Triții de pe Jawdah

ilustrație de John Dobro

Încă de când pusese piciorul pe Jawdah, a treia planetă a stelei Munir 64, Thaqib se simțise ca acasă. Numele planetei, care în arabă însemna Ploaie Grea, era evident o glumă, tipică umorului inginerilor de la Agenția Spațială a Califatului de Mijloc – ASCAM, căci în realitate era complet deșertică, iar cei de pe Pământ știau asta când lansaseră misiunea.

Cu o mână pe scara modulului de debarcare și cu cealaltă așezată părintește pe un Amid 22, astronautul trase adânc în piept aerul aspru, încântat de senzația de real, de viu. Plămânii reconstruiți de nanoboți în timpul hibernării de 200 de ani pentru a procesa aerul acestei planete funcționau perfect, iar mintea îi traducea moleculele din combinații nemaiîntâlnite în mirosuri pe care să le înțeleagă: pentru el, deșertul de aici mirosea a vanilie și șofran. În spatele lui, oceanul fremăta năvalnic, cu valuri haotice uriașe, datorită prezenței pe cer a nu mai puțin de trei sateliți naturali.

Alegerea debarcării pe plajă fusese deliberată, pentru că atât fauna, cât și populația locală evitau apa și preferau interioarele aride ale continentelor. Spre deosebire de pământeni, ființele de aici nu erau bazate pe carbon, ci pe siliciu, astfel că pentru ei lumea era inversată: mările erau tărâmuri ale morții, iar întinderile de dune erau câmpii fertile, cutreierate de vaste turme de pseudo-erbivore ce se hrăneau cu nisip.

Cât timp el navigase, suspendat în hiper-somn,  dronele trimise în avans cercetaseră planeta, așa că nu mai pierdu timpul și, cu câteva mișcări ale ochiului, selectă și activă din interfața holografică canalul de comunicare cu naveta geostaționară:

–        Nasih? Mă auzi?

–        Da, Thaqib, îi sună melodios în ureche vocea plăcută de bărbat tânăr, aproape adolescent, ușor îngrijorat. Totul în regulă?

–        Păi, da, e chiar plăcut! Ți-ar plăcea aici, zici că e la noi acasă, în Italia, numai dune blânde și soare!

Râse, căci întotdeauna fusese o fire deschisă, capabil să se bucure cu ușurință de lucruri mici și mari laolaltă. Părul negru înspicat, ca și barba scurtă și aspră, cu șuvițe argintii, îi încadra fața arămie, dominată de ochii vioi, plini parcă de un licăr vesel. Micuț, dar plin de energie și veșnic în mișcare, părea mereu pus pe șotii, ca un copil neastâmpărat. Râse și Nasih, dar cu o nuanță amăruie:

–        Thaqib Ruwaid, explorator, xenolog și bio-alterator atestat! Mereu primul la plajă, în timp ce bietul Nasih se plictisește la butoane. Așa e cu norocul, unii au primit mai mult și alții au rămas cu inteligența…

–        Ei, hai, nu te bosumfla, ți-o veni și ție rândul, tinere. Acum zi-mi, înainte să mă mănânce vreo lighioană, la ce să mă aștept?

–        Păi din analiza datelor colectate pot spune că nu-i rău: se pare că există viață inteligentă, dar într-un stagiu de Epoca de Piatră. Deci cred că vom putea face contact, și în numele Domnului vom primi în Umma Stelară o nouă seminție, slăvit fie numele Său!

–        Ok, căpitane, deci îmi aprobi să trec la faza următoare? Dau drumul la câini?

–        Căpitan fără echipaj, ce mai onoare! Da, prietene, dă drumul la câini și să fie într-un ceas bun!

Astronautul dădu din cap, deși puțin probabil ca Nasih să-i vadă gestul de pe orbită, și trecu la treabă: activă în jurul lander-ului un câmp de protecție și camuflaj, care să îl apere de furtunile de nisip și să transforme micuța peninsulă pe care se afla într-un aparent golfuleț. Apoi puse mâna în spatele capului primului Amid din rândul deja înșirat și tastă combinația potrivită, până când acesta se deschise, permițându-i să verifice aparatura dinăuntru.

Amid era un robot cu inteligență foarte redusă, în formă de miriapod, un simplu observator, conceput pentru durabilitate, astfel încât să se poată deplasa cu o autonomie foarte mare pe șirurile sale de piciorușe și să transmită date și imagini. Era ideal pentru planete deșertice mai ales datorită faptului că nu avea nevoie de combustibil sau hrană, ci consuma energie cinetică stocată într-un șir de ghemuri de elastoțel; își făcea patrulările lungi, cu trasee aleatoare, iar când simțea că se descarcă, revenea la bază pentru a-i fi întoarse mosoarele de un mic robot utilitar.

