dar din moment ce noi încă eram aici, înseamnă că și Succesorii încă existau. În disperare, am hotărât să ne atacăm proprii strămoși, ai noștri și ai Succesorilor, și am lansat un nou atac chiar în Europa, în 531. Și da, de la ciuma asta rămasă în istoria nouă ca a lui Justinian, au pornit evenimentele care au condus la moartea ta, amice…

*17 iunie 481. Jack Red 481. Aleppo, Siria (Imperiul Bizantin).

Jack și Blackbear terminară de aruncat nisip peste groapa ce adăpostea cadavrul lui Jimmy Fabers și se îndreptară de spate, privind cu îngrijorare în zare, unde se mișca un pâlc de călăreți. Nu reprezentau o amenințare față de armele lor automate, dar commando-ul încercase să nu lase urme despre trecerea sa prin istorie, așa că dacă se apropiau ar fi trebuit să-i ucidă.

Fabers murise în cel mai neașteptat mod posibil. Deși era un excelent trăgător, cuțitar și judokan, un lucru cert nu era: imun la venin. În 531, înainte de salt, Fabers cel supraviețuitor se dusese între niște tufe să se ușureze și sărise în sus, furios și speriat, mușcat de un șarpe ce dispăruse în iarbă. Pe picior însă, între bocanc și pantalon, se vedeau două înțepături roșii: micuțe, dar mortale.

Deși în scurtul timp rămas până la Salt Jack folosise laboratorul biologic pentru a-i crea și injecta un antidot, otrava funcționase mai repede și, la puțin după atemporizarea în 481, Jimmy începuse să delireze, să bolborosească cu spume și să se zvârcolească. Nu durase mult până intrase în șoc și inima i se oprise, iar acum zăcea sub o grămadă de nisip, la 1600 de ani distanță de casă…

Călăreții se îndepărtaseră până la urmă, fără a-i deranja pe călătorii temporali. Ursu’, tăcut, se îndreptă spre TDR și începu să-l butoneze apatic, iar Jack se îndreptă spre Alla, care plângea sub un copăcel.

— Ce rost mai are? șopti ea. Am făcut până acum trei genocide groaznice, degeaba! Suntem tot aici, deci și Succesorii sunt tot acolo! Și ce o să facem? O să călătorim etern până la începutul timpului, nemuritori? Sau o să pierim stupid ca Jimmy? Ce e mai rău dintre astea?

Jack se așeză lângă ea și o luă pe după umeri, protector.

— Alla, vom găsi o soluție. Liniștește-te, în curând vor veni să ne caute Albaștrii, nu avem timp de plâns!

— Păi și mai contează, Jack? Că ne ucid ei pe noi sau noi pe ei? Nu mai avem nici o țintă, ne mai rămâne doar să sărim prin timp pentru a ne omorî pe noi înșine, pentru totdeauna? Nu mai bine ne sinucidem toți aici, acum, și gata?

— Ba nu, Alla, avem o țintă. Am fost trimiși să oprim războiul și îl vom opri până la urmă, cumva. Da, e clar că degeaba lansăm molime, pur și simplu tot rămân urmași care să evolueze în aceeași istorie. Văd că indivizii nu contează, ci doar specia, dar vom găsi ceva…

Diegas tresări și se uită la el cu ochii mari, cuprinși de o bruscă strălucire:

— Jack, asta e soluția! Specia! Nu numai specia, ci tot regnul!

— Toată clasa, vrei să spui. Adică să exterminăm toate mamiferele? Păi nu ne anulăm și pe noi? Asta nu e victorie, ci tot sinucidere!

— Nu, Jack, nu mamiferele! Ia zi, ce știi despre Războiul Celălalt al Succesorilor?

— Păi…nimic, doar că există. Dar ai noștri țin Top Secret referirile la el, așa că ce dracu’ să știu?

— Eu am lucrat cu prizonierii Succesori, ai uitat? Eu știu de la ei foarte bine ce este, și de ce îl țin al noștri secret: pentru că SUA 2081 pierde Războiul Celălalt! Atât de rău, încât singura lor speranță e să se replieze în trecut, peste noi. Așa că dacă ai noștri ar afla, s-ar împărți în două curente, unul ar zice să așteptăm să fie definitiv înfrânți dincolo, celălalt să fim împăciuitori și să-i primim aici. Ambele idei ar fi dezastruoase pentru efortul de război, deci totul e complet cenzurat!

— Ok, dar totuși care sunt inamicii? Care este cauza?

— Păi, Jack, ce știi despre Australia?

— Ce să știu, ce învățăm la școală: Continentul – Parc Natural Australia, necolonizabil.

— Și de ce nu e colonizabil? Asta îți amintești?

