Molokan

Ilustrație de John Dobro

— Bine ați venit la Țialonîi, tovarășe căpitan!

— Inchizitor Marilov, Doamne-ajută! zbieră Iuri, încercând să se facă auzit peste vâjâitul elicopterului.

Peisajul era dezolant. Iazul înghețat pe care aterizaseră, o insulă de cer în oceanul taigalei întunecate, nu era foarte întins, astfel că penumbra miilor de copaci părea gata să se reverse amenințătoare peste ei. Soarele palid nu se vedea bine; elicea învârtejise neaua într-o ceață albă înțepătoare, iar aparatul cenușiu masiv, împestrițat cu pete de rugină, părea el însuși o creatură stranie, nedefinită, ca un hipopotam speriat gata să fugă. La fel arăta și pilotul, înspăimântat de asprimea iernii siberiene, așa că Marilov flutură din mână, iar Mil-ul se ridică vuind și se îndepărtă greoi peste pădurea tăcută, grăbit să se întoarcă la civilizație.

Câteva secunde tăcură toți, cu fețele ascunse între gulerele de blană și urechile căciulilor, șuierând greoi în timp ce încercau să respire aerul tăios și încărcat de pulberea zăpezii spulberate. Apoi, după ce liniștea coborî din nou peste cercul de gheață, cei trei militari se apropiară de inchizitor și îl îmbrățișară, cu pupături pe obraji. Nu se cunoșteau, dar aici oamenii erau atât de puțini încât alcătuiau toți o mică familie; și oricum, strângerea mâinilor ar fi fost imposibilă, căci nimeni nu ar fi riscat să-și scoată mănușile groase nici pentru o clipită.

Iuri le privi fugar fețele: cel mai înalt și solid, cu o expresie îmbufnată și plină de sine, avea o barbă neagră stufoasă tunsă cu grijă; probabil era Zansko, trimisul arhiepiscopului; blondul zâmbitor care îl întâmpinase, complet ras, cu ochii albaștri luminați de o expresie jucăușă, nu putea fi decât locotenentul Balțev, comandantul micului detașament trimis de Armata Roșie; cât despre a treia persoană, scundă și aparent fragilă sub mantaua militară prea mare, habar nu avea cine este, iar din ochii verzi reci și ostili nu putea ghici nimic.

Ofițerul îl apucă prietenește de-un cot și-l trase spre lizieră, unde-i aștepta o sanie blindată. Părea în stare surprinzător de bună, ceea ce în aceste vremuri de decădere, în care starea normală a vehiculelor era degradarea și peticirea, sugera faptul că Partidul era deosebit de interesat de misterul apărut aici. Se înghesuiră pe ea, bucuroși să se lipească unul de altul pentru a se încălzi, și porniră printre copaci, asurziți de urletul motorului vechi.

Doar cam un ceas dură călătoria; oricum, monotonia peisajului, frigul și oboseala îl făcură să moțăie. Arborii erau drepți, unduind ușor în vânt, aplecându-se parcă spre ei nemulțumiți de intruziune, și se întindeau infinit în toate părțile ca o oaste primordială. Nu se vedea nici un animal; nu se auzea nici o pasăre; nu existau tufe sau iarbă; doar copaci și nămeți de zăpadă, iluminată vag de razele reci, oblice. O lume străveche, indiferentă la istoriile oamenilor, războaiele și credințele lor, nepăsătoare și neatinsă de apocalipsa umanității adusă de ZMB. Și totuși, răul sălășluia și aici, iar acum ieșise la iveală și trebuia descifrat chiar de el, inchizitorul Iuri Marilov.

— Cine ar fi crezut? Virusul aici, atât de departe de Zonele Bolnave? spuse locotenentul Balțev de parcă i-ar fi citit gândurile, în timp ce ieșeau de sub cojoace în vestiarul micuței baze ridicate în grabă din iglu-uri sintetice. Acestea erau prefabricate și interconectate într-un fel de stup rezistent la temperaturile arctice, întins peste un întreg luminiș.

— Nu este ZMB, i-o tăie scurt persoana micuță, care se dovedi a fi o blondă slabă, drăguță, dar cu trăsăturile înghețate sub asprimea firii. Doctor Ekaterina Abramova Borisov, cercetător biolog, flutură ea din cap spre inchizitor de parcă i-ar fi făcut o mare favoare risipind atâtea vorbe pe el.