Aduseseră cu ei în expediție 6 astfel de cercetași mecanici; după ce se convinse că toți sunt funcționali, îi trimise spre interiorul continentului și transmise, cu un ton satisfăcut:

–        Gata, Nasih, s-a făcut!

–        Bravo, mare explorator alb! Sunt curios când o să urmezi și tu procedura standard și o să-i declanșezi direct din navetă, ca oamenii civilizați, să nu-mi mai tremure fundul că pățești ceva și-mi pierd capul pentru încăpățânarea ta?!

–        Ei, hai, nu începe iar, zici că suntem căsătoriți! Știi că prefer să-i verific personal.

–        Mda, bine, vezi tu când urci. Cum faci acum, vii aici să dormi sau folosești cuva din lander?

–        A, nu mai urc, prefer să simt gravitația unei planete reale sub picioare!

–        Atunci ce să zic, mănâncă ceva și ne auzim peste câteva zile, somn ușor. Și… Thaqib… ai grijă de tine!

 

*

 

După câteva zile, Thaqib fu trezit de vocea caldă a prietenului său și de aroma cafelei aburinde, sintetizate cu câteva clipe înainte.

–        Câinii?

–        E totul bine, stai liniștit. Am destule date cât să-ți pot prezenta o imagine clară și să decidem etapa următoare. Începem?

Se așeză turcește pe nisip, sorbind din minunata licoare neagră, și cu un gest lejer al mâinii extinse interfața. În imagine, vaste întinderi de nisip întrerupte ici-colo de aflorismente stâncoase, platouri de pietriș și grupuri de munți scunzi, erodați de vânt și soare. Peste nemărginirea nisipoasă se mișcau, în valuri unduitoare, vaste turme de animale târâtor-unduitoare, un fel de râme cu zeci de picioare.

–        Wagmile le-am zis, dacă nu ai nimic împotrivă, spuse Nasih, cu un ton cât se poate de serios.  Creaturi blânde și lente, se târăsc, pasc nisip, se înmulțesc și cam atât. Partea interesantă e asta.

Cerculețe roșii marcară grupuri de ființe mai mărunte, ce păreau să dirijeze turmele din lateral și din spate. Textul spunea: trib de triți, specia inteligentă locală de păstori-vânători-culegători.

–        Triți?

–        Păi da, uite!

În prim plan fu adusă reconstituirea 3D a unuia dintre ei. Înalt de un metru, avea corpul ca o gogoașă în forma de opt, pe fiecare jumătate verticală cu câte trei membre așezate precum un trepied. În vârful părții superioare, fără cap sau gât, se aflau 3 ochi compuși, asemănători cu cei de păianjen.

–        În mod obișnuit se deplasează triped, pe cele 3 picioare, de-aia le-am zis, din vasta mea imaginație, triți. Mai tari sunt când aleargă, se încolăcesc, își prind membrele între ele formând un fel de roată cu spițe, și se rostogolesc cu iuțeală peste nisip.

–        Nomazi?

–        Da, și ei și turmele deținute călătoresc noaptea, iar ziua, când soarele arde prea tare, se adăpostesc de dogoare într-un fel de iglu-uri de nisip. Pe parcursul nopții, de trei ori, la răsăritul fiecărei luni, se opresc și încremenesc câteva minute cu mâinile spre cer, într-un ritual ce pare religios, dar poate este vreo formă de comunicare, încă nu mi-e clar. Deși de vorbit în mod normal fluieră prin acea mini-trompă pe care o folosesc și pentru hrănit. Lucrez la tradus, dar îmi mai trebuie timp.

Thaqib roti imaginea tritului. Nu părea să aibă haine sau unelte, cu excepția unui șir de săculeți naturali în jurul taliei. De parcă i-ar fi citit mintea, Nasih continuă:

–        Au unelte și arme, dar vremelnice: când le sunt necesare, modelează între mâini gogoloaie de nisip până când acestea iau forma și consistența dorită (tritul virtual manevră fugar o lopată, apoi o mistrie și în final o suliță), iar după ce nu le mai trebuie, le transformă înapoi în nisip.

–        Da, destul de tare! Au puteri psi? Telekinezie?

–        Nu, explicația e mai simplă. Din analiza cu toată gama de senzori, am concluzionat că fac asta prin manipularea temporară a sarcinilor electrice dintre molecule. Astfel, nisipul este singura bogăție a acestei lumi, în același timp hrană pentru wagmilele pe care le mănâncă ei, dar și material de construcție și producție.