— Da, evident, e ultimul continent unde au supraviețuit dinozauri. În restul lumii au pierit treptat din cauza concurenței mamiferelor, dar acolo au rămas datorită izolării. Iar după convenția mondială din 1902, toate statele s-au angajat să nu intervină în nici un fel și să fie arie protejată.

— Și toate statele au și respectat asta, până la Succesori, care de foame au început să vâneze în secret turmele australiene până la dispariție. Când au aflat chinezii, au pus embargo pe exporturile de orez spre SUA, americanii le-au declarat război, asiaticii au făcut o mare  alianță globală cu pretext ecologist și acum nu numai că-i bat pe Succesori peste tot, dar aceștia și au în lume aceeași imagine ca naziștii: criminali și exterminatori. De-aia la ei subiectul e tabu…

— …iar dacă nu ar exista dinozauri în Australia, nu ar porni Războiul Celălalt, iar Succesorii nu ne-ar invada pe noi.

Jack își frecă bărbia, gânditor, întrebându-se dacă are priceperea să creeze o armă biologică în stare să ucidă un întreg regn animal. Oricum va avea doar o încercare, din cele patru încărcături ale UFAVL deja folosiseră trei. Fu întrerupt de Blackbear, care apăru în fugă, surescitat:

— Jack, Jack! strigă el agitând spre biolog TDR-ul. Trebuie să vezi asta!

Jack îl luă și îl studie, sub privirile întrebătoare ale Allei și agitate ale Ursului. Remarcă liniuțele verzi, trei în loc de patru, dar asta nu era vreo surpriză, doar murise Jimmy Fabers în ambele versiuni. Apoi observă ce îl agitase pe inginer: la Salt, în loc de standardul 50 de ani, apăruse un alt număr: 62,5.

— Incredibil, nu!?

Ursu înhăță din nou TDR-ul și ciocăni în el.

— Nici măcar Succesorii nu au reușit altă distanță decât 50 de ani, dar se pare că modificările noastre au avut un succes pe care nici nu l-am sesizat până la moartea lui Jimmy: e flexibil în funcție de încărcătură! Baza e tot 50, dar pentru echipajul inițial, de patru oameni. Dacă a murit unul dintre ei, în ambele versiuni, s-a eliminat lag-ul temporal asociat lui, și a eliberat un sfert din putere! Cred că…

— Albaștrii! strigă Alla, întrerupându-l, și fugiră spre adăpost, cu armele pregătite, urmăriți deja de câteva gloanțe.

*Cretacic

— Începi să te prinzi, amice?

Jack așteptă câteva clipe, bău o gură de apă din bidon și continuă, pe un ton amar:

— Acum, știind că trebuie să ajungem tocmai în Cretacic, momentul vostru ultim de glorie înainte să intrați în declin, am făcut calculele și am ajuns la concluzia că 65 de milioane de ani împărțit la  87,5 este o eternitate, dar una mai scurtă decât împărțit la 62,5. Plus că lupta de fiecare dată între Red și Blue nu numai că ne consuma o grămadă de timp, dar însemna ca în jumătate din cazuri șansele să fie în favoarea supraviețuirii dublurii mele, ceea ce cu noul plan nu mai puteam accepta…

Câteva vaiete prelungi din direcția turmei îi acoperiră cuvintele. Liniștit, continuă mai tare, de parcă se adresa unui public gălăgios:

— Așa că, după luptă, m-am apropiat zâmbind de Alla și Ursu’ care supraviețuiseră, nu are importanță echipa, și le-am tras câte un glonț în cap. Nu am simțit remușcări, nu mai multe decât la Jimmy Fabers, că doar nu credeai că a murit așa repede de la un amărât de șarpe. Nu, „antidotul” creat de mine l-a terminat, și motivul a fost pur și simplu că mă călca pe nervi cu aerele lui de șef. De Alla eram chiar atras și Ursu’ era simpatic precum un panda, dar misiunea e misiune, și după ce omorâsem cu sânge rece atâtea sute de milioane de oameni, mai contau doi?

Jack se ridică și privi tăcut spre turmă. Câteva erbivore zăceau la pământ, zvâcnind în convulsii. Altele, încă în picioare, se bălăngăneau ca bete și scoteau urlete prelungi, pline de suferință. Din depărtare se apropiau în fugă câteva carnivore bipede, gata să devoreze cadavrele infectate.

— Asta e tot, dragă ankylozaur. Ai avut onoarea de a fi primul mort dintr-o mare extincție. Pe care eu …

Brusc, Jack dispăru fără urmă. Cadavrul uriaș, acum doar unul dintre multe, rămase să se usuce la soare..

*