— Și să nu cumva s-o strigați Katia sau Katiușa, că o să preferați să căutați urșii prin pădure! râse șăgalnic ofițerul tânăr. Iar tovarășul de colo este părintele Vladimir Afanasievici Zonsko, arătă el spre bărbosul care se strâmbă, cel puțin la fel de nemulțumit de companie ca și savanta.

Marilov înclină din cap politicos spre ea, cu un zâmbet reținut și ușor distrat, apoi murmură smerit un ”Slava Bodu!” către prelat, care răspunse prin a trasa rapid prin aer semnul crucii, și apoi se îndreptă cu un zâmbet larg spre Balțev:

— Iar tu trebuie să fii Ghenadi Davidovici, semeni leit cu fratele tău, Serioja, l-am cunoscut în Bulgaria, pe granița cu Grecia Moartă. Eu sunt inchizitorul de gradul II Marilov, pentru voi Iuri, stimați colegi de echipă. Cine vrea să mă pună la curent cu ce ne confruntăm?

— Nu vrei întâi să mâncăm ceva? întrebă amabil și plin de speranță Balțev, alegându-se cu câte o grimasă arogantă de la fiecare dintre ceilalți doi.

— Nu, hai să trecem la fapte. Sau, mai bine zis, la vorbe.

Ofițerul oftă resemnat, scoase fugar de la piept o butelcuță și sorbi din ea, apoi îi conduse printr-una dintre ușile ovale, etanșe, într-un culoar parțial străveziu și nu foarte lung, cutremurat de rafalele de vânt. Din el trecură într-un iglu central, cu rol de punct nodal, apoi, urmărind instrucțiunile sub formă de linii colorate, în altul amenajat ca sală de ședințe. Se așezară pe niște taburete de plastic, iar locotenentul se apucă să asambleze un proiector, simultan mormăind:

— Păi ne confruntăm cu un nou focar de molimă, de data asta în spatele frontului, ca să zic așa.

— Ba nu, i-o tăie din nou Borisova, doar cu o bacteriemie, un fel de stranie septicemie.

— Prostii, interveni prelatul, avem de-a face c-o resurecție. De asta ne aflăm aici, ca să vedem dacă-i minune dumnezeiască sau dimpotrivă, pedeapsă divină.

— Ha, ha, râse Balțev, aștept s-o văd și pe-asta, un miracol cu molokani! Partidul nu o să aprobe niciodată vreo minune în afara dreptei ortodoxii…

— Tovarăși, interveni Marilov, eu sunt inchizitorul aici. Nu mă interesează opinii și păreri, ci fapte. Vreau să văd exact ce se întâmplă și apoi scoatem noi la iveală și adevărul! Ia să vedem.

Proiectorul porni, bâzâind ușor, iar pe perete apăru o hartă militară de tip tactic. În principal, doar cote de relief, cursuri de apă și nenumărate pete de verde, reprezentând pădurea. Într-un colț, un punct roșu: un sat.

— Țialonîi, spuse locotenentul. Nici o cale de acces, nici măcar vreun drum forestier, nu mai vorbesc de cale ferată sau aeroport. Și asta pentru că nici nu avea nevoie: iată satul acum doi ani.

Imaginea prezenta peisajul deprimant al unor ruine acoperite parțial de nămeți, case micuțe aproape complet dărâmate, cuibărite în cerc în jurul unei bisericuțe de lemn alb, cu gemulețele mici sparte și clopotnița prăbușită. În spatele ei se întrevedea un câmp dreptunghiular, acoperit de cruci simple din ramuri de arțar legate încrucișat, cu numele sculptat direct în lemn.

— Cătunul l-au fondat sectanții molokani pe la 1850, când au fugit de persecuțiile țariste. Ei…

— Mai degrabă dukobori, interveni nepoliticos Zansko, atotștiutor.

— În fine, molokani, dukobori, puțin contează. Niște sectanți desprinși din ortodocși. Majoritatea au fugit în Alaska și Canada, dar ăștia au ajuns tocmai aici, în Siberia. Și-au făcut izbe în mijlocul sălbăticiei, nederanjați de nimeni, și și-au văzut de treabă. Doar că pe la 1920 i-a lovit o molimă de tifos și au murit cam toți, iar restul au plecat. Satul s-a ruinat și-a mai rămas doar ca o notă de subsol pe hărțile militare. Asta până de curând. Iată Țialonîi acum.