Thaqib chicoti amuzat:

–        În cazul acesta, suntem bogați, Terra e acum acoperită pe trei sferturi cu nisip! Să avem grijă să nu ne invadeze imperiul malefic al triților!

Nasih nu râse, ci continuă, dojenitor ca un profesor:

–          Asta încă rămâne un mister; ori nu au deloc organizare de stat, ori chiar sunt uniți într-un mare imperiu, căci nu văd vreun conflict și nici nu ar avea pentru ce să se lupte: nisip și teritoriu e destul pentru toți. Arme au, dar le folosesc pentru a se apăra de prădători, în general un fel de meduze ce atacă în haite, mai rar câte un masiv „leu” asemănător cu un scorpion fără ac, dar cu prea multe picioare.

–          Adică niște muzili sau un qutal, dacă îmi permiți, glumi Thaqib.

–        Am notat, răspunse sobrul Nasih fără să fi perceput intenția de glumă. Interesant e că zonele stâncoase le evită, deși acestea par locuite tot de niște triți mai sperioși; nu-mi dau seama dacă-s altă rasă sau doar altfel de triburi, am putut stabili doar că și aceștia au animale domestice, niște crabi mâncători de pietriș, care însă nu-s destui pentru a forma turme, ci doar mici pâlcuri.

–        Niște kari, să zicem. Cum s-au purtat cu Amizii?

–        Asta e vestea foarte bună: triții au manifestat o oarecare curiozitate, dar nu au fost agresivi cu ei și – după ce s-au convins că roboții nu le atacă turmele – i-au ignorat. Semn bun: nu par să aibă vreo urmă de xenofobie, ci sunt toleranți, așa că mă aștept ca totul să meargă bine la primul contact.

–        Deci votezi pentru contact? zâmbi Thaqib încântat de perspectiva de a face în sfârșit ceva.

–        Votez pentru contact și sunt convins că totul va merge bine…

*

Doar că nu merse. Nu numai că nu merse bine, dar primul contact nu merse… deloc.

Întrucât pentru a le traduce limbajul aveau nevoie să analizeze convorbiri, nu putea încă folosi sintetizatorul implantat pe laringe și conectat wireless la micro-computerul ascuns sub păr, la ceafă. Așa că deciseseră, pentru a provoca discuțiile, să folosească cea mai veche metodă umană de interacțiune cu triburile necunoscute: gesticulatul.

Începutul a fost promițător: cât timp Thaqib pășise pe creasta unei dune către grupul de păstori, evident neînarmat și aparent gol (costumul fluid de pe el îi adoptase culoarea ușor cafenie a pielii), triții rămaseră calmi și pașnici. Era evident că îl observaseră, căci se adunară și fluierară între ei, în timp ce îl urmăreau cu atenție.

Pe măsură ce se apropia, lucrurile deveniră însă stranii, căci triții reacționară exact invers decât era de așteptat: cu cât îl vedeau mai bine, cu atât își pierdeau interesul. Punctul culminant fu când Thaqib făcu gestul universal de „vin în pace” întinzând ambele mâini în față pentru a se vedea că nu ține nimic în ele, moment în care triții pur și simplu îi întoarseră spatele și plecară, de parcă ar fi decis că nici nu există.

Nu grăbiți, ca și cum s-ar teme de el, ci domol, de parcă ar fi vrut să-i transmită disprețul pentru vreo bădărănie de neiertat. Unul dintre ei, un adolescent după mărime, dădu să înhațe o mână de nisip, dar ceilalți îl înhățară strâns între ei și părură să-l admonesteze cu șuiere furioase, fără a se întoarce spre om.

Și asta a fost tot. Păstorii fluturară din mâini către turma de wagmile, iar acestea porniră docile la drum, spre Soare-Apune.

–        Ce-a fost asta? Tonul nedumerit al exploratorului îi ascundea prost frustrarea, iar obișnuita lui înclinație spre glumă era înlocuită de o nuanță de amărăciune. Ce am greșit?

–        Nu-mi dau seama. E clar că te-au observat și au înțeles că nu ești un pericol, poate și faptul că ești o ființă inteligentă, ținând cont că pe aici doar ei se deplasează vertical. Și acum tu.

–        Dar când m-au văzut suficient de bine, m-au refuzat?! Straniu, normal era ori să încerce să comunice, ori să devină defensivi, dar așa reacție nu am mai văzut.

–        Nu dispera, mai încercăm. La vreo trei clicuri de tine se deplasează alt clan, ia-ți roverul și încearcă cu ei. Dar nu mai face nici un gest, încearcă să te apropii de ei în genunchi, poate problema a fost înălțimea ta.

–        Da, sau poate-ți place ție să mă vezi în genunchi, glumi Thaqib, care își mai revenise nițel din dezamăgire.

Dar speranța sa se dovedi deșartă. Și acest grup reacționă exact la fel când îl văzură destul de clar, chiar dacă nu mai făcu nici un gest. Îi întoarseră spatele, indiferenți într-un fel ostentativ, și plecară. La fel și al treilea trib, până la care se deplasă ore în șir prin deșertul gălbui: pur și simplu refuzau să îi accepte prezența.

–        Thaqib, hai, destul pentru azi. Întoarce-te la lander și odihnește-te, o să mă gândesc eu la altceva. Am grijă să te aștepte o masă caldă și un ceai… și e și mâine o zi. O rezolvăm noi, fii fără grijă.

Obosit și dezamăgit, astronautul dădu a lehamite din mână, fără a mai zice nimic, și se urcă îngândurat în vehicul.

*

Nasih se ținu de cuvânt și veni cu o idee nouă: dacă triții de deșert îl respingeau pe om, iar pe triții de stâncă îi evitau, poate că dictonul „dușmanul dușmanului meu îmi este prieten” funcționa și pe Jawdah.

Așa că acum Thaqib pășea cu grijă, dar și cu inima îndoită între speranță și teamă, către un pâlc de kari și triții care îi păzeau. Îi vor întoarce spatele?

Karii se încordară și se îngrămădiră, dar triții rămaseră liniștiți. Apoi se ridicară, dar – spre mirarea pământeanului – nu ca să plece, ci ca să îl aștepte calmi, fluierând încetișor între ei. Mirarea sa crescu însă când văzu că toți patru erau infirmi: unul avea doar două picioare, alți doi doar câte două mâini, iar ultimul patru membre în total. Oare viața pe platourile stâncoase era atât de periculoasă?

–        Nasih, înregistrezi?

–        Da, e perfect, încearcă să o lungești cât poți, cu cât mai multă conversație de-a lor prind, cu atât mai repede dezvolt un algoritm de traducere. Par înarmați?

–        Nu, sunt pașnici, doar mă urmăresc și discută. Ăștia nu fug, Nasih, nu mă ignoră! exclamă Thaqib, încântat ca un copil căruia în sfârșit îi funcționează jucăria. Ce zici, să gesticulez?

–        Da, încearcă, să vedem.

Pământeanul întinse în față mâinile, încet. Triții de stâncă șuierară, agitați, și părură pentru o clipă că se strâng într-un ghem, ca niște fani extaziați că echipa lor a marcat un gol. Apoi cei doi cu câte două membre superioare înaintară către el și, pe rând, își puseră respectuoși mâinile în ale lui, după care le fluturară către cer și se retraseră cu spatele către grup, fluierând surescitați.

Reuniți, toți patru întinseră mâinile către el, șuierară puternic de trei ori un „pffaa-yuu” prelung, apoi le întinseră către cer, tăcuți. După câteva secunde, se încolăciră și se rostogoliră cu viteză peste pietriș în noapte, urmați de karii agitați.

–        Nasih, strigă  Thaqib încântat, ai văzut?!? Minunat, Nasih, grozav, grozav!

–        Am văzut, răspunse vocea la fel de entuziasmată a tânărului, și am înregistrat toată comunicarea! Cred că am suficiente meta-date despre structura limbii lor, lucrez acum la un program de traducere auto-adaptabil în timp real.

–        Ha! La următoarea întâlnire de gradul III o să bârfesc cu Hilmii! Așa o să le zic de acum triților de stâncă, iar pe cei de deșert o să-i numesc…

–        Jaliți. Ce, numai tu să dai toate numele, Livingstone? Îți descarc programul de traducere în micro-computer, data viitoare o să poți vorbi cu ei. Vrei un mic exemplu?

–        Adică? Ce exemplu?

–        „Pffaa-yuu” înseamnă ceva de genul Jumătate-de-Vestitor.

*

Când se întoarse în seara următoare, îl așteptau liniștiți vreo douăzeci de hilmi. Unii dintre ei erau înarmați, dar nu păreau a fi pregătiți să se apere de el, ci dimpotrivă, să îl protejeze ȘI pe el de un pericol iminent. Cei doi care îl atinseseră pășiră spre el, cu mâinile întinse, și repetară solemn gestul. Apoi fluierară, iar programul traduse instantaneu:

–        Slăvită fie lumina celor Trei pe-un singur Cer, slăvit fie glasul Lor. Vestitor-Înjumătățit, ai venit să-i ierți pe neîntregi?

–        Să vă iert? Dar nu mi-ați greșit cu nimic!?

O rumoare uimită văluri printre hilmi. „Cei Trei schimbă Legea?”; „Legea eternă nu e dreaptă?”; „Dar ritualurile mai sunt bune?”; „