Tâlharii din Yzandjan

Awwabegul împinse cu vârful încovoiat al papucului grămada de sfărâmături metalice și se strâmbă dezgustat. Privi spre cerul verzui încărcat de nori și mârâi din nou: nu-i plăcea deloc această provincie de graniță, umedă și rece, și ar fi preferat să se afle în însoritul Akkash, unde nu ploua decât dacă voia Împăratul. Care, din fericire, nu voia niciodată. Se întoarse spre caretă, sări greoi peste băltoacele maronii, ținându-și cu grijă ridicate poalele caftanului, și mârâi sictirit prin barba deasă:

— Câte?

Căpitanul micuțului grup de străjeri băștinași, un slăbănog jalnic de ponosit pentru un supus al imperiului, ridică umil din umeri:

— Cetăți-de-zbor? Șase până acum, mărite Saferi-sey.

— Că doar nu păsări kawa… Bineînțeles că cetăți-de-zbor! se rățoi demnitarul iritat.

Uriașul său sclav păzitor, chel și încărcat de mușchi, îi deschise impasibil portiera grea, iar roaba cu părul negru se aruncă în genunchi și mută covorașul stacojiu în fața pașilor nobili. Burtosul nu urcă însă, ci privi din nou spre văzduhul îndesat cu volburi și întrebă într-o doară:

— De plouat știu că toarnă mult în Yzandjan, dar cum stați cu furtunile cu trăsnete? Dese au ba?

— Mai deloc, stăpâne, făcu ochii mari lunganul. Adică vijelii-s des, dar cu fulgere… din când în când.

— Îhâm, mormăi gânditor demnitarul. Deci oricum, nu de șase ori la rând. Dar înnorat așa tare, asta e ceva obișnuit?

— Drept să zic… nu. Doar în sezonul ploios, dar acum nu suntem în el. Anul ăsta a fost mai ciudat… cred că-i supărat Orgo pe noi. Că și nori, și tâlhari cerești așa din senin… deh!

Saferi-sey îl privi dojenitor și făcu din cap un semn scurt către spânul său, care, la fel de tăcut, păși lateral, luă mâna de pe masivul topor de luptă și-l plesni zgomotos peste obraz pe localnic, de-i săriră lacrimi din ochi și stropi de scuipat dintre buze. Ceilalți trei ostași se uitară în altă parte, rușinați, iar fătuca-și lăsă grăbită privirea-n noroi, cu fața ascunsă de cozile de păr mătăsos, ca să nu adauge umilinței căpitanului de a fi bătut de față cu bărbații și pe cea a unei femei.

— De cât timp vă aflați sub oblăduirea Mărețului și Unicului Conducător? întrebă awwabegul, aproape blând.

— De vreo trei ani, îngăimă băștinașul, smerit.

— Și-n trei ani nu ați învățat că zeii vechi nu mai există? Ci doar Împăratul?

Temător pentru viața sa, soldatul nu răspunse, dar Saferi-sey continuă, privind în zare:

— Șase cetăți-de-zbor cu biruri, sfărâmate misterios, poate de furtuni, poate de tâlhari. Supușii vorbesc prostii despre credințe vechi, iar Cel Singur li se pare departe și, cine știe, nu destul de aspru. Iar vremea e stricată, poate, ridică demnitarul un deget și-l lăsă învăluit de vânt, doar zic și eu așa, poate cu gust de vrăji. Aș spune că Haru Kabban nu-i tocmai cel mai strălucit uwanar, nici măcar pentru acest sălbatic Yzandjan… Dar vom vedea ce are de zis.

Se întoarse brusc și se repezi hotărât spre caretă. Chelul deschise ușa și roaba se năpusti înăuntru la picioarele stăpânului, care flutură poruncitor din palmă fără să mai zică nimic. Sclavul masiv sări în spatele trăsurii și trase de manetă, iar esența-de-zeu curse prin țevile arămii către cele opt picioare și acestea fremătară și porniră grăbite, tropăind prin glod către castel.

Roșii la față, străjerii scuipară-n mocirlă cu ură, iar căpitanul șuieră furios către cotropitorul care acum nu-l mai auzea:

— Las’ că mai vedem noi cine-o avea ultimul cuvânt, cu Împăratul vostru cu tot…

*

Cetățuia uwanarului arăta la fel ca întreaga provincie: sărăcăcioasă, dărăpănată și murată de ploaie. Zidurile cafenii ale fortăreței din bușteni erau ude și înțesate de o buruiană indigenă, un fel de mătasea-broaștei, iar pietrele din care fusese zidit așa-zisul palat al guvernatorului păreau a se afla încă pe fundul râului din care proveniseră, jilave și murdare. Doar capela pe jumătate ascunsă în spatele clădirii arăta curată, construită din lespezi albe și acoperită cu o boltă aurie, strălucitoare.

— Măcar vicarul își face treaba pe aici, după câte văd, șopti mai mult pentru el awwabegul, iar cei doi robi aprobară tăcuți, uriașul pentru că era mut, iar fata pentru că învățase prea bine să nu vorbească neîntrebată.

Doi servitori se repeziră cu plecăciuni spre caretă și înhățară cuferele. Saferi-sey observă, cu coada ochiului, că erau îmbrăcați în mantale ponosite, iar cel mai tânăr dintre ei, un băiețandru cu plete cafenii și ochi hoțoși, era mai atent la picioarele zvelte ale sclavei decât la treabă. ”Lipsiți și de prestanță, și de disciplină, tristă stare”, își ascunse el un oftat și păși grijuliu pe aleea de pietriș, către poarta conacului.

Se opri demn în dreptul ei și spânul se repezi și-o împinse cu umărul, apoi se strecură înăuntru, vigilent. Mulțumit, făcu spre demnitar o scurtă plecăciune, iar acesta intră și el, posomorât. Rangul său și calitatea de trimis special al monarhului suprem cerea să fie așteptat de întreaga curte locală încă din drum, dar iată că uzanțele fuseseră încălcate: încă un semn că în Yzandjan ceva era foarte, foarte în neorânduială.

Sala mare era rece, tăcută și întunecoasă ca un beci. Saferi-sey își strânse anteriul bogat în jurul trupului și înaintă spre tron, urmat de chelul încruntat și roaba brunetă cu ochii în pământ, dar și apăsat de privirile neprietenoase ale ostașilor înșirați de-a lungul pereților, sprijiniți în halebarde prelungi, de metal roșiatic. Pe jilțul de lemn, însemnat cu simbolul imperial al soarelui cu șase raze, zăcea prăvălit ca un bolnav un slăbănog sfrijit, cu șuvițele rare și cenușii căzând dezordonate peste ochii stinși. Din dreapta sa, șoptindu-i la ureche, îi privea iscoditor un bătrân înalt și arătos, învăluit de faldurile mantiei albe de prelat al Împăratului-Zeu, iar în stânga se îmbățoșa un tânăr blond de-abia ieșit din adolescență, albicios la față și încruntat.

— Uwanar Haru Kabban! tună poruncitor awwabegul. Sunt Saferi-sey, am venit din capitală, trimis de Unic pentru a cerceta jafurile asupra convoaielor cu biruri.

Guvernatorul flutură mâna stângă a lehamite, dar vicarul îl strânse de dreapta a încurajare și se grăbi spre musafir, zâmbind larg și călduros:

— Mărite dregător, fii binevenit și binecuvântat! Eu sunt părintele Oygares, prea-umilul slujitor al Marelui Singur! Ne bucurăm cu toții de venire și sperăm că ne vei aduce salvarea! În ciuda tuturor eforturilor viteazului comandant al Gărzii, arătă el spre tânărul în armură, nu am reușit să apărăm caravanele sau să aflăm ce se întâmplă, spre adânca amărăciune a uwanarului, care, iată, a căzut bolnav de supărare!

Haru Kabban se fâțâi nemulțumit în jilț, părând mai degrabă plictisit decât beteag, dar nu apucă să zică nimic, întrerupt de Oygares. Acesta își continuă pledoaria, chiar în timp ce făcea plecăciune după plecăciune:

— Dar sunteți probabil obosit după drum! Poftiți în odăi și odihniți-vă până la cină, e timp destul să vorbim!

Awwabegul privi iute către tron și, într-o singură clipită, se lămuri: guvernatorul se uita absent spre tavan, sfârșit, iar în ochii ofițerului de lângă el sclipea antipatia, nu dorința de a ajuta. Resemnat, își trase brâul peste burdihan, lăsând ca din greșeală să sclipească jungherul încrustat cu nestemate și pecetea de aur masiv, apoi grăi blazat spre prelat:

— Odaie. Vreau una singură pentru toți, îndreptă el degetul spre cei doi sclavi.

Vicarul își ridică ochii de la pietrele prețioase și protestă umil, cu ochii în jos:

— Dar cum, un așa preamărit oaspete să-și împartă camera cu robii! Nu, avem pregătite trei încăperi, încălzite toate!

Făcu un gest poruncitor spre servitorii din ușă, iar băiețandrul își desprinse cu greu privirea de pe curbele fetișcanei și dădu să se năpustească spre scări. Saferi-sey trânti însă furios din picior, spânul său răcni scurt ca o fiară și toți din încăpere tresăriră speriați, în afară de uwanarul nepăsător, pierdut în vise ori gânduri. Awwabegul zâmbi veninos și rosti calm către slujitorul pierit care scăpase cufărul pe jos:

— O singură odaie, am zis. Cu cine-mi împart eu camera e treaba mea!

Ridică întrebător din sprâncene, încadrat de umbra masivă a uriașului său paznic, iar vicarul cedă cu un zâmbet fals și plecă din cap spre băiețandru, a acord. Norii de afară părură a se îndesi și mai tare, iar ferestruicile înguste lăsară să se scurgă înăuntru mai degrabă umbră decât lumină, dar zâmbetele mincinoase ale celor doi bărbați se împletiră calde de parcă erau întru-totul în armonie, și voințele amândurora tresăltară, vibrante.

*

Saferi-sey se așeză pe scaun, încadrat de cei doi robi, și privi în jur la sala micuță și prost luminată de făclii, cu ziduri neregulate din piatră de râu.

— Nu prea e demnă de imperiu, așa e. Dar e solidă.

Spre deosebire de mai devreme, uwanarul era acum plin de viață, cu sclipiri jucăușe în ochii măriți. Și chef de vorbă din belșug.

— Clădim altă cetate, mai sus pe râu, însă deocamdată o folosim pe asta. E a fostului regișor de pe aici, Beyzeres sau așa ceva.

— Berișerek, îl corectă vicarul, întunecat de cine știe ce gânduri.

— În fine! exclamă guvernatorul, surescitat. Un laș oricum, a fugit din fața legiunilor noastre după ce kanjerii i-au omorât zeii. Glorie Împăratului!

— Glorie Împăratului! se grăbiră toți să exclame, unii mai cu sârg, alții cu mai puțină vlagă, după cum observă awwabegul.

— Crezi că el e de vină pentru jafuri? întrebă suav Saferi-sey, sorbind delicat un strop de vin turnat în cupă de sclava sa, direct din burduful adus de la Curte.

— Ei, jafuri! interveni prelatul. Furtuni, asta au fost! Știm cu toții că cetățile-de-zbor sunt vulnerabile la fulgere și pot exploda. Bum! pufăi el prin barba albă și râse fals, ca o capră cu tichie.

— Da, dar ar trebui lovite de trei-patru fulgere deodată. Care-s șansele? se încăpățână musafirul, amestecând cu lingura de lemn prin terciul fierbinte ce-i fusese pus în față, adus de un servitor direct de la bucătărie.

Mirosea apetisant a carne fiartă și legume proaspete: nu tocmai artă culinară imperială, dar se pare că se pricepeau și băștinașii la ceva până la urmă.

— Bun, de la trăsnete să zicem c-a plesnit esența-de-zeu și a omorât echipajul, dar unde-i aurul?

Haru Kabban ridică din umeri, nepăsător, îndesă în gură o bucată fierbinte de grăsime și mormăi, șuierând cu limba arsă printre buzele unsuroase:

— Argint, că asta scoatem de prin minele din Yzandjan. Și greu și p-ăla, mor ăștia pe capete pentru fiecare uncie smulsă din stâncile neroditoare. L-au furat nemernicii, bineînțeles!

— Cine? întrebă scurt Saferi-sey, scufundând miez de pâine în castron, cu picioarele rășchirate comod într-o parte și alta a scaunului.

Roaba se aplecă să-i lege sandaua, mirosind în trecere aburii ce se ridicau ispititori din tocană. Se îndreptă iute cu o expresie nedefinită pe fața drăgălașă, privi scurt cu ochii negri ca noaptea spre oala mare din care se serveau ceilalți direct din mijlocul mesei și se retrase la locul ei, fără o vorbă.

— Păi, sătenii. Niște hoți sălbatici, proști și fără niciun rost. Și habotnici în tâmpeniile lor! Ar trebui să-i vindem pe toți ca sclavi și să abandonăm țara asta ploioasă! se ambală uwanarul, gesticulând larg cu lingura și împroșcând vorbele cu tot cu stropi de sos.

Vicarul se aplecă spre el și-i puse o mână pe umăr, liniștitor, privi strâmb spre tânărul blond care mesteca tăcut, cu genunchiul lipit de cel al lordul său, și-l întrerupse pe guvernator:

— Sunt anumite obiceiuri acceptate în Imperiu, dar disprețuite aici, și unii țărani nu-l văd cu ochi buni pe mărețul Haru Kabban. Dar, se grăbi el să adauge, apăsat de uitătura dușmănoasă a ofițerului bălai și de cea nedumerită a guvernatorului, ne străduim să-i civilizăm! Și nu e nimic misterios de cercetat, doar furtuni și hoți!

Saferi-sey înghiți dumicatul sub privirile atente ale roabei și continuă netulburat:

— Dar poate că există tâlhari? Pirați cerești? Poate că ei doboară cetățile-de-zbor și le pradă, iar nu vijelii venite așa, din senin?

— Ei, poate c-or fi, dar dacă-i prindem deîndată îi căsăpim fără milă! exclamă belicos uwanarul și bău entuziast din cupa de vin, ciocnind vesel cu bălaiul.

Pentru o clipă, ochii săi și ai ostașului se luminară de-o căldură ascunsă; cei ai vicarului se umbriră de dispreț; iar cei ai awwabegului sclipiră de interes. Apoi toți se grăbiră să-și ascundă sufletele la loc și să înfulece de parcă erau hămesiți, lăsând liniștea grea să coboare apăsătoare.

— Deci există pirați sau nu? rupse tăcerea burtosul, politicos, dar cu privirea fermă, dublată de cea amenințătoare a malacului.

 

…. restul în  HELION

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s