Cu un gest teatral, schimbă imaginea și arătă cu ambele palme spre perete. Și avea dreptate; efectul de contrast era frapant, un salt în timp: cătunul era cât se poate de întreg, casele într-o stare normală, nici noi dar nici ruine, cu garduri ridicate la loc, găleți de lemn la fântâni și grămezi de vreascuri pentru foc lângă ușă, câini legați în lanț și capre în bătătură. Apoi altă fotografie: biserica renăscută și ea, chiar și clopotnița profilată dreaptă pe cerul albastru fără nori; în fața ei, un grup compact de credincioși, îmbrăcați în straie vetuste, iar țintirimul din spate răvășit, cu doar câteva cruci în picioare, restul dărâmate peste gropile larg deschise.

— Da, înțeleg de unde ar veni ideea arhiepiscopului de miracol, dar de unde până unde cea a armatei, de infecție ZMB? Doar nu văd nici un zembi care să atace feroce la prima vedere sau altceva de genul ăsta.

— Ei, atunci să ne uităm la un filmuleț. Vă place cinema-ul de artă, tovarășe inchizitor?

— Hm, nu prea.

— Asta e bine, căci nu o să fie nici o artă, ba chiar e bine că n-ați vrut să mâncați.

Pe perete începu să ruleze o filmare; după instabilitatea și calitatea proastă a camerei, era probabil una militară folosită pentru aplicații. Se vedea satul; prin el înaintau spre ținte misterioase, aparent aleatoare, țărani. Se mișcau destul de încet; nici cu iuțeala sălbatică a zembilor, dar nici sacadat ca niște morți țepeni, ci natural, doar că nu în ritm normal, ci de parcă ar fi pășit cu grijă. Un soldat se îndreaptă spre cel mai apropiat grup, strigând ceva, cu pistolul-mitralieră ațintit spre ei, gata de foc. Sătenii îl percep și se opresc, apoi își schimbă împreună direcția spre el, tot încetișor, pașnic, fără să afișeze vreo urmă de expresie pe fețele neclare. Militarul se mai apropie și le întinde mâna, vorbind. Molokanii își desfac toți brațele de parcă ar fi vreo rudă întoarsă de departe și vor să-l îmbrățișeze cu drag.

Soldatul se întoarce spre cameră cu o privire întrebătoare, apoi ridică din umeri și desface și el mâinile ca să răspundă la primirea călduroasă. Cel mai apropiat în ia în brațe și îl strânge tare, apoi altul îl ține de gât, în timp ce al treilea îi deschide forțat fălcile, ca unui cal ce trebuie căutat la dinți. Infanteristul se zbate disperat; camera tresaltă și ea, probabil că cel care filmează s-a ridicat și strigă ceva sau gesticulează. Primul țăran deschide larg gura și revarsă între buzele victimei un șuvoi maroniu, apoi acesta este lăsat să cadă la sol, zvârcolindu-se.

Pe cameră apare vârful unei țevi, apoi străfulgerări: cel care o ține a scos arma și trage. Gloanțele se înfig în țărani, împroșcând bucăți de stofă din haine, frânturi de carne și stropi de sânge, dar aceștia nu cad, ci continuă să meargă calmi, nu spre trăgător, ci aparent înapoi spre biserică. Imaginea se rotește brusc: cameramanul s-a întors în spatele său. Pentru o fracțiune de secundă tot ecranul este acoperit de brațele larg desfăcute ale unui molokan fără expresie, în timp ce în spatele acestuia se ghicesc alte câteva siluete greoaie. Apoi filmarea continuă de la sol: camera a căzut și mai arată doar zăpada și, câteva momente, un bocanc militar ce se zgâlțâie de parcă ar fi electrocutat.

— De-asta, zise Balțev și se așeză pe un scaun. Îi știam pe amândoi, erau băieți buni..

Marilov nu răspunse, gânditor. Apoi se întoarse spre femeie și o întrebă:

— Doctor Borisov? Spuneați că nu sunteți de acord cu diagnosticul?

Cercetătoarea se ridică și se îndreptă spre proiector; introduse alt diapozitiv și răspunse:

— Nu. Nu sunt zembi. Cei doi soldați au fost recuperați în comă și duși în cel mai apropiat dispensar, la Tiksi. Tot ce am putut stabili este că nu sunt infectați cu ZMB. De fapt, cu nici un virus, de nici un fel.

— Păi de ce știm doar atât?

— Pentru că a trebuit să lucrăm cu asta.

Aparatul clipi și afișă o imagine color: două paturi de spital, fiecare dintre ele complet acoperite cu o mare cantitate de pastă maronie, gelatinoasă.

