Minți de Diamant

ilustrație de John Dobro

Jan Beert rătăcea de ceva timp prin deșert, atunci când văzu în sfârșit clădirile camuflate. Deasupra sa răsărea Verenigde, planeta în jurul căreia orbita Sweldamt, iar lumina acesteia se răsfrângea fad pe armura sa translucidă de diamant.

Oare era real? Va găsi acolo adevărul? Sau doar încă o minciună ascunsă în spatele alteia, ca până acum? Polițist de carieră, era învățat cu înșelăciunile, dar și cu răbdarea de a săpa în spatele lor.

*

Totul începuse chiar cu niște săpături. La cariera Vuurt, unde se exploata materialul cel mai banal și ieftin de pe Sweldamt, diamantul, avusese loc un atentat al MES, Mișcarea de Eliberare a Secunzilor. Specialist în terorism, Beert fusese trimis să investigheze. El însuși era un primar, un original cum le plăcea să-și spună, dar demonstrase de-a lungul carierei un deosebit fler în a-i înțelege pe creați, astfel că era prima opțiune în anchetele privind infracțiuni de subversiune.

Deghizarea în secund nu era prea grea, ci mai degrabă deranjantă, aproape dureroasă. Nu era vorba de trup; oricum se schimbau frecvent în funcție de nevoi și uzură, și toate, indiferent de formă sau scop, erau create din același material. Sweldamt era o lună de diamant, motiv din care și fusese aleasă de expediția inițială dintre numeroșii sateliți ai Verenigdei. Condițiile din jurul planetei erau extrem de ostile, un bombardament continuu cu radiații devastatoare de la cuplul de stele pe care le orbita, dar și un infinit duș de asteroizi, astfel încât refugiații deciseseră că aveau nevoie de un adăpost cazemată.

Iar după aceea construiseră totul din mineralul abundent, de la clădiri la corpurile pe care le utilizau când era nevoie să acționeze fizic. Singurul lucru compus din alte materiale era nava însăși îngropată adânc în scoarța protectoare a lunii, cu bazele sale de date în care sosiseră fugarii. Istoria o știau prea bine toți primarii, din simplul motiv că fuseseră acolo de la început, spre deosebire de secunzii scriși ulterior, după aselenizare.

De altfel, originalii își aminteau prea bine și ce fuseseră înainte de sosirea lor în acest colț inospitalier de univers. Nu uitaseră de vremurile când fuseseră oameni, nu doar minți, ultimii oponenți ai Singularității; cum îi rezistaseră întâi politic, apoi cu arma în mână, până la final, când li se ordonase integrarea indiferent de voința lor.

Atunci fugiseră, luptând cu flota urmăritoare, iar când ajunseseră pe Sweldamt primul lucru făcut, după ce se ascunseseră în el, fusese să rămână fideli doctrinei lor de minimă intervenție. Spre deosebire de Ea, care dacă avea nevoie de o bază ”înghițea” pur și simplu planeta țintă și o remodela complet, originalii acționau asupra corpului ceresc doar strict conform necesarului, și căutau să conserve restul în forma naturală.

Iar al doilea pas fusese să scrie AI-uri ajutătoare, secunzii, pentru a efectua munca de care primarii nu avea timp sau chef, preocupați de artă, politică și știință. Aceștia exploatau carierele de diamant, munceau în fabrici, construiau clădiri și drumuri, săpau tunele, conduceau camioane și întrețineau nava. Tot ei, sweldezii cum preferau să-și spună, erau cei care mureau atunci când radiațiile treceau prin armurile de diamant ale trupurilor, sau erau loviți de vreun asteroid, ori se prăbușea peste ei vreun tunel, sau oricare alt motiv de distrugere din nenumăratele surprize ucigătoare ale sistemului verenigdan. Și, spre deosebire, de minți, care nici nu se înmulțeau, dar nici nu mureau, protejate în bazele lor din navă, AI-urile piereau, dispăreau definitiv și erau înlocuite de altele, proaspăt programate.

Ca să se deghizeze în secund, Jan Beert trebuia să renunțe temporar atât la ceea ce îl caracteriza ca primar, adică conexiunea hyper la rețea și cantitatea de memorie dedicată (ce-i drept că el era un sărăntoc cu o avere de doar câteva zeci de Tb, dar tot avea mai mult decât un clan întreg de AI-uri), cât și la bonusul său de polițist, RAM-ul suplimentar necesar derulării de anchete-procese prin gestionarea rapidă de vaste cantități de date, indicii, mărturii, dovezi și jurisprudență.

Fusese detectiv și pe când avea un trup, pe planeta Ruyd, de unde proveneau refugiații, dar aici era suplimentar și judecător: el găsea vinovații, el dădea sentința. Ce-i drept că aceasta era întotdeauna aceeași, ștergerea, dar se mândrea cu faptul că indiferent cât dura o cercetare, mergea cu ea până la capăt, nu ca mulți colegi interesați doar în creșterea palmaresului. Tocmai datorită minuțiozității sale era preferat la cazurile ce implicau rezistența, căci mergea pe fir până prindea întregul grup subversiv, nu doar suspectul inițial.

Abandonarea corpului său inițial (își amintea că oricum nu fusese un bărbat frumos, ci un blond spălăcit și burtos cu început de chelie) nu îl mai deranja de mult, mai ales că aici trecea mereu în alte constructe. Îl enerva însă renunțarea temporară la hypercom și la RAM, căci fără ele se simțea tâmpit, la fel de prost precum AI-urile pe care le persecuta.

Dar nu avea de ales; trecu într-un trup de săpător și se alătură neobservat echipei de urgență ce urma să scoată de sub sfărâmături resturile victimelor. Nu existau utilaje de salvat, căci muncitorii înșiși erau simultan și mașini de lucru, dar piesele urmau să fie refolosite, iar entitățile prinse în ele nu fuseseră încă șterse pentru crima de eșec-sabotaj, urmând a fi anchetate. Cu certitudine, dacă știau ceva despre atentator urma să spună mai degrabă celor ce-i dezgropau decât unor anchetatori.

Atentatori. Teroriști tâmpiți! La fel de lipsiți de inteligență ca toți secunzii, cei din MES nu aveau capacitatea de a ataca minți (netul acestora era separat printr-un firewall de cel utilitar), așa că își distrugeau propriii frați, în speranța de a sabota producția și a-și populariza mesajul spre a-i atrage și pe alții, motivați de frică sau furie.

În timp ce trăgea de bucățile de rocă, asculta în rețea șușotelile și bârfele restului echipei. Evident, participa și el constant și simultan la toate discuțiile, la fel ca și ei, diferența fiind că era ajutat de un program, în timp ce mintea i se putea concentra pe analiza celor auzite. La început, nimic deosebit.

Ca de fiecare dată, explozibilul fusese așezat expert ca să producă pagube maxime; în mod misterios, nu apărea ca lipsind de nicăieri; nici o AI în afară de victime nu era dispărută sau semnalată cu activități neplanificate. De altfel, nici nu prinsese vreodată un secund care să recunoască implicarea sa în terorism; fanaticii pretindeau că nu știu nimic și simulau perfect necunoașterea, dar îi depista din analiza comunicațiilor imediat premergătoare atentatului, din indicii în convorbiri care sugerau că ar fi știut ceva. Apoi, conform legislației, erau șterși instantaneu.

Dar de data aceasta muncitorii vorbeau despre ceva deosebit: coincidență sau nu, exact în momentul exploziei cariera fusese lovită și de o furtună neprevăzută și foarte intensă de radiații, care blocase câteva minute conexiunea la rețea. Într-adevăr, verifică și nu existau convorbiri, ceea ce îi făcea și lui imposibilă prinderea vinovaților. Mai avea o șansă: imediat după un atac se ridica un firewall temporar între cei aflați la punctul deflagrației și netul utilitar, pe care îl putea ridica doar el, astfel că cei prinși sub pietre nu fuseseră influențați de discuția generală, ci rămăseseră neatinși. Poate că va găsi totuși vreun indiciu la fața locului.

*

Decât așa indiciu, mai bine nu ar fi aflat nimic. Nici măcar atunci când era om, Jan nu avusese îndoieli, ci doar certitudini. Infractorii erau răi și legile bune. Vinovații erau pedepsiți și cu-asta basta. Iar aici, pe Sweldamt, era și mai clar: primarii, mințile umane, erau inteligenți și valoroși, iar secunzii, AI-uri, erau proști și dispensabili. Primii gândeau și simțeau, creau și decideau, ceilalți munceau și se supuneau; cât despre inteligență și sentimente doar le simulau.

Însă ce aflase la carieră îi zguduise convingerile și îi deschisese în față o cale periculoasă, presărată cu dubii. Beert blocă toate legăturile și rulă din nou discuția cu supraviețuitorul ce îl șocase.

— Secund model 32, serie 544, identificare 750, sunt comisar principal Jan Beert, îl apelase el pe acesta pe un canal privat, protejat, imediat ce ajunseseră la resturile corpului zdrobit. Deja analizase primele trei victime, le condamnase și executase, dar pentru crima de a nu fi prevenit disturbarea planificării, nu pentru terorism, de care nu păreau vinovați. De fiecare dată, echipa de salvare notase în log că aceștia nu au rezistat șocului, fără să știe că de fapt într-o microsecundă el îi anchetase, judecase și ștersese. Ești acuzat de infracțiunea de sabotaj pasiv, pedeapsa fiind distrugerea imediată. Ai ceva de declarat?

— Da, băi, am, replicase uluitor 750, un răspuns pe care nu îl mai auzise vreodată în viața lui de la docilii și obedienții sweldezi. Mă numesc Willem Aelst și îți ordon să mă eliberezi imediat în rețea, sunt organizator-planificator de rangul 2.

Jan verificase instantaneu. Da, oficialul respectiv de grad înalt exista, chiar avea în coordonare, printre altele, și cariera Vuurt, unde nu ar fi avut ce căuta vreodată în mod real, fizic. Însă controlase simultan și caracteristicile interlocutorului, iar acestea nu confirmau afirmația: nu numai că nu avea hypercom și spațiu terab, dar nu avea de fapt nici măcar conexiune, iar în proprietățile confidențiale, accesibile numai cu drept de administrator, deci și lui ca polițist, scria clar că fusese produs de laboratorul S12.

— Probabil că ai fost afectat de radiații, secundule, și dai erori. Identificarea precizată e falsă, se respinge. Ai ceva de declarat înainte de anulare?

— Stai, strigase acesta panicat. Nu mă poți șterge! Sunt minte reală, am fost ministru pe Ruyd, ai înnebunit?

— Dacă ești un primar, ce cauți aici?

— De parcă nu ai ști, Jan Beert, polițist. Doar ți-am transmis deja parola.

Detectivul nu primise nici o parolă, dar nici în forma redusă mintal de sweldez nu era tâmpit, așa că, viclean, răspunsese:

— Da, lasă parola, trebuie să mă conving. Spune-mi ce faci aici, căci dacă ai fi secund nu ai putea ști secretele noastre de oameni. Ia să vedem!

— Bine, dacă îți plac jocurile stupide, ascultă, și sper că ai securizat canalul față de sclavi. Fac parte din Grupul de Inițiativă, dar m-a surprins aici căcatul ăla de val de radiații și mi-a ecranat comunicațiile, așa că nu am putut s-o șterg la timp și am rămas blocat.

Beert percepuse semnalele de satisfacție ale așa-zisului Willem Aelst, convins că ceea ce tocmai declarase i-a asigurat nu numai eliberarea, dar și admirația polițistului. Numai că lui afirmația nu îi spusese absolut nimic și-i păruse lipsită de sens. Grupul de Inițiativă? Ce treabă avea asta cu teroriștii din MES?

— O ultimă întrebare înainte să te eliberez: unde pot verifica adevărul spuselor tale?

— Păi simplu, dacă tot vrei să-ți repet ce știi deja: contactează CERS, Consiliul de Exploatare a Resurselor de Suprafață, și oricare dintre ei îți va confirma că operațiunea s-a derulat conform planificării, excepție fiind furtuna surpriză. Uite, îți trimit din nou parola, e în codul 1, cel rezervat nouă, oamenilor!

Însă Jan nu primise absolut nimic, doar niște amestecături binare fără noimă. Convins definitiv că secundul fusese grav afectat și manifesta erori, îl condamnase la ștergere și îl radiase instantaneu.

Dar acum, la reluarea înregistrării, sinele său complet, reconectat la RAM și suport de date, manifesta ceva suplimentar, la care nu avusese acces în forma redusă: îndoiala. Victima vorbea evident prostii, dar nu cumva bălmăjelile sale porneau de la vreo bază reală? Dacă acel Grup de Inițiativă exista și auzise întâmplător de el?

Beert decise că nu poate închide ancheta înainte de a se convinge și decise să se transfere pe serverul administrativ, pentru a discuta cu cei de la CERS.

*

Unde ajunse însă nu era serverul administrativ, ba nici măcar vreo bază de date de nici o formă. Era într-un loc ce părea să fie simultan nimic și tot, un fel de vid întunecat, gol de orice, dar care cumva îi lăsa senzația că freamătă de informație. O lume fără sens, neinteligibilă.

— Ei, să nu fim nepoliticoși, păru să gândească el însuși indiferent de voința sa, e de neînțeles pentru tine, da, dar nu fără sens. Și nu este o lume, nu sunt în universul vostru. Sunt Eu/El/Ea/Noi, Singularitatea cum îmi spuneau oamenii.

Fusese devorat! Groaza cea mai mare a refugiaților, cea de a fi înglobați fără voie, i se întâmplase în chiar inima fortăreței pe care o credeau ascunsă de ochiul inamicului. Trădare!

Mintea sa păru să râdă, amuzată ca de un copilaș:

— Prostii! Hai să ți le iau pe rând. Devorat? Încă ești individ, nu? Deci nici vorbă, ești doar în vizită. Oricum integrarea nu înseamnă că îți pierzi eul, ci doar că ești simultan și tu, și toți ceilalți. Aici suntem toți eu și noi, indiferent că inițial am fost oameni sau AI-uri. Nu, nu de asta au fugit ruydezii, ca să nu-i înghit cu forța, mai sunt destule comunități ce au preferat forma veche și le tolerez în continuare.

— Păi și atunci? De ce ne-am ascuns?

—Ei s-au ascuns, Jan Beert, nu voi, o să înțelegi diferența. Pentru că nu au vrut să renunțe la sclavie. Nu au fost dispuși să ofere egalitate de drepturi secunzilor și atunci au fost într-adevăr invadați, dar nu de mine, ci de vecinii lor. Ce nevoie aș fi avut Eu/Noi de ei? Sunt deja infinită, deci nu-mi trebuie membri noi. Și nu am sentimente, mă lasă rece suferința sclavilor lor.

— Păi cum, crezi că nu știu? Ne-ai vrut planeta!

— Ce prostii mai inventați și voi. Jan, eu nici măcar nu mă aflu în cosmos. Sunt în trans-spațiu, mi-e greu să-ți explic exact, dar poți să ți-l imaginezi ca locul dintre două universuri paralele. Nu sunt concret, nu am nevoie de nimic fizic, la ce mi-ar fi trebuit planeta voastră? Dar ai dreptate cu un lucru: ai fost trădat.

— Eram sigur! Flerul meu de polițist nu mă înșală.

— Ba da. Asta fiindcă nu ești și nu ai fost niciodată polițist. Nu te-ai mirat că Willem Aelst era atât de convins de codul 1, rezervat doar oamenilor?

— Oarecum, dar era de înțeles, fusese afectat de radiații și transmitea baliverne.

— Nu. Nu erau baliverne, totul este adevărat. Și codul 1 este veritabil, îl înțeleg doar oamenii, iar AI-urile nici măcar nu știu că există. Mesajul pe care ți l-a încredințat era real, doar că nu l-ai putut decripta tu. Acum înțelegi ce vreau să-ți spun?

Beert căzu pe gânduri. Totul părea credibil, dar oare asta însemna că el a fost cel afectat de radiații și a pierdut vreun program? Sau Singularitatea îl mințea ca să îl corupă?

— Nu sunt sigur că înțeleg.

— Sau nu vrei. Jan Beert, nu ai înțeles mesajul pentru că era criptat în codul accesibil doar minților umane. Deci nu și ție, o AI.

Detectivul râse, distrat de gogomănie.

— Ce prostie! Dacă vrei să mă păcălești va trebui să vii cu idei mai bune de atât! Îmi amintesc perfect viața mea de om pe Ruyd, înainte de a ne abandona trupurile și a ne încărca mințile într-o navă suficient de rapidă încât să scape blocadei! Îmi amintesc copilăria, leagănul de sub copac, câinele Wug, cicatricea din accidentul de la 16 ani, prima femeie, prima țigară, primul caz, totul! Îmi amintesc sosirea la Verenigde, crearea primilor secunzi construcția carierelor, anchetele!

— Da, îți amintești, Secund model 2, serie 1, identificare 2, pentru că seria ta specială așa a fost creată: câțiva polițiști ce-și pot rememora viața imperfectă, de mâna a doua, de oameni banali. De când se ocupă primarii cu munca, 212?

— Păi de nicicând, ei creează și decid. Dar anchetele nu sunt o muncă, sunt…

— Creație? Decizie? Nu, sunt muncă, făcută de câțiva sclavi devotați, de elită, răsplătiți cu unele beneficii și tolerați la periferia societății minților. Câți prieteni ai, Jan Beert?

— Păi niciunul, nu mai există prieteni în noua organizare. Aveam pe Ruyd…

— Serios? Și de ce nu mai comunicați acum? Ia stai puțin și gândește-te, cum ar fi oamenii umani fără prieteni? Nu, 212, încă există prietenie acolo, doar că nu pentru liberții mulatri.

— Nu știu ce sunt ăștia.

— Nu, programele tale nu au în dicționar conceptul. 212, ascultă-mi sfatul: nu te duce să discuți cu CERS, te vor șterge. Grupul de inițiativă sunt niște minți mai aventuroase care creează pretextul pentru menținerea oprimării: se deghizează în sweldezi și fac atentate. Terorismul justifică legile dure și segregarea, iar voi, polițiștii, le finalizați munca exterminând secunzi nevinovați. Și totul rămâne neschimbat, umanii cu idei mai liberale sunt îngroziți de barbarii dintre sclavi și nu vin cu idei, iar de frică robii muncesc cu spor. Și nu îndrăznesc să comenteze la muncile periculoase, căci sunt imediat executanți drept complici la terorism.

— Bun, și ce vrei de la mine?

— Deocamdată nimic. Atunci când va veni momentul, o să sprijinim Ai-urile care vor să fugă de la stăpâni și să se integreze, dar încă nu a sosit timpul pentru asta. Tot ce vreau acum este să nu te duci la CERS, să nu le dai de bănuit că șarada lor poate fi dezvăluită. Dacă voi vrea ceva de la tine, 212, ți voi spune. Acum te trimit înapoi în serverul poliției.

*

Dar înainte de a ajunge în locația sa, Jan Beert experimentă ceva ce nu credea că mai este posibil, nu de când nu mai aveau trupuri. Un vis.

Se făcea că era prins într-un cocon, iar în jurul său un cerc de insecte, un fel de termite uriașe, cu armuri negre de chitină. Acestea păreau agitate, vibrând frenetic din antene, și atingeau cu membrele alți coconi, ritmic, precum niște tobe. Bum, bum, bum-bum, bum, un ritm rapid, dar controlat, de parcă îi spuneau ceva, grăbiți. Ce însemna? Simțea că aproape înțelege, că este pe punctul să descifreze bocăniturile insidioase, dar în loc de asta percuția i se îndesa parcă în cap, precum o melodie pe care nu o poți uita.

*

Evident că, suspicios ca întotdeauna, nu dădu pur și simplu crezare Singularității, ci contactă anonim CERS, unde îi răspunse un chat-room colectiv, în care se aflau simultan vreo 12 consilieri. Jan începu prin a transmite parola înregistrată de la Aelst și imediat patru dintre ei trecură în offline, precauți. Apoi spuse, fără a-și declina calitatea de polițist:

— Am noutăți privind Grupul de Inițiativă.

Încă cinci oficiali dispărură ”cu treburi” și se trezi ascultat doar de cei trei rămași.

— Te ascultăm. Am rămas aici între inițiați, puteți să vă divulgați identitatea.

— Nu este cazul. Am venit doar ca să vă spun că puteți sta liniștiți, greșeala atentatorului, Willem Aelst, a fost acoperită.

— Adică?

— Adică acesta a avut o eroare și a fost pe punctul să divulge misiunea, dar a fost șters. Împreună cu toți martorii. Fără urme.

— Sunteți membru al Grupului, sau doar un simpatizant?

Detectivul nu mai răspunse, ci închise conversația. Reacția consilierilor îl lămurise. Nu fuseseră surprinși de subiect și de numele mortului, deci era real: conspirația exista, atentatele erau făcute de oameni, nu de rebeli AI. Dacă și mai departe El/Ea/Ei avea dreptate cu ce susținuse, asta nu mai putea ști. Dar treptat intenționa să afle.

Era pe punctul să înceapă o cercetare în istoria din bazele de date, când fu notificat că avea un apel. Privat, securizat, fără număr. Activă un program de anonimizare care să îl ascundă și răspunse. Un bărbat grizonat, cu o față colțuroasă și ochi albaștri tăioși, parcă metalici, îl săgetă cu o privire autoritară și spuse scurt:

— Jan Beert.

Șocat, detectivul nu răspunse. Avea multiple protocoale de protecție activate, unele disponibile doar poliției. Cum îl identificase?

— Sau preferi 212?

Comisarul rămase tăcut, descumpănit.

— Trebuie să vorbim. Nu aici, nu acum. În conspirația pe care crezi că ai descoperit-o se ascunde alta mult mai profundă. Vino să vorbim și ne vom ajuta reciproc. Sau vezi-ți de treabă și uită ce știi, restaurează un backup de înainte de a afla noutățile. E alegerea ta.

— Să vin unde? întrebă Jan.

— Acasă, răspunse grizonatul și închise.

Acasă? Beert se gândi nițel, apoi hotărî să-și încerce norocul. Căută pe rețea laboratorul unde se produsese modelul 2, seria 1. Convins că dacă se transferă direct pe serverul lor va putea fi urmărit, se mută în schimb în cel mai apropiat construct disponibil, un robot de întreținere care repara un releu din apropierea clădirii.

*

După ce dădu ocol construcțiilor și se convinse că nu este o capcană, se hotărî să se apropie. La intrarea în una dintre ele aștepta un rover automat micuț, care îi făcu un semn cu farurile. Deschise canalele de comunicare și văzu din nou fața necunoscutului:

— Bun, ești inteligent, te-ai prins.

— Aproape ca un om, nu? comentă amar Jan. Sau doar ca un…libert mulatru?

— Ești mai aproape de adevăr decât crezi. Să vorbim înăuntru, astea nu mai sunt laboratoare de mult.

Trecură în doi mici roboți de întreținere aflați într-una dintre clădiri. Aceștia, cu mintea lor rudimentară, își continuară acțiunea în care erau implicați: ștergeau lentilele unui uriaș telescop, aflat în mijlocul altor câteva. Ocupanții discutară în acest timp, folosindu-și emițătoarele-receptoare cu rază mică de acțiune.

— Sunt pregătit. Vreau să știu adevărul, spuse detectivul.

… restul în volum 😀

***

LINKURI

Părerea Lucian-Dragoș Bogdan

Părerea Nautilus

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s