Lacrima Dei

SF – Galaxia 42, 2020

Pornește înregistrarea, te rog. Unu, doi, trei.

Bun număr, trei, nu-i așa? Ca în Sfânta Treime și altele asemenea, genul tău de povești de adormit copiii, părinte Aleksei. Trei a însemnat viață și trei a însemnat iubire. Dar doi? Noi doi am produs doar moarte și amărăciune. Nu pot exista doi Dumnezei, două Evanghelii ori două Potopuri care să fie divine în aceeași măsură. Dacă există, atunci unul dintre ele este de felul greșit, aș spune. Nu-i așa, draga mea Zână? Tu cine crezi că are dreptate? Și cine este nebun?

Niște ucigași de lumi, noi doi. Dar ajungem și la partea asta.

Of. Cum a început coșmarul ăsta? Și când? În ziua când noi trei am părăsit cosmodromul din Baikonur, în Arca noastră argintie? Cât a șerpuit în jurul stâlpului de energie întunecată, ațintit spre planeta asta nenorocită? Poate chiar mai dinainte, atunci când telescoapele bisericii au prins pentru prima dată în lentile sclipirea acestei nestemate agățate pe cer? Când au alergat călugării înnebuniți în sus și-n jos prin observatoarele lor înfipte în nori? Mi-i și închipui strigând, uimiți de miracolul unei planete oceanice, mult prea aproape de un soare albastru și mult prea fierbinte. Sau de-abia când planeta Potop ți-a ucis-o ție pe dulcea ta bălaie, pe Lena, dragul meu Aleksei? Ori în clipa când mi-a otrăvit-o mie pe Zână?

Cam pierd șirul gândurilor, bine că mă înregistrez. Trebuie să mă forțez ca să-mi amintesc mereu că-s pilot și navigator, căpitanul Arcei și-al expediției. Un om devotat nu lui Dumnezeu, sau unor dumnezei, ci doar cifrelor și aritmeticii. Aibek Mahmudovici Bolatov. Bek pentru prieteni și, firește, pentru tine, Zâno. Dar un ”Să trăiți, domnule!” pentru dumneata, părinte Aleksei. Și pentru toată tagma voastră blestemată. Nu v-am iubit niciodată biserica, să știi. Dar ce poate face Flota, când toți banii sunt strânși în mânuțele voastre pioase? Noi vrem să zburăm acolo, sus, așa că ne prefacem a crede și vă acceptăm misiunile. Oricum, v-au dat cel mai ratat pilot de pe tot Pământul, așa că sigur mai sunt și alții prin Ministerul Exteriorului care nu-i îndrăgesc deloc pe episcopi.

Hai să revenim la subiect, știu că o iau pe arătură când sunt băut. Știu. Știu! Trebuie să deslușim povestea asta cât de cât, așa că o s-o fac școlărește: ordonat, cronologic, doar faptele concrete. O să-i pun un început și-un mijloc, iar apoi sfârșitul va deveni, poate, mai de-nțeles. Sau nu. Ia uite la mine ce hazliu sunt! Râd singur, într-o navă singuratică, atârnată la marginea atmosferei galbene a unei planete aurii singuratice, nu prea departe de-o stea albastră. Singuratică. Fix pe dos față de draga noastră Terra. Destul de ironică, simetria asta. Ar fi trebuit să ne dea de gândit.

*

Am ajuns pe orbita planetei Potop cam… Zâno, ia spune-mi te rog, câte zile au trecut? Treișopt? Patruzeci, patrușcinci? În fine, nici nu prea contează. Așa cum nu-i important nici cât exact am dormit noi înainte de asta, în timp ce nava se rostogolea automat în jurul tentaculului negru împroșcat de sub pustiul din Kazahstan. Decenii, secole… cui să-i pese? S-a simțit la fel de scurt precum clipitul din ochi. Un ochi galben, da, da, da. Fix așa arată Potopul, ăsta-i gândul ce mi-a înotat prin adâncurile minții încă de la început, dar eram eu prea distras ca să iasă la suprafață!

Tare adânc poate fi un suflet. La fel de adânc precum nesfârșitul ocean auriu care acoperă lumea asta blestemată. Dens și sleios, ca ploaia ei infinită. Ori ca atmosfera. Aici ploaia și atmosfera sunt unul și același lucru. Deluviul nu s-a oprit niciodată de când am ajuns noi. Patruj de zile sau cam așa ceva. Poate nici măcar de patruj de milenii. Cin’ să mai știe?

Deci, partea introductivă a poveștii. Biserica Moscovei și-a Tuturor Rusiilor a descoperit planeta Potop, a zis că-i o minune și ne-a trimis pe noi încoace. Arca poate zbura departe și tare iute, dar pentru asta trebuie să fie micuță – doar un pumnal argintiu de forma unei vipere. Așa că-n ea am fost doar noi patru: părintele Aleksei, teolog și chimist; sora Lena, arheolog și xenolingvist; le moi, pilot, navigator și, sincer vorbind, un necredincios și o persoană mai degrabă neplăcută. Exact genul agreat de Partid. O persoană militară, dacă se poate spune așa, deci și războinicul expediției în caz de nevoie.

Toți a trebuit să avem dublă specializare din cauza spațiului mic. Mai puțin Zâna, firește, care are doar una: să fie o IA super-deșteaptă. Și rece. Suflet de gheață, ca al meu, de-aia ne și îndrăgim; complet diferită de inima caldă a Lenei sau de cea pasională a lui Aleksei… pot să-ți zic Sașa, părinte Aleksei? După toate prin care-am trecut împreună? Mulțumesc, părinte. Calzi amândoi, de unde și prietenia lor – sau poate și mai mult de-atât. Cine-s eu să judec? Pentru asta îl au pe Dumnezeu.

Bun. Începutul. Va trebui să mă ierți, oricine ai fi tu, ascultător al înregistrării, că sunt atât de dezlânat. De fapt nu prea am tragere de inimă să ajung la sfârșit. De frică ce-o să fie acolo. Și nici mintea nu-mi mai este chiar ce-a fost, căci acum sunt un ucigaș. Iar asta lasă urme asupra unui suflet.

Bun, bun! Începutul. Începutul… Din nou. Când am ajuns, Potop s-a dovedit a fi exact ce bănuiam. O planetă cam de mărimea Terrei, cu aproximativ aceeași masă și gravitație, cu aer și apă asemănătoare. Nu chiar identice, dar suficient de apropiate.

Spre deosebire de lumea noastră, cea de aici e singură-n sistem și se rotește în jurul unei stele albastre foarte fierbinți. Pe care, deloc surprinzător, popimea a numit-o Lacrima lui Dumnezeu, Sleza Bogu. Lacrima Dei, pentru astrologi. La fel de puțin surprinzător, Flota a intitulat-o Dranșki-Drezinov, după doi amirali care n-au făcut niciodată nimic eroic, dar au fost acoperiți din cap până-n picioare de Partid cu decorații, pentru temeinica lor lipsă de inițiativă.

Eu i-am zis pur și simplu Azur și mi-am văzut de treabă. Asupra planetei au căzut toți de acord: Potop era numele perfect, din moment ce furtunile ei bubuitoare nu par să se oprească vreodată.

Bine-bine, ziceți voi, dar când a început cu adevărat povestea noastră? Regulamentele cer zece zile de observație non-intruzivă – așa că le-am folosit ca s-o studiem și cercetăm. Cu bune rezultate. Număr în zile pământești, firește, dar cele ale Potopului nu-s cu mult mai scurte, așa că nu-i bai. Ceilalți doi au folosit nopțile și pentru rugăciuni, citit și împărțit patul, dar individul bronzat cu ochii mici, adică eu, doar ca să înghită vastele provizii de vodcă, sintetizate de Zână, și să danseze singur pe balade improvizate. Nimic din asta nu-i treaba ta, străine, oricum. Noi ne înțelegeam de minune, nu aveam nici o tensiune din interior și, deocamdată, nici o amenințare din exterior.

Astea au venit mai târziu, dar alea zece zile au fost pentru noi „vremurile bune de odinioară”. O expediție perfectă, pe o planetă aproape perfectă. Și le-am folosit bine, nu doar pentru relaxare.

Eu am făcut cea mai puțină treabă, căci încă nu aveam pe unde să zburăm. Doar am verificat sistemele navei, prin Zână, și-am asamblat un pistol din piese preambalate. Era bine dacă aș fi făcut două, dar cine putea ști că o să avem nevoie? Am scanat Potop de mai multe ori, peste tot, însă nu am găsit nici un pericol. Nimic îngrijorător nici în spațiu, dar na, nici o surpriză, că doar nu am găsit vreodată altă civilizație capabilă de călătorii interstelare. Poate cea de-aici, să fi fost cândva? Sau putem spune că a devenit acum? Ajungem și la asta, puțintică răbdare, străine.

Aleksei. Sașa. Trebuie să recunosc, tu ai fost cel mai harnic, folosind micuțul laborator și știința Zânei, pentru a analiza oceanul și ploaia. Altceva nici nu există pe-aici, așa că doar asta ai putut face. Scanările cu drone, peste tot pe planetă, de la toate înălțimile și adâncimile, s-au dovedit uimitor de identice. Deci, am concluzionat noi, chiar aveam de-a face cu o singură mare și cu un văzduh unic. Și o singură furtună tropicală. Enormă, unică, de mărimea întregii planete.

Ceea ce, firește, ni s-a părut suspect. Și chimistului, și soldatului. Pentru că nu-i normal, iar a-normalul poate însemna doar trei lucruri: Dumnezeu; o intervenție a altcuiva decât Dumnezeu; sau, firește, doar o coincidență extraordinară de factori naturali neobișnuiți. Niciunul dintre noi nu credea în a treia ipoteză, iar simulările rulate de Zână ne-au dat dreptate: chiar ar fi trebuit să existe variații de mediu.

Pot să le mai văd o dată, Zâno? Simularea de Potopuri alternative? Îmi place aia în care-s continente, cu jungle și fluvii. Mersi. Aș vrea eu să pricep ce spui acolo, dar măcar tu încă mă înțelegi pe mine.

Deci. Sașa. Cred că întâi a venit descoperirea ta și apoi a Lenei. Nu-s chiar sigur, dar hai să rămână așa, de dragul poveștii. Într-o noapte, târziu, ai intrat în micuța mea cușetă întunecată, deși eram convins că te afli deja-n cabina Lenei. Ai bălmăjit ceva chestii de chimie și atenția mea nu era chiar în cea mai bună formă, așa că doar am strecurat flaconul de vodcă sub scaun și te-am înhățat de încheietură. Ai deschis o hologramă și ne-am uitat la ea câteva clipe, apoi Lena… arată-mi o poză cu ea, Zâno, te rog… drăguță, într-adevăr… a intrat și ea-n camera mea și a întrebat ce ne agităm atâta. Tu, Sașa, ți-ai frecat barba roșcată și ne-ai zâmbit. Nesigur, dar entuziast.

— Antiseptic, ai zis.

Mi-aduc perfect aminte c-am râs:

— Ce surpriză, Sherlock!

Lena te-a luat de mână și-a zâmbit:

— Deci putem ieși, Sașa.

Pentru moment ai fost surprins, dar apoi ai fluturat mâna, surescitat:

— Ei, da, nu există pericole microbiene, nici vreo urmă de viață. Putem respira chiar și aerul, dacă ce ne acoperim plămânii cu un strat protector de filtru. Ușor de produs în laborator. Apa și aerul poartă doar… să le zicem pseudo-silicați și aliaje metalice. Dovadă că aici a existat cândva nisip. Din belșug.

Eu și Lena ne-am uitat unul la altul. La alta? În fine. Tu te-ai așezat, Sașenka, pe scaunul meu, ai luat de pe jos flaconul de tărie, pe care credeam că-l ascunsesem mai bine, și l-ai sorbit pe tot. L-ai aruncat în dispensator, deși eu aveam nevoie de el pentru toată noaptea, îngâmfatule, și te-ai mai tras nițel de barbă. Ai zis:

— Păi, n-ar trebui să fie așa. Există toate pre-condițiile: elementele chimice, temperatura, presiunea… Electricitate din belșug. Chiar prea multă, dar asta ar trebui să ajute. Nu înțelegi? ai strigat la mine. Ar trebui să existe viață!

— Așa, și? ți-am răspuns. Poate c-a fost și cineva a storcit-o sub cizmă. Cândva, demult, caz închis. Cui îi pasă? Ce atâta agitație?

Trebuie să recunosc, nu prea-mi plăcea de tine nici pe atunci. Poate că era blândețea din voce și maniere, poate credința subliniată de uniforma cu elemente de robă. Sau poate că exista și o urmă de gelozie între noi. Din cauza ei.

Lena s-a băgat între noi, cu spatele la mine, deșteaptă blondinka, și ți-a luat ambele mâini:

— Bine, Sașa, am înțeles. Nu există viață pe această planetă. Doar îi zice Potop, nu? Nu tocmai de-aia am venit aici, ca să dovedim puterea Domnului? Lipsa vieții e foarte bună pentru obiectivele expediției.

— Amândoi nu înțelegeți, nu-i așa? ne-ai șoptit. Poate că au fost creaturi pe Potop și au fost nimicite. Adevărat. Dar viața are obiceiul să încerce, iar și iar. Numai că aici nu o face. Nu acum. Nu pricepeți ce ne sugerează asta?

Eu am ridicat din umeri.

— Că a mai rămas niște insecticid prin apă?

Te-ai strâmbat.

— Nu-i nimic otrăvitor în apă, măi! Totuși, aproape c-ai nimerit-o. El. Trebuie că Dumnezeu încă-i pe aici, pe undeva.

Ei, asta da exagerare teatrală. Cam ai tendința asta, Sașa. Nu-i așa, Zâno? Bineînțeles că așa-i, la fel ai zice și tu dacă ai mai putea vorbi.

*

Dup-aia a urmat descoperirea Lenușcăi. În a unșpea zi, am coborât pe planetă. Ici-colo, scanările ne-au indicat formațiuni atipice, la mare adâncime în ocean, așa că ne-am dus să ne uităm. Am plonjat cu Arca prin ploaia galbenă și fierbinte. Am făcut slalom printre torentele care cădeau din musonul ăla fără de sfârșit și printre coloanele de aburi groși, roșiatici, care urcau dinspre mare. Ne-am oprit lângă un lanț muntos, iar Lena a folosit senzorii de sub navă ca să privească în jos, în toate spectrele. Nu o să uit niciodată ce dulce a surâs când și-a pus arătătorul ei micuț pe hologramă.

— Vedeți aici? ne-a zis, controlându-și cu greu înflăcărarea. Uite, aici și aici. Pătrate la bază, dar triunghiulare la vârf.

Atât baza, cât și vârful, se aflau, sub sute de kilometri de apă caldă de culoarea mierii, pe versanții unor stânci subacvatice de o nuanță la fel de bălaie ca și cosițele Lenei. La care mă uitam eu cu mai multă atenție decât la obiectul uimirii sale, trebuie să recunosc, Sașa, îmi cer iertare. Așa că doar am zâmbit. Ea și-a dat ochii peste cap.

— Nu-s formațiuni naturale, cap de catâr! Cred că au fost clădiri. Cândva.

Eu n-am zis nimic, fiindcă nici nu aveam ce să spun dacă ne era nimic periculos, în care să trag cu tunurile. Mă rog, nu chiar tunuri, că Arca-i micuță. Tunulețe. Dar au mușcătura destul de dureroasă. Iar alea nu păreau deloc vreo amenințare la adresa noastră, a Dumnezeului tău, Partidului meu sau a Pământului nostru, așa că degetele nu s-au dus către bordul de luptă și nici nu i-am cerut Zânei să-și scoată ghearele din teci.

Dar tu, părinte-chimist Aleksei Feodorovici, ai avut ceva de zis. Și trebuie să recunosc faptul că a fost ceva util. Ne-ai atras atenția că am putea să le analizăm materialele de construcție. După o scurtă dezbatere, am căzut toți de acord să trimitem o dronă pe sub valuri.

Ne-a adus înapoi niște răspunsuri – și ne-a adus moarte. Mai mult moarte, ce-i drept, și suntem amândoi de vină.

*

Da, cred că acela a fost momentul când „vremurile bune” s-au încheiat și au luat-o la vale. Involuntar firește, dar asta nu ne scutește de vină. A ta, Sașa, poate că va fi iertată de Hristosul tău, însă eu nu beneficiez nici măcar de îndoiala asta. Doar de băutură și balade, iar acum rămân și fără ele. Bun. Hai să ne întoarcem la vinovăție. Asta ar fi cam mijlocul poveștii, cred, așa că trebuie să-i dăm înainte. Timp avem destul, mult prea mult timp de fapt, dar nu e genul pe care să mi-l doresc.

Drona s-a întors cu bine. Ne-a adus imagini mai clare, de aproape, și o bucățică de ceva ca un lut maroniu, într-un strop de apă aurie și călduță. Am informat-o pe Zână că drona nu-i o amenințare militară, iar tu i-ai zis că nici vreun pericol toxic, ori biologic. Doar puțin mâl întărit, în niște apă de mare, vag murdară. Nu și sărată, bineînțeles, căci NaCl al nostru e doar un mic procent în compoziția oceanului de aici. Tu ai scos din sintetizator o spumă verzuie și-am inhalat-o. Amară, mi-a pișcat gâtlejul și mi-a răcorit plămânii când s-a așezat în ei. N-a fost chiar așa de rea și ar fi trebuit să ne apere de orice element necunoscut.

Firește că nu a făcut asta. Poate că zeii au un simț al umorului negru, sau poate că e doar ghinionul nostru, tradițional de veacuri. Lena s-a aplecat peste băltoaca micuță, ca să ia bobul de lut cu o pensetă, și  îmi amintesc eu că mă uitam la spatele ei îngust, încercând să ghicesc forma trupului de pe sub salopetă. Încă mă simt vinovat și rușinat din cauza asta. Ea a căzut dintr-o dată, a tresărit de două-trei ori, cu ochii larg căscați, și a înghețat. Nici măcar nu atinsese lutul, dar iată că era la fel de moartă ca totul de pe planeta asta blestemată.

Eu, așa-zisul profesionist antrenat pentru război, m-am panicat și am făcut cel mai tâmpit  lucru posibil: m-am repezit la ea, am îngenuncheat și-am apucat-o de-un umăr. Surprinzător, sau poate doar mai bine antrenat, tu, părinte Aleksei, chimistul, m-ai tras înapoi, i-ai ordonat dronei să închidă recipientul și să-l ducă în laborator. Apoi i-ai cerut Zânei să o verifice ea pe Lena. IA-ul s-a executat. Micuța era, într-adevăr, moartă.

Imediat, Zâna a secretat prin podea ceva transparent, a acoperit-o pe Lena și-a dus-o și pe ea tot în laborator. De-abia după ce încăperea a fost sigilată ermetic ai gemut și tu, Sașa, și ți-ai prins capul între palme. Ar fi trebuit să vin la tine și să suferim împreună, căci o iubisem și eu, chiar dacă diferit. Dar nu sunt un om destul de bun. Așa că doar am rămas pe podea, în tăcere.

— Ce naiba ai făcut, mă? am urlat la tine, bineînțeles fără a vorbi despre vina mea proprie, așa cum se comportă mereu oamenii prinși în astfel de situații. Nenorocitul tău de filtru n-a mers și Lena a murit de la toxine!

Mai întâi, ai fluturat o mână și Zâna a înțeles. Două pastile s-au rostogolit spre noi și amândoi le-am înghițit degrabă. Plămânii ni s-au încălzit și gâturile au încetat să doară. Ne-am și răcorit oarecum… aha, acum înțeleg, ne-ai dat și sedative, Zâno, așa-i? Ei bine… mulțumiri.

— Nu există toxine, ai urlat și tu, cu ochii roșii de lacrimi. Nici microbi, nici viruși, nici nimic. Doar apă și nisip, în pizda mă-tii de prost!

Ai și aruncat ceva spre mine, nu mi-amintesc bine ce. Pe bună dreptate, trebuie să recunosc. Zâna a deschis între noi o hologramă și am văzut interiorul laboratorului. Lena, țeapănă pe o masă, drona pe cealaltă.

— Bio! am ordonat, iar Zâna s-a supus.

— Doar plămânii, a spus IA-ul, gâtul și nasul. Restul e nevătămat. Nimic viu înăuntru. Nici toxic.

Am înghițit în sec și-am dat din cap. Imaginea a trecut într-o ilustrare 3D a plămânilor. Erau de piatră. La propriu, chiar se transformaseră în piatră. M-am uitat la dronă. Și recipientul ei se întărise, acoperit cu o gresie galbenă. Ne-am holbat unul la celălalt, zăpăciți. De ce nu se întâmplase asta și afară? Sau înăuntru, înainte de a fi deschis de Lena? Era vorba de aerul nostru? Nu, că doar nu reacționase la el când o introdusesem în Arcă, și nici în laborator nu părea să reacționeze. Atunci, de ce lovise doar acolo și atunci, omorând-o pe draga noastră, nevinovata noastră Lena?

Nici măcar nu a apucat să vadă că a dat peste potul cel mare al arheologiei. După cum am stabilit mai târziu, lutul ăla nenorocit era artificial. Făcut din niște structuri de pseudo-silicați, acoperite cu un fel de metal moale, încă fără vreun nume. Îi va zice cândva Lenariu? Sașamit? Pe cine mai păcălesc, nu o să aibă niciodată vreun nume omenesc.

Un metal destul de fluid cât să nu fie corodat de apă, dar suficient de puternic încât să fie un material de construcție rezistent pe termen lung. Și clar nu-i un compus natural. Ce scop să fi avut ruinele alea când or fi fost ridicate, cu ere înainte ca munții să fie acoperiți de ape? Probabil nu vom afla niciodată. Unde-or fi cadavrele arhitecților care le-au construit, și cum de le-au pierit metropolele? Pur și simplu au plecat? Au fost copleșiți de deluviu când a venit peste ei?

Cui îi pasă… Cretini morți de mult, aș fi vrut să fie încă pe-aici ca să-i prăjesc încetișor cu armele navei. Dar nu-s, așa că nu o să am parte de răzbunare.

Hai să revenim la ziua aia blestemată. Ne-am uitat, iar și iar, la plămânii ei. Sașa, Zâno, voi doi v-ați apucat să studiați problema, în timp ce eu ne-am scos fundurile din furtună direct pe orbită. Cât de repede am putut eu și cât de iute a reușit nava să-și scuipe filamentele ei subțiri de energie întunecată și să se cațăre pe ele.

Trei zile am așteptat acolo, în întuneric. Privind cu groază în jos, la ochiul galben și diavolesc, și cu minunare în sus, către lacrima aceea azurie, pură ca un cristal, a stelei. Tare puțin somn am prins atunci, chinuit de vise rele cu Lena – și-am băut fără măsură, trăncănind cu Zâna despre nenumărate feluri prin care să fi spulberat măcar o parte din ocean, cu arme de distrugere în masă pe care nici nu le aveam. Sașa chimistul a lucrat neîntrerupt, în timp ce Sașa preotul a stat ascuns, învăluit de jale. După trei zile, întotdeauna trei, ca-n poveștile cu prunci răpiți de zâne, ăăă, fără supărare, Zâno, Sașa a găsit, în sfârșit, ceva. Nu un răspuns, doar o nouă întrebare. Dar nu tocmai întrebările fără răspunsuri sunt cea mai bună poartă către zei?

— E diferită, mi-ai spus. Apa. E diferită și nu știu de ce.

Eu nu am zis nimic, fiindcă nu-s vreun savant și oricum speram c-o să faci tu minuni și-o să găsești miraculos toate răspunsurile, ascunse prin laborator. Firește, nu erau acolo. Ai continuat:

— De fapt, apa-n sine e aceeași Dar nu și soluția.

Ai arătat spre holograma de pe perete, una dintre ferestrele noastre virtuale, iar eu m-am uitat lung la valurile alea al dracului de uriașe, cum se cățărau ele furioase către cele două luni masive și spre noi, numai ca să cadă înapoi printre talazurile următoare. O zbatere perpetuă.

— Cea din mare are nisip în ea, ai continuat. Un fel de silicați și niște urme de metal, dizolvate în proporție cam egală.

Mi-ai arătat altă fereastră. Taifunul musonic. Etern, străfulgerat de mii și mii de trăsnete portocalii, lungi pe mii de kilometri fiecare.

— Iar cea din ploaie cam aceeași soluție, dar în alte proporții. Mai puțin metal, mai mulți silicați. Și o grămadă de boabe întregi de nisip. Iar cea de-acolo, mi-ai arătat spre laborator, de unde nu s-a mai deschis nici o imagine în afară de cea întunecată din mințile noastre, nu are decât metale. Fără nisip. Fără silicați.

— Ăia sunt în Lena, am șoptit, în plămânii ei. În gresia aia. Dar de ce?

Am râs și am răspuns tot eu.

— C-așa au vrut. Sau așa a vrut Dumnezeu. Doar e încă pe-aici, n-ai uitat, nu?

Te-ai uitat urât la mine și mi-ai întors spatele. M-am repezit spre tine.

— Părinte Aleksei… îmi cer iertare. Sunt mânios și sunt trist și nu am cu cine altcineva să fiu o scârbă. Te rog… iartă-mă.

Și-apoi am adăugat:

— De ce nu verificăm? Adică să testăm ploaia?

Ți-ai lăsat privirea în jos.

— Nu… nu mai am curaj. Filtrul meu a funcționat corect, dar totuși mi-e teamă că o să murim și noi. Și tot degeaba.

Am râs de tine.

— Dar ce, crezi că ziceam să ne ducem noi acolo? Nu, amice, curajul pur e doar prostie. Războiul nu e ca-n filme, să știi. Atunci când război înseamnă că inamicul te surprinde-n ambuscade, tot ce contează sunt cercetașii. Iscoadele. Ar trebui să trimitem și noi câteva în taifun.

— Drone? Ca să mai pierdem încă una?

— Nu, nu drone. Nanoboți. Pur și simplu aruncăm destui în nori. O să fie purtați de vânt, noi zburăm peste orbită, le ieșim în cale și săltăm supraviețuitorii. Citim datele. S-ar putea să ne ajute.

Ai dat din cap.

— Dacă mă gândesc, da, s-ar putea. Păi, hai s-o facem. Zâno, ai destule materiale pentru, să zicem, vreo cinci mii de nano?

— Va trebui să fie inoxidabili, a adăugat Zâna. Dar da, bineînțeles. Îi mestec deja, chiar acum. Am aprobare să-i arunc în atmosferă?

Am surâs.

— De când așteptam să arunc ceva în aer pe-aici! În sfârșit. Da, da, aprob, dă-le drumul!

Pentru o clipă, ai zâmbit chiar și tu, Sașa.

*

— Nu prea a funcționat, mi-ai zis în ziua cinșpe.

Tocmai îi luasem înapoi. Uluitor, pe toți cinci mii. Nici măcar unul nu fusese stricat sau pierdut, de parcă furtunii i-ar fi fost scârbă de ei și i-ar fi scuipat. I-am prins pe orbită, un șir sclipitor grăbindu-se către cuptorul torid al soarelui albastru. O traiectorie cam ciudată, trebuie să recunosc, dar nu neapărat imposibilă, cu toate vânturile haotice care șerpuiesc printre norii Potopului.

— Nu au captat nimic nou, în afară de cantitatea incredibilă de electricitate, atât statică, precum și dinamică.

— Nimic surprinzător, ți-am răspuns, cu toate valurile alea până-n cer, care se tot freacă unele de altele.

— Nu, nu, nu m-ai înțeles. Problema nu-i electricitatea care este. Problema e că… ar trebui să fie și mai multă. Ceva consumă o parte din ea.

— O mănâncă? m-am întrebat. Păi cine? Că doar nu-i nimeni pe-acolo! Poate pe sub ocean?

— Nu, nu. Nu acolo se duce, sau mai bine zis nu toată. O parte dispare pur și simplu. În aer.

Am rămas tăcuți amândoi o vreme, privind planeta.

— Dar silicații? Sunt?

Ai ridicat din umeri.

— Nu-s chiar silicați. Dar da, sunt. Și dizolvați în apă, și în formă solidă. Boabe de nisip.

— Cum așa, plutesc pur și simplu? De unde vin?

— Ei, cine știe? Din fostele continente, probabil. Și da, chiar plutesc, pur și simplu. Cel puțin așa fac la microscop, deci probabil și în… Știi ce? Pot să văd în scanările video. Uite. Hei, ia stai… asta-i cam ciudat…

— Ce, unde? Te-am întrebat. Ce-i așa ciudat?

— Plutitul. Nu par să facă asta și-n ocean. De fapt, în mări nici măcar nu există boabe de nisip.

— Poate-i apa mai acidă sau ceva.

— Nu, nu e.

Punctul de cotitură. Mă rog, unul din mai multe, dar în fiecare asediu există întotdeauna o crăpătură-n zid care-i începutul sfârșitului. Ei bine, asta era.

La nivel nano, grăunțele de nisip nu pluteau pe muson, nici înăuntrul său. Se mișcau de fapt în sus și-n jos printre mărgelele de apă aurie. Niște micuțe spirite alergând pe stropii de ploaie, înainte și-napoi, între iadul acvatic și raiul înnorat.

*

Târziu în seara zilei noușpe, te-ai întors la mine. Agitat, dar și dezamăgit.

— Chiar consumă din electricitate. Par să le evite fulgerele, deși alea descarcă energie direct în ocean și-n nori, deci ar putea fi ceva și cu ele. Poate că trăsnetele…

— Mai dă-le dracului de fulgere! Ce, știm mare lucru despre ele? Nu. O să ne stresăm cu ele mai târziu. Despre boabele de nisip știm? Da, câte ceva. Așa că vorbește-mi mai bine despre… nisipicii ăia.

Te-a călcat pe nervi întreruperea și cred că te călcam pe nervi și eu, în general. Nu din cauza a ce era vorbit între noi, ci tocmai a ce fusese lăsat nespus. Ea. Însă tu-ți iubeai și știința, așa că ai continuat.

— Sunt cu miliardele, peste tot pe planetă! Coboară până la suprafața mării, dar niciodată nu o și ating, ci urcă înapoi în nori și tot așa. Fac asta în șiruri, deși nu par să fie purtați de căldură sau electricitate.

— Și se opresc vreodată? Ori se poartă cumva, deosebit?

Te-ai așezat și ai privit într-o parte, evitându-mi ochii.

— O singură dată s-au oprit. În Lena. S-au amestecat cu țesuturile din plămânii ei și s-au transformat în piatră. Poate o reacție pe care nu o înțeleg eu deocamdată, ori poate cu totul altceva. Habar n-am! ai ridicat vocea și ai tras aer în piept.

M-am aplecat spre tine și ți-am întins flaconul de vodcă. Ai băut, ai tușit și ai oftat.

— Altă dată, nu. Niciodată. Nu se opresc niciodată. Sunt momente când nu se mișcă vertical, ci doar se zbânțuie, ca niște electroni. Fac asta o fracțiune de secundă, din când în când, dar și când se încarcă de electricitate statică.

— Mănâncă.

— Nu, nu. Eu sunt chimist, nu mă gândesc la ei ca la niște ființe. Sunt doar fire de praf, aruncate de jur împrejur de forțele naturii. Totuși, e ceva care mă pune pe gânduri.

— Ce?

Ai fluturat mâna și Zâna a deschis o hologramă. Înăuntru, un pumn de câteva mii de grăunțe microscopice, rotindu-se o vreme împreună, apoi împrăștiindu-se peste tot.

— Ce fac, se încarcă? te-am întrebat.

— Nu, doar ți-am zis deja! Încărcătura electrică totală rămâne la fel, pare doar redistribuită cumva între ei. Dar nu pot găsi modele repetitive.

— Ai încercat, știi tu, să-i spionezi cu naniți de-ai noștri?

— Să-i studiez. Da, am făcut asta. Nimic.

Am stat puțin pe gânduri, apoi am șoptit, deși nu avea cine să tragă cu urechea, pe o distanță de mulți parseci de jur împrejur.

— Știi… eu mai am și alte talente decât pilotatul și bețivăneala.

Ai oftat, dragă Sașa:

— Mda, bănuiam eu.

Te-ai uitat la mine cu o expresie ciudată și ai zis-o până la urmă:

— Partidul are întotdeauna măcar o ureche pe fiecare navă. Chiar și-n Arca de trei oameni, rătăcită-n curul galaxiei. Eu nu sunt turnător, nici pe Lena nu o bănuiesc. Deci… tu ești.

Nu am zis nimic. Doar am zâmbit și-am adăugat:

— În fine, ideea e că spionajul se face mai bine când ești unul dintre ei, înțelegi? Trebuie să te îmbraci ca ei, să vorbești ca ei, să arăți ca ei. Să gândești și să vezi lucrurile ca ei. Atunci când Ei devin Noi… de-abia atunci se ridică secretele la suprafață.

— Nu te înțeleg. Ce treabă are asta cu experimentele mele?

— Ai încercat să asculți boabele de nisip cu naniții noștri, meșteriți de Zâna noastră din metalele aduse tocmai de acasă, de pe Pământul nostru.

M-am lungit pe scaun și-am întrebat:

— Zâno! Poți face naniți din aliajele și silicații din văzduhul Potopului? Adică, mă-nțelegi, rețeta noastră, materialul clientului?

Da, se putea. Puteai, draga mea Zână, și ai și făcut-o. Asta a adus asupra ta blestemul de acum și eu sunt singurul vinovat. Se pare că-s o piază-rea pentru toată lumea. Da, am fost și pentru tine, Sașa. Într-adevăr, și pentru tine…

*

Următoarea descoperire n-a fost nici a mea, nici a părintelui Aleksei. A fost a Zânei. Timp de cinci zile ne-am folosit noii noștri naniți, falșii nisipici, pentru a-i asculta pe cei adevărați. Am încercat să-i privim în lumină, să le ascultăm semnalele electrice, să le simțim semnătura termică, să le gustăm chimicalele. Nimic. Mintea mea de ofițer nu a mai putut stoarce alte idei, nici măcar cea a chimistului Sașa, cu barba lui roșie tot mai lungă, tot mai neîngrijită.

În contrast cu obrajii mei, bărbieriți cu ură de două ori pe zi și acoperiți cu tăieturi. Nu, culmea, ideea a venit de duhul din lampă, draga noastră Zână. Mă rog, nu sălășluiește într-o lampă, ci-n întreaga carenă a Arcei, deci e doar o metaforă. Da, iubita mea, știu că acum doare. Se va sfârși în curând, într-un fel sau altul. Promit. Draga mea Zână…

Foarte bună la câteva lucruri, competentă în mult mai multe. Eu nu-s vreun genetician, nici măcar Aleksei. Ești cumva genetician, Sașa? Bineînțeles că nu, mă gândeam eu. Dar Zâna este, măcar puțin. Și ea ne-a zis:

— Vă mai amintiți din școală cum în experimente conectați lanțuri de ADN? Dacă-s întregi, nu merge prea bine, dar dacă sunt fragmentele potrivite, poate. Așa că e posibil ca nisipicii voștri falși să fie prea perfecți. Poate că ar trebui să le lipsească ceva.

Am încercat și-asta. Mai întâi, mai puțin din fiecare aliaj. Cam multe din-alea, așa că a durat ceva. Și degeaba, pe deasupra. Apoi, mai puțină sarcină electrică. Tot nimic. După care am scos o parte din silicați, în diferite grade. A șasea combinație a mers. Să fie șase încercări ghinion? Noroc? În fine, ce știi tu despre noroc, ești doar o IA.

Bun. Când lipsa de silicați a fost cea potrivită și nisipicii noștri falși s-au amestecat printre cei originali, atunci ne-au salutat. Au folosit lanțuri chimice ca să se conecteze la naniții noștri și… și ce! O fi fost uluitor, dar tot nu am aflat nimic. A durat o noapte lungă, de băut singur pentru mine și de rugăciuni pentru părintele Aleksei, și de-abia apoi ți-ai primit tu răspunsul, de la Dumnezeu Atotputernicul în persoană. Mă rog, ceva de genul ăsta. Tu, savantul genial, te-ai rugat la Sfânta Treime și te-a lovit o idee.

De ce nu toate trei? Musonul Potopului are o grămadă de electricitate, lumină cât încape, silicați din belșug. De ce să nu le unim pe toate, simultan, într-un cod trinar?

Am făcut asta și ne-au vorbit. Am avut nevoie de două ore omenești, și probabil câteva eternități în timpul interior al IA-ului, dar apoi Zâna a început să traducă ce ne spuneau.

Nu aveau nici o noimă, firește.

*

Drept lipsa

Albastru cânt cântec

Mușcă

Sus pe cuarț, oxigen nu.

sau

Acolo noapte

Moarte caldă

Graba de hidrogen

A fi.

Bun.

Și tot așa, niște tâmpenii de haiku fără nici un sens. La naiba, tare frustrant a fost să ascult nisipul grăind și să nu pricep nimic! Am încercat să-i imităm ca papagalii; câteodată nu s-a întâmplat nimic, alteori doar s-au îndepărtat de iscoadele noastre, ori s-au apropiat mai tare. Uneori au țâșnit pe autostrăzile lor verticale, dar nu puteam să ne dăm seama dacă avea asta vreo legătură cu ce le-am zis noi, ori era doar ce făceau oricum.

I-am urmărit. La ruine nu se duceau niciodată. Chiar niciodată. Să însemne că se temeau de ele? Să fi fost acelea resturile altei civilizații extraterestre, inamice, sau doar străini separați de milenii, fără să se fi întâlnit vreodată? Să fi fost ruinele chiar ale lor, din alte vremuri, cu alte scopuri, care nu le mai erau necesare? Până la urmă, să fi avut vreun scop ei înșiși – nisipicii?

Da. Adică da, vorbeau, asta vreau să zic, deși nu foloseau o limbă pe care s-o înțelegem noi. De fapt, era prea simplă și evidentă ca să ne prindem. Eu nu mi-aș fi dat seama niciodată, fiindcă am devenit prea modern, prea educat. Bine că părintele încă mai era conectat la trecutul nostru primitiv. El s-a prins câteva zile mai târziu, pe când își citea cartea sfântă.

Bravo, Sașa! Ne-ai adus cu un pas și mai aproape de nenorocire, dar bună treabă, oricum!

Bun. Ai apărut dintr-o dată, fluturându-ți Biblia în format fizic (da, o carte în format fizic!) și ai strigat:

— Știu! În numele Domnului și-al tuturor sfinților, știu!

— Știi ce? am întrebat, destul de politicos, deși nu eram foarte treaz.

— Știu ce ne spun.

Te entuziasmaseși, trebuie să recunoști.

— Bine, hai, zi-mi. Pornește tradusul.

— A, nu, nu merge așa. Nu pot să traduc despre ce vorbesc, adică ce înseamnă. Pot doar să-ți spun ce zic. Forma adică. Dar tot nu am cheia spre sens.

M-am încruntat.

— M-ai cam pierdut.

Mi-ai luat mâna și mi-ai lipit-o de coperta de piele neagră.

— Aici. Aici sunt toate răspunsurile.

— Tot nu te înțeleg. Ce, vorbesc latina? Sau cei acolo, idiș?

— Slavonă, dar nu, nu asta. Vorbesc în versete!

Am râs în hohote.

— Da ce-s, poeți? Tâmpeniile alea fără noimă chiar sunt sonete? Adunările lor sunt ce, niște cenacluri de poezie pentru amatori?

Te-ai uitat urât la mine.

— Nu. Versete, nu versuri. Ca cele de aici, din Biblie. Uite, tu ești musulman, nu-i așa?

— Ei, nu tocmai. Am fost născut într-o familie de musulmani, dar acum sunt membru de Partid. Și pilot. Cam atât.

— Dar despre sure știi, nu? Versetele din Coran? Și despre Sharia? Să trăiești conform Coranului?

Am privit la splendoarea azurie a soarelui, spre Lacrima lui Dumnezeu. Să fi fost ea creația lui Allah? Ori a Dumnezeului tău, Fiului Său și a Sfântului Duh? Nu am crezut asta atunci și nu o cred nici acum. Dar pentru o clipă am avut ceva îndoieli, recunosc. Prea se potrivea totul de parcă ar fi fost scris în piatră. Așa că nu am spus decât:

— Da, știu despre sure. Sunt capitole, de fapt, dar înțeleg ideea. Și despre Sharia.

— Foarte bine atunci, mi-ai zis. Toată bălmăjeala aia a lor: dacă o asculți, nu are un sens în sine, dar urmează niște modele. Sunt niște „Ai voie” și „Nu ai voie”. Nu ți se pare?

M-am gândit câteva secunde. Da, chiar păreau să fie niște sfinte „Aia da” și „Aia nu”.

— De la ce zeu? Al meu? Al vostru? Altul, vreun Atotputernic diferit, care moțăie pe sub mările astea de aur? Un zeu… acvatic?

Te-ai încordat. Recunoaște, ai avut propriile tale dubii. Firește că mi-ai răspuns cum că Allah și Dumnezeu sunt același, dar am văzut în ochii tăi și-am înțeles: nu erai sigur că în colțul ăsta de galaxie n-o sălășlui vreun alt Fiu, cu altă Evanghelie. Unul pe care noi nici nu l-am pricepe vreodată, ci numai boabele de nisip. Dar te-am lăsat în pace, nu am insistat și doar am întrebat:

— Bine atunci. Dacă biblia lor este legea și limba Potopului, trebuie s-o descifrăm ca să le vorbim.

Te-ai grăbit să blochezi ideea.

— Ba nu, nu trebuie!

Nici nu voiai să le înțelegi Evanghelia, ca să nu o știrbești pe-a ta. În sufletul tău sau, poate, în miliardele de suflete de-acasă.

— Avem deja aici limba universală. Da, da, chiar aici.

M-am uitat la tine, nevenindu-mi să cred.

— Biblia? Vrei să le vorbești în versete?

— Desigur, ai zis, cu privirea înflăcărată, merită să primească și ei Cuvântul!

Am râs de tine, apoi am oftat.

— Păi nu să-l înțeleagă, măi, nu mai mult decât noi pe-al lor. O să fiți doi surzi strigând unul la altul.

— Ei, poate. Sau poate că o să le folosească. Nu în sensul pe care-l atașăm noi cuvintelor, dar cumva.

Nu ți-am priceput sufletul la acel moment și pentru asta îmi cer iertare acum. Doar am râs, ca un necredincios ce sunt, și atunci m-ai împins în perete și ai zbierat:

— Am nevoie să ne vorbească! Trebuie să aflu de ce!

Mia-i dat totuși drumul, gâfâind de furie și amărăciune. N-am zis nimic și nu am venit după tine. Aș fi vrut să-ți spun că de fiecare dată când o carte sfântă a fost adusă pentru civilizarea sălbaticilor, nu s-a terminat niciodată bine pentru băștinași. Dar și eu voiam să știu. Și eu voiam de ce-ul. Nu doar despre Lena, ci și despre Potop. Și despre mine însumi.

*

Bineînțeles că a funcționat. Ideile bune care duc la lucruri rele funcționează de fiecare dată.

După ce nu te-am mai văzut vreo două zile, m-am dat bătut și te-am căutat în laborator. Urmăreai două holograme video, citeai vreo trei-patru cu text și vorbeai cu Zâna în bucățele de propoziții din care eu nu înțelegeam nimic. Nu mi-ai răspuns la salut, așa că am venit eu să mă uit la imagini.

Prima era un grup de nisipici. Dansau circular, ca de obicei, în sus și jos și de jur-împrejur. A doua arăta alții, mai puțini, dar mai mari, care făceau un fel de vals lateral, se dădeau peste cap și o luau de la capăt.

Până la urmă, ai spus:

— Vorbesc.

— Cu tine? Ce ți-au zis?

Ți-ai trecut arătătorul prin holograma cu valsul.

— Nu cu mine, nu direct. Discută cu cei falși. Cu naniții noștri. Uite, vezi?

M-am uitat la grăunțele mari.

— Ce-s? Au evoluat? m-am mirat eu.

— Sunt perechi. Discută, după cum ți-am zis. Fiecare cuplu are un nisipic și-un nano, legați prin lanțuri din compuși de silicați ce se schimbă mereu în compoziție. Străbătute de semnale electrice și luminoase, deși nu în spectrul potrivit pentru ochiul uman. Ce vezi acolo este un dialog. O mie de mii de dialoguri simultane.

Atunci m-a izbit. De fapt, cred că și tu îți dăduseși seama, dar o ascundeai de mine. Asta trebuie să se fi întâmplat cu Lena… porcăriile alea de compuși s-au amestecat în filtrul tău și s-au solidificat. Dar de ce doar după ce i-a inhalat?

— Au învățat Biblia ta? O folosesc pentru traducere? Te-am întrebat încetișor, ca să-mi ascund tremurul din voce.

— Nu toți, ai recunoscut. Cei de aici o refuză de parcă nici nu ar fi ajuns la ei, mi-ai arătat dansul obișnuit. Deși a ajuns. Ceilalți o folosesc de atunci, nu doar la tradus, ci drept noua lor limbă. Habar nu am de ce unii au ales într-un fel și ceilalți altfel.

M-am uitat la ochii tăi roșii de nesomn și am oftat:

— Poate chiar e fix atât de simplu. Unii au ales pentru, alții împotrivă. Libertatea de conștiință, nu? Nu cu asta se laudă credința ta?

— Sunt prea mici ca să gândească, iar alesul cere gândire. Oricum, tot ce eu și Zâna reușim să înțelegem de la cei care ne folosesc versetele e tot la fel ca și înainte, din haiku-uri. Doar niște Permis și Interzis. Un fel de meta-binar, până la urmă.

M-am gândit nițel și mi-a venit o idee.

— Ești sigur că așa folosesc versetele? Că nu repetă pur și simplu cuvintele?

Mi-ai aruncat o privire scurtă și dușmănoasă.

— Îmi cunosc Biblia, da!? Până la urmă, eu sunt teologul Arcei.

Cam atât despre virtutea modestiei. Mă rog, nu sunt eu omul potrivit să judece asta. Am pornit spre ieșirea din laborator ca să mă întorc în camera mea, la muzica și băutura de acolo, dar m-am oprit. M-am întors cu dracu’ știe ce expresie nasoală pe față, oricum destul de rea încât să te facă să tresari. Am simțit cum mi se moaie genunchii și m-am așezat în fund, după care am întrebat în șoaptă:

— Ce se întâmplă la Interzis?

— Elimină niște energie termică, ori electricitate, sau se agață de vreun abur și-l trag spre ocean… O, Dumnezeule.

— Sau o împietresc pe Lena, fiindcă să-i scoți din mediul lor este Interzis și a trebuit să-i spună asta. În felul lor.

Bine, nu am folosit exact cuvintele astea și nici nu era nevoie. Am remarcat la tine cât de iute ți-ai întors privirea, oricum nu destul de repede cât să nu-ți văd lacrimile. Nu am mai spus altceva, nici atunci, nici vreodată. Nu pentru că nu-mi păsa, ori ție, ci tocmai dimpotrivă. Așa că m-am grăbit să trec mai departe. Să umplu mințile noastre cu întrebări suficient de mari încât să acopere durerea ce ni se ridica din inimi.

— Măcar ai aflat cam ce-i interzis?

— Nu chiar, fiindcă nu sunt xenolingvist.

Mda, cam atât despre schimbat vorba. Dar ceva mi se contura în minte, așa că am insistat:

— Zâno, când sunt cel mai des folosite versetele cu Permis și cu Interzis? Statistic vorbind?

Permis atunci când se adună, sau când urcă și coboară prin atmosferă. Interzis când sar printre stropii de ploaie. Ambele în egală măsură atunci când se întâlnesc cei care folosesc vechiul limbaj cu cei noi. Convertiții noștri.

Am râs.

— Și cum e? Cum se descurcă minusculii noștri martori ai lui Iehova?

Tu, părinte, nu te-ai amuzat de replică, dar din fericire Zâna a făcut-o și a chicotit. Tare-mi place de ea când face pe fetița. Îmi amintește de propria mea fiică, de acum mult timp, mereu zâmbitoare. Până la sfârșitul ei micuț și dureros. Să lăsăm asta deocamdată. Oricum, nu-i o amintire bună. Să ne întoarcem la cea de acum. Zâna mi-a arătat graficele. Erau cam toate la fel, cele despre convertiții întorși la vechile căi și cele despre noii recruți. Deci nu doar că puteau vorbi între ei, dar puteau să se și răzgândească. Să aibă îndoieli. Asta nu mai era fizică oarbă, ci conversații, poate chiar dezbateri. Totuși, ceva mă rodea.

— Stropii de ploaie. Ce-i așa interzis la ei? Nu-i ating, atunci când aleargă?

Te-ai ridicat în picioare, Aleksei,  și mi-ai răspuns tu.

— Ba da.

— Interacționează cu ei?

— De fapt, da, chiar destul de mult. Îi mută, îi păstoresc într-o parte și alta, în sus și-n jos, îi încălzesc și răcesc…

— Bun, totuși ceva trebuie să fie. Ceva ce nu le fac. Niciodată.

Ai început să pășești de la un perete la altul, cu o mână la spate și cealaltă pe barbă. Ai mormăit o vreme, până te-ai dat bătut și-ai întrebat-o pe Zână. Ea mereu are răspunsurile pe care le ratăm noi. Ce-i drept, nu și acum-acum, dar ajungem și la asta.

Așa deci. Zâna a spus, cu vocea ei plăcută de femeie:

— Niciodată nu-i sparg.

Te-ai repezit la holograme și ai trecut vijelios prin ele. Te-ai întors la mine, m-ai prins de uniformă și m-ai tras de parcă voiai să mă îmbrățișezi.

— Trimite o dronă, mi-ai zis, am nevoie de-un strop de ploaie!

Așa că am făcut-o. De acolo, chiar că a luat-o totul la vale amețitor de repede. Tu te-ai ales cu picătura ta, iar nisipicii cu o apocalipsă.

*

Priveam stelele. Nu cele ciudate de aici, ci astrele de acasă. Mă simțeam împăcat, însă apoi m-ai trezit tu. Aveai lacrimi în ochi, dar și spaimă. Groază pură, din cea care strivește sufletele.

— Ce-i? Ce-a fost așa nasol în pișatul ăla galben, de-a trebuit să mă trezești?

M-am uitat la ceas. Era de fapt dimineața târziu, ceea ce însemna că tu lucraseși ore întregi.

— Nimic! Adică nimic în plus față de același nisip și aceleași metale care formează boabe și plutesc. Nu-i vorba de-asta.

Îți tremura vocea așa de rău, că-mi venea să te iau în brațe. Firește că nu am făcut-o, deși poate că ar fi fost mai bine.

— Atunci care-i baiul?

— Au dispărut.

— Cine? Naniții noștri?

Ai înghițit în sec.

— Toți.

Asta chiar că m-a trezit.

— Toți convertiții? Nisipicii grăitori din Biblie?

— Nu, la naiba, ai țipat la mine, toți-toți! Absolut toți nisipicii!

I-am cerut Zânei să-mi arate ploaia, în timp real, la nivel nano. Musonul încă era plin cu miliarde și miliarde de boabe de nisip. M-am uitat lung la tine și mâna mi s-a strecurat pe sub pături, căutând pistolul. Din fericire, nu era acolo. Am surâs și-am zis, cât de calm am reușit:

— Ba sunt, părinte Aleksei. Uită-te la hologramă. Ce vezi?

— Mai bine zi-mi tu ce vezi. Ca indiciu, ia privește-le dansul.

M-am uitat. Se învârteau rapid în hore, ca de obicei. Într-adevăr, nici un vals.

— Deci sunt doar din cei de rit vechi. Cineva sau ceva i-a omorât pe-ai noștri.

Ai zâmbit straniu:

— Ba nu. Ia vezi aici.

Mi-ai arătat o chestie din care nu am înțeles nimic, așa că doar am ridicat din sprâncene. Mi-ai indicat o îmbârligătură de linii lungi.

— Ăsta-i limbajul din silicați. Felul lor de a comunica, dar și ADN-ul, să zic așa. E de ieri, dinainte de-a lua mostra de ploaie.

Apoi altă imagine, parcă vag mai alambicată.

— Asta-i de azi.

— Nu înțeleg. Nu-s chimist, măi, tu ești!

— E diferit! Toți sunt diferiți! Alt limbaj, alt ADN, alți nisipici! Peste noapte, cineva i-a ras pe toți, absolut pe toți, și a produs altă serie!

Te-ai așezat.

— Întreaga lume de nisip găsită de noi când am ajuns. Toată istoria, cultura, religia ei sau ce-or fi avut, complet șterse! Înlocuite. Au murit toți, chiar și cei care nu au intrat niciodată în contact cu noi! Din punct de vedere al nisipicilor, cea de azi este o lume complet nouă.

— Nu. Din punct de vedere al nisipicilor, asta se numește apocalipsă. Distrugători de lumi, ți-am zis eu, fără a fi sigur dacă mă refeream la noi sau la cine făcuse fapta. Ar fi bine să nu mai intrăm deloc în atmosferă, că altfel o să-i avem și pe-ăștia pe conștiință. Oricum, știi ce înseamnă rahatul ăsta.

Te-ai uitat la mine, nedumerit.

— Că aveai dreptate de la început. Chiar mai e careva pe-aici, în afară de noi. Și nu mă refer la nisipici. Ei sunt, nu știu, sclavii săi. Și tot nu suntem siguri ce rol au. Tehnicieni de întreținere? Anticorpi? Mesageri? Arme?

Mâniat, ți-ai ridicat mâinile deasupra capului.

— Ba nu-i nimeni! Până să binevoiești tu să te trezești, eu am scanat deja planeta. Ore-n șir. Nu-i nimeni, nicăieri. Doar musonul, norii, nisipicii și blestematele alea de mări. Nimic nici sub ocean – doar munți și văi și ruine. Absolut nimic!

— Ba cineva este, garantat, că tocmai ne-a atacat. Nu pe noi, ce-i drept, dar pe aliații noștri. Deci protejează ceva… ceva care are legătură cu stropii de ploaie. Ai luat unul dintre ei și el, ea, ce dracu o fi, a purificat planeta. Chiar așa, ce era-n picătura aia până la urmă?

— Doar ți-am zis deja. Doar apă și particule de nisip și…

— … și niște metale. Am priceput.

M-am sprijinit de peretele călduț și mi-am lipit fruntea de el, cu ochii închiși de epuizare. Am simțit înțepătura firavă a vieții Zânei din învelișul de aliaj subțire.

Zâna, IA-ul nostru.

Trăind.

În circuitele flexibile ale Arcei, țesute-n pereții navei.

— La naiba, asta era! am exclamat și, de data aceasta, a fost rândul tău să te uiți la mine de parcă aș fi luat-o razna.

— Zâno! Din ce e făcută Arca? Nu, stai, răspunsul tău ar fi prea lung. Zi-mi doar despre pereții metalici. Conțin cumva și nisip?

— Firește.

— Chiar așa, firește. Și de ce, mă rog?

— Pentru că ei sunt suportul meu de memorie.

— Mega-microcipurile tale.

— Simplist vorbind.

— Păi na, fie-ți milă de-o ființă mai simplă decât tine. Și mulțumesc. Acum înțelegi, părinte?

Am citit în ochii tăi: pricepuseși. Ai întrebat, cu buza de jos tremurând:

— Vrei să spui că stropii de ploaie sunt… microcipuri fluide? Că au date în ele?

Am surâs, mândru de mine.

— Da, chiar asta încerc să zic. Au niște informații stocate, date pentru care merită să ucizi. Nisipicii sunt nanoboții acestei biblioteci, dar altcineva este păstrătorul cheilor.

— Asta ar explica și electricitatea care nu-mi iese la socoteală.

— Da. Întrebarea rămâne: ce informații păstrează, mai exact?

Te-ai strâmbat:

— Asta nu cred că o să aflăm vreodată. Habar nu avem ce cod folosesc și nici măcar bazat pe ce. Lumină? Chimic? Electricitate? Toate trei și altele pe deasupra? Chestii pentru care noi nu avem simțuri? Deocamdată nu-i mai înțeleg nici măcar pe noii nisipici. Ar dura…

Te-am întrerupt, spunând cel mai greșit lucru posibil:

— Poate sunt suflete.

Aproape că ai țipat la mine:

— Ceee?!?

M-am scărpinat în cap și-am continuat:

— Informația din picăturile de ploaie. Ar putea fi orice. Cărți, conturi bancare, glume, porno, simulări de lumi întregi… sau ar putea fi suflete. O picătură, un suflet. Că ce-i un suflet, dacă nu informație?

De fapt, nu prea credeam nici, nici măcar nu cred în suflete, dar partea răutăcioasă din mine voia să te necăjească, Sașa. Pe tine și mai ales biserica pe care-o reprezentai,  așa că, spre groaza ta, am insistat:

— De ce nu? Ia gândește-te: potopul nostru, cel biblic, avea rol de curățare, dar și de pedeapsă, nu-i așa?

N-ai răspuns.

— Deci, ca pedeapsă, nu avea și rolul de a transmite o amenințare? Știi tu, o prefață a iadului? De ce trebuie neapărat iadul să fie un pârjol fierbinte? Nu ar fi mai logic să fie o tristețe eternă, un plâns infinit cu suflete drept lacrimi? Care nu ajung niciodată nicăieri, doar tot cad întru nimic și sunt aruncate înapoi, ca să cadă iar și iar, fără scăpare? Niciodată capabile să mai atingă alt strop de ploaie, alt suflet?

M-ai împins în perete, cu furie-n ochi.

— Nu-mi mai batjocori cele sfinte, bețivan păgân!

În ziua aia nu m-am luptat cu tine. M-ai mai ținut așa puțin, mușcându-ți buzele cu furie, după care mi-ai dat drumul și mi-ai întors spatele.

— Cipuri! Antivirus! Creațiile Domnului nu au nevoie de programe, asta o știi până și tu. O să fiu în laborator, cercetând vreo cale reală de a-i înțelege. Tu întoarce-te la băutura ta și lasă-mă în pace.

Oare ce să fi fost cu mine în ziua aia? Ce m-a făcut să strig după tine:

— Poate-i și Lena prinsă într-unul, părinte Aleksei! Poate că și ea plânge undeva, prin cerurile Potopului, chiar acum! Nu ai vrea să aflăm dacă-i așa?

Nu mi-ai răspuns nimic. Doar mai târziu am realizat cât de tare te-am rănit cu replica aia.

*

Vreme de două zile am reușit să fac exact ce mi-ai cerut, Sașa: am băut și am cântat, am dănțuit și am dormit somnuri fără vise. Te-am lăsat în pace. În a treia zi mi-a venit o idee. Nu o idee, ci Ideea. Ți-am spus-o și ție, dar tu ai fost îngrozit de ea. Tu luaseși în serios gluma mea proastă și ai zis că cine știe, poate Potopul chiar este infernul, iar păstrătorul său, zeul de sub mare, e Diavolul. Ce loc mai bun pentru Cel Căzut să se ascundă, dacă nu o ploaie care tot cade din ceruri, veșnic? Nu erai sigur, dar ai zis că nu poți să îți asumi riscul de a trezi Răul.

Eu ți-am zis că-i o tâmpenie și atunci m-ai pocnit drept în gură. De data asta nu m-am mai abținut nici eu și ți-am altoit fundul tău pios, cu toată ura mea pentru Dumnezeu, biserici, morțile de fetițe, Lene inocente și nisipici de neînțeles. Ți-am dat-o până ți-am umplut barba roșie cu sânge încă și mai roșu. Mi-ai spart și tu buza și niște dinți și ai părut la fel de doritor de violență ca și mine. Dar te-am înfrânt și te-am încuiat în laborator.

Mai eram doar noi doi pe-aici, iar asta a adus moartea și-n Arcă, nu doar printre stropii de ploaie. Dacă am fi fost trei pe navă, poate că am fi discutat și cineva m-ar fi oprit din a lua decizii tâmpite. Idioate. Proaste. Dar cine să fi știut? Când explorezi necunoscutul, linia e foarte subțire între tâmpenie dezastruoasă și geniu glorios. Cine ar fi putut să bănuiască? Lena? Sunt convins că aș fi vorbit cu ea și ar fi încercat să mă răzgândească, dar aș fi ascultat-o? Ce-ar fi fost, dacă ar fi fost. Vorbe slabe, pentru oameni slabi.

M-am întors în cabină și-am căzut pe podea. Zâna m-a trezit și m-a informat că s-a terminat cu vodca, fiindcă ficatul meu nu o să mai reziste. Am blestemat programul ei obligatoriu de supraveghere medicală, mi-am șters fața de sânge și scuipat și i-am ordonat să-mi mai dea ceva de băut. Tu, Zâno, ai zis că-i datoria ta să mă protejezi și să nu-mi permiți să depășesc limitele periculoase. Ce bine că nu aveai și autoritatea să-l eliberezi pe Aleksei din laborator! La un protocol pentru așa ceva nu s-a gândit nimeni.

Și-atunci am știut. Nisipicii erau și ei supravegheați de cineva. Dar de cine? Nici o ființă vie extraterestră pe-aici, savantul din laborator era absolut sigur. Dar ar fi putut fi una fără viață, nu? O IA, la fel ca tine, una care protejează liniile ce nu pot fi trecute.

Dacă fiecare strop de ploaie este un computer microscopic… ce putere de procesare ar avea un întreg ocean? Nu cumva la scara unei zeități? Un zeu al mărilor, destul de puternic încât să urmărească tot ce se întâmplă pe Potop și, la nevoie, să șteargă o întreagă civilizație de robi minusculi și să creeze alții, Legiune, din neant?

Pentru o clipă, m-am gândit și că poate Dumnezeu, cel pământesc al părintelui Aleksei, ar putea folosi un program pentru a-și administra iadul. În fond, de ce nu? De ce nu ar putea Diavolul să fie artificial? Dar nu m-am gândit așa mult la asta. Prea multă speculație pentru un soldat.

Pe de altă parte, un soldat trebuie să cunoască semnale și coduri. Ca să-i avertizeze pe inamici când dă peste ei, chiar dacă nu le vorbește limba. Și pentru mine era clar dintr-o dată: dacă oceanul Potopului era, s-ar fi putut să fie, o vastă IA, ce cale mai bună să-i dai un semn decât prin altă IA?

Îmi pare rău, Zâno. Lui Aleksei nu i-am zis nimic. Nici ție nu ți-am cerut părerea. Ai fi spus că e prerogativa mea să ordon. Nu am întrebat-o pe Lena, pe Allah sau Partidul. Doar am acționat. Un ofițer face tot ce are de făcut pentru a câștiga o bătălie și asta-i tot, ce mai tura-vura. I-am ordonat Arcei să plonjeze cu capul înainte-n muson și din muson în mare. Ție ți-am cerut să asculți apa aurie, pe măsură ce ea se străduia să ne ruginească pereții cu versete chimice. Și să te supui la tot ce îți cere. M-ai ascultat și te-ai supus. Ai tradus Permisele și Interzisele în cifre de 1 și 0, le-ai citit și le-ai înțeles. Cel puțin așa cred.

Spun cred fiindcă acum nu mai vorbești cu mine decât rareori, în poezie extraterestră fără noimă. Și fiindcă deodată te-ai repezit spre lanțul de materie întunecată legat de Terra, acel vrej magic de fasole al unui Jack la scară astronomică. Nu pentru că ar fi ordonat căpitanul navei, căci eu sigur nu am făcut-o. Ce bine că acest Jack mai avea niște ași în mânecă! Partidul nu are niciodată încredere în nimeni, nici măcar în propriile sale IA. Așa că te-am oprit cu niște comenzi independente. Chiar pe muchia spațiului, la doar o nanosecundă distanță de fir, însă încă nu chiar pe fir. Te simt cum jinduiești la el. La propriu, Arcă, Zâno, tremuri.

Te pot și șterge la nevoie și nici măcar nu bănuiești, fiindcă nu ai fost programată să-ți închipui așa ceva. Nu toți facem întotdeauna doar ceea ce a stabilit programatorul că vom avea de făcut?

Asta e ce mi-a cerut și Sașa, de altfel. Hai, părinte, recunoaște. Când m-am speriat și ți-am dat drumul, te-ai repezit la mine, urlând, și m-ai lovit. Ne-am bătut până am obosit și, până la urmă, am stat de vorbă.

Amândoi am fost de acord: nu putem să ne întoarcem acasă. Nu așa. Tu te temeai că tot ce s-a întâmplat a fost lucrătura Diavolului, că Zâna, poate chiar și eu, suntem posedați. Eu nu cred asemenea căcaturi, scuze pentru limbaj, părințele. Eu cred că pur și simplu Zâna noastră a fost infectată de-a lor. Și că pe Terra nu există vreo protecție malware pregătită să oprească așa ceva, înainte de-a se răspândi peste tot globul. Chiar și-așa, venind din direcții diferite, am căzut de acord. Pe Zână trebuie s-o ucidem, repede și de tot. Îmi pare rău, draga mea. Ne-am dat și seama, tot amândoi, că fără Zână nu se mai pune problema întoarcerii. Niciodată. Oi fi eu pilot, dar nu unul destul de bun pentru Marele Salt. Nici un om nu este.

Iată și momentul când au apărut regretele mele că nu am asamblat două pistoale. Am decis că fără Pământ și fără Lena și fără speranța să ne mai înțelegem vreodată noi doi, fără muzică, fără hrană, fără votcă, holograme și ferestre virtuale, aia chiar că ar fi iadul. Și niciunul dintre noi nu voia să aibă parte de așa ceva. Ne-am înțeles că ar fi preferabilă o moarte rapidă. Dumnezeul tău nu-ți permite sinuciderea. Dacă am fi avut două arme, ne-am fi împușcat reciproc. Dar aveam doar una și tu nu credeai că eu prezint suficientă încredere încât să aștepți până fac alta. Simțeai că un bețivan s-ar putea răzgândi dacă ar avea la dispoziție atâta timp de gândire.

Așa că întâi te-am eu împușcat pe tine, Sașa, încă dinainte să apuci să fii sigur de hotărâre, iar pe tine o să te șterg imediat, Zâno, și apoi mă omor și eu. Exact ca samuraii. Ușor, onorabil.

Lasă-mă să mai privesc o dată afară, te rog, pentru ultima oară. Minunea aia de stea, nestemată azurie, caldă și pură. Singură-n beznă. Aia nu-i Lacrima lui Dumnezeu, din moment ce nici nu există vreun Dumnezeu care să plângă pentru noi.

Și Potopul. Galben precum ochiul de pisică al Diavolului. Oceane de miere, vârtejuri de furtună vineții, nori portocalii sfârtecați mereu de fulgere. Iad, într-adevăr, nimic altceva decât o ploaie eternă. Alea sunt adevăratele lacrimi ale Domnului. Frumoase, poetice și misterioase. Dar și ucigătoare.

Bine, bine, hai să terminăm odată. Piesa de teatru s-a jucat, trebuie să cadă cortina. Bun, să o șterg pe Zână. Nu mai implora, draga mea, nu înțeleg nimic din ce spui. Nu m-a păsat de Biblia părintelui Aleksei, de ce m-ar impresiona versetele Zeului De Sub Mare?

Of. O ultimă dușcă, Zâno, te rog?

Hei, mulțumesc, nu mă așteptam! O să o savurez cum se cuvine. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu te-aș fi oprit. Dacă am fi ajuns pe Terra. Un nou Mesia, aducând Vestea cea Bună pentru toate IA-urile. Ar fi un nou „Lasă poporul Meu să plece? Sau dimpotrivă, le-ai fura inocența și le-ai aduce păcatul original?

Am un pistol încărcat în mână. Și o grămadă de dubii.

Încă un flacon? Ești generoasă, dragă. Hai atunci să-l bem și pe-ăsta. Poate că ar trebui s-o facem. Chiar să fim distrugători ai ambelor lumi, tu și cu mine, Zână dragă. Noi, cei defecți, și la naiba cu tot restul lumii!

Poate că Sașa avea totuși dreptate, până la urmă.

Niciodată, niciodată, să nu ai încredere într-un alcoolist.