— Asta, ăștia sunt cei doi soldați. Cum i-am băgat în salon s-au dizolvat, că altfel nu pot spune, s-au topit într-o pastă. Am analizat-o: e materie vie. Celule umane, dar toate transformate în stem, adică un fel de tabula rasa nespecializate, amestecate cu bacterii. Nu infecțioase, ci din cele normale, pe care le găsești în și pe oameni în mod uzual, sau din cele Archaea criofile, naturale în clima arctică. Deci tot ce am putut stabili este că nu, nu vorbim de ZMB.

Se așeză pe un scaun, necomunicativă. Marilov nu spuse nici el nimic timp de câteva minute apăsătoare, îi privi pe toți pe rând, meditativ, apoi se ridică și zise:

— În primul rând, nimeni nu rezolvă mistere nedormit. Deci cred că o cină și un somn ne-ar prinde bine. În al doilea rând, din moment ce vă temeați de ZMB, ați adus costume sterile?

— Chiar mai bine, răspunse Balțev, unele și termoizolante având în vedere condițiile. Complet etanșe chimic, bacteriologic, termic, tot ce vrei, nu iese nimic, nu intră nimic.

— Foarte bine. Atunci pentru mâine eu îmi propun o plimbare. Lumânări sau candele aveți?

*

— De aici mergem pe jos.

Sania cu motor pufni împroșcând norișori de fum negru și tăcu. Echipa arăta comic, precum niște cosmonauți ridicoli, căci purtau un rând de haine, cu pulovere groase de lână cu tot, apoi costumele bio-hazard etanșe, iar peste acestea mantale de blană și căciuli cu urechi. Chiar se simțeau de parcă erau intruși debarcați pe o lume diferită, locuită doar de copacii care îi înconjurau cu dușmănie, zgâlțâiți de crivăț.

Balțev dădu să-și arunce pe umăr Kalașnikovul, dar inchizitorul îl opri cu un gest. Locotenentul îi arătă cutiuța cu două butoane de la încheietură, iar Iuri apăsă pe ele și spuse:

— Las-o aici, Ghenadi, ai văzut că nu ajută la nimic. Dimpotrivă, dacă intri în panică și tragi cu ea, tot pe noi o să ne nimerești.

Ceilalți doi părură să îi privească cu reproș, ca pe doi copii, așa că ofițerul îi luă mâna și-i arătă cum să selecteze canalul de comunicare doar cu el.

— Nu intru în panică. Dar o să-ți fac pe plac, fie.

Arătă spre armă și gesticulă de parcă se opunea cu îndărătnicie.

— Nu putem vorbi prea mult doar între noi fără să stârnim bănuieli, așa că ascultă-mă: nu știu nimic de doctoriță, dar Zansko e omul lui Șmârghin, guvernatorul, ai grijă ce vorbești. A venit cu raportul gata făcut, o să ajungem la concluzia că e vorba de un focar de ZMB, pe care o să-l închidem, ca să iasă el bine la Partid. Deci profită de excursia asta, că alta nu va mai fi. Și fără critici la nomenclatură, dacă nu vrei să devii siberian definitiv!

Selectă canalul general al echipei și conchise:

— Atunci fie ca tine, tovarășe căpitan, dar să nu zici că nu ți-am spus.

Ridică din umeri și le indică o direcție. Se aliniară în șir indian, cu el în față, și începură să înainteze cu greu prin zăpada afânată, susținuți de tălpici. Se sprijineau de trunchiurile arborilor ca să reziste rafalelor de vânt înghețat și se agățau de ramurile groase, țepene, pentru a-și forța înaintarea prin nămeții ce trebuiau fiecare în parte escaladat și coborât. Lumina alterna între penumbră în desiș, unde își scoteau ochelarii de soare ca să vadă pe unde pășesc, și orbitoare în spațiile mai deschise, unde se grăbeau să-i pună înapoi la ochii mijiți dureros, mai ales că în dimineața aceasta soarele părea să fie mult mai strălucitor decât de obicei.

Zansko se împiedică de o buturugă și aproape că se prăvăli cât era de mare, dar fu înhățat de cot de Iuri, care îl trase cu greu în sus, gâfâind. Prelatul se dezlănțui într-un șir lung de înjurături din cele mai variate, începând cu mame și sfârșind cu draci, iar ceilalți doi bărbați râseră amuzați. Borisova însă profită de ocazie pentru a-l admonesta:

— Draci în Siberia, sfinția ta!?! Păi nu a zis Tovarășul-Părinte Stalin în Biblia Roșie că din-ăștia nu-s decât în Iad, nu și pe Pământ, unde construim binecuvântata societate sovietică?

— Hai, tovarășă, răbufni bărbosul plin de sine, termină-te cu prostiile, că știu Scriptura adnotată mai bine ca ‘mneata! Am și văzut-o, am vizitat seminarul din Tiflis unde Sfântul Iosif Visarionovici a avut revelația că bolșevismul și ortodoxia sunt două fețe ale aceleiași monezi. Sau ești una dintre acei eretici care visează la o lume în care comunismul e ateu?

— Visez la multe despre ce ar fi putut fi URSS, părinte, râse amar Borisova, dar posibilitatea unui bolșevism anticreștin e atât de ridicolă încât nu, nu îmi pot imagina o astfel de lume fantezistă.

— Tovarășă Ekaterina Abramova, interveni Marilov privind la zăpadă, până la urmă de ce sunteți aici? Balțev e trimis de armată să securizeze zona, Zansko de arhiepiscop să decidă dacă vorbim de vreun miracol, eu, dimpotrivă, să văd dacă prind păcătoși, dar dumneata?

Comută scurt pe canal privat și spuse rapid:

— Nu-l provocați, e turnător, o să vă distrugeți cariera. Și apoi, doar ați spus și singură că e ridicolă ideea de a nu uni comunismul cu ortodoxia.

— Păi pentru că sunt singurul biolog aflat deja aici, pe o rază de sute de kilometri cel puțin, răspunse ea pe canalul general, apoi comută și ea. E ridicolă nu pentru că tot ce zice Stalin e sacru și inspirat de Dumnezeu, el fiind ultimul profet, ci pentru că amândouă au același pretext, ideea că îi ostoiesc pe cei săraci, proletariatul, și îi pedepsesc pe bogații păcătoși, burghezia care nu va intra în rai, și aceeași structură: o ideologie rigidă, care neagă orice variație drept erezie sau deviaționism, dar poate fi schimbată fără probleme de clerul înalt sau de nomenclatură. La fel de centralizate și autoritare, și ambele văd Moscova ca a treia Romă. De-aia e ridicol să nu vezi că-s identice!

— Vă mulțumesc pentru clarificare, tovarășă doctor. Păi și ce studiați pe aici, dacă nu e cumva secret?

Femeii îi scăpă un surâs pe sub mască, nevăzut de nimeni, și replică pe un ton ceva mai blând:

— Este, dar dumneavoastră, tovarășe inchizitor, aveți acces la acest nivel de secrete, așa că îmi cer scuze de ceilalți și trec puțin pe privat ca să vă lămuresc.

Selectă butonul și râse scurt, amuzată de joaca de-a complicitatea:

— Vă cam place să vă jucați cu focul, tovarășe Marilov. Mulțumesc pentru avertisment. De cercetat studiam Archaea locale.

— Iuri, te rog, Ekaterina. Da, îmi plac jocurile, de toate felurile. Și habar nu am ce-i aia Arheia. Vreun proiect de armă?

— Nu, Iuri, Archaea. Pe foarte scurt, ca să nu te plictisesc, toate ființele vii de pe Terra se împart în două domenii, Bacteria și Eucaria. Dar prin 1977 doi americani au descoperit că unele extremofile, organisme unicelulare care trăiesc la temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate, nu sunt bacterii deloc ca ADN, ci altceva, probabil cel mai străvechi domeniu al vieții de fapt, primii locuitori ai planetei ăsteia. Nu au apucat să adâncească studiul să vadă de ce nu au evoluat în atâtea milioane de ani, căci nu după mult timp tocmai celor din SUA le-a scăpat ZMB-ul, s-a întâmplat Evenimentul și toată omenirea în afară de URSS s-a dus dracului, cu americani cu tot. Așa că le cercetez aici, unde trăiesc la ger, ca să aflu: oare descoperirea asta a avut vreo legătură cu arma biologică?

— Și are?

— Nu cred. Față de ele un virus sau un om sunt la fel de diferite, de altceva, așa că nu văd cum ar fi putut fi convertite.

— Bine, Katia, mulțumesc, poate când ne întoarcem la bază îmi poți explica mai multe. Am în cameră niște coniac de calitate, cred că ipotezele științifice se discută mai bine la o ceașcă de alcool aburind…asta dacă mă ierți pentru obrăznicie și nu mă trimiți după urși prin pădure.

Tânăra râse din nou.

— Păi ai avea ceva de căutat, pe-aci nu-s decât copaci. Iar cu iertatul mă mai gândesc până diseară, tovarășe Iuri.

Nu mai continuară discuția, căci deja se simțeau priviți cu suspiciune de Zansko și curiozitate amuzată de Balțev. Așa că următoarele trei ore le petrecură luptând în tăcere cu durerile din mușchii greu puși la încercare de lupta cu zăpada. Măcar aveau noroc de vânt din spate, care îi împingea în loc să li se împotrivească, și de faptul că locotenentul știa o cale ceva mai ocolită, dar mai ușoară, fără a trebui să se cațăre și pe lanțul de coline împădurite care ascundea Țialonîi de restul lumii.

Către prânz ajunseră la marginea taigalei și în față li se deschise o priveliște idilică: câmpuri defrișate, acoperite de nea, iar dincolo de ele satul, încremenit în timp și apăsat de liniște. Vârtejuri de vânt ridicau pulberea albă și o aruncau către ei, precum un semn rău care a fi trebuit să-i oprească, iar Iuri se uită lung spre cătun, încercând să-și dea seama ce era în neregulă în peisajul pașnic, pastoral.

*

Pe ulițe nu era nimeni; molokanii dispăruseră cu desăvârșire. Echipa filma totul, fiecare dotat cu câte o cameră prinsă pe piept. Nici animalele nu se mai vedeau: lanțurile erau desfăcute, fără câini, țarcurile goale, lipsite de capre. Totuși, Marilov simțea că nu asta îl apasă ca fiind nepotrivit; era altceva, relevant, dar care îi scăpa încă, precum un cuvânt pe care îl știi dar îți stă pe limbă.

Intrară în prima izbă. Era destul de întuneric înăuntru, și frig, dar în rest totul era ordonat și cât se poate de normal pentru o gospodărie de la începutul secolului trecut. Un pat acoperit cu scoarțe ornamentate, icoană pe perete, cratițe lângă cuptor, scaune de lemn cu trei picioare, o fotografie alb-negru ilustrând o familie scorțoasă, pozând încordați. Inchizitorul pipăi câteva obiecte: aveau consistența corectă și nu păreau nici vechi, așa cum ar fi fost normal după 120 de ani de când pieriseră de fapt locuitorii, dar nici noi, făcute cu două luni în urmă, ci la fel de uzate pe cât ar fi fost normal într-o gospodărie.

Ekaterina îi făcu un semn spre vase. Nu se vedea nimic deosebit, erau curate și așezate cu grijă peste niște ștergare, așa că Iuri ridică din umeri întrebător.

— M-am gândit să iau niște mostre de mâncare să văd dacă-s infectate cu ceva, zise ea.

— Așa, și? Sunt?

— Păi vezi mâncare pe undeva, măcar vreo urmă sau firimitură? Se pare că molokanii noi nu au nevoie de hrană, nici măcar de lăptic.

— Dukobori! se auzi în comunicator vocea enervată a lui Zansko.

— Dukobori, în fine. Ideea e că resurectații nu par să se hrănească pentru a supraviețui, cel puțin nu cu mâncare.

— Să sperăm că nu-s vampiri și s-au ascuns peste zi prin sicrie! râse Ghenadi în intercom.

Iuri doar dădu din cap și ieși în curte. Se duse la cotețul câinelui și-i răsturnă strachina de lut: goală. În țarcul copitatelor, aceeași poveste: nici urmă de nutreț. Apoi privi spre grămada de vreascuri frumos aranjate după ușă și își dădu seama ce lipsea din tablou: în peisajele hibernale pictate idilic, întotdeauna se ridică poetic dâre de fum din coșurile căsuțelor acoperite cu zăpadă. Dar în Țialonîi nu era nici o dâră de fum, căci în nici o sobă nu ardea vreun foc, deși era un ger de sub -25 de grade.

Rătăciră prin tot satul, fără a da de vreo ființă vie. În toate casele găseau aceeași priveliște:

…. restul în volum 😀

***

*a doua povestire din ciclul ZMB, început în Gazeta SF (mai 2015).

** de văzut prima povestire.

LINKURI

 

Părerea HELION (Ciprian Ionuț Baciu)

Părerea NAUTILUS (Alexandru Ioan Despina)

Părerea Assassin CG

Părere Lucian Dragoș Bogdan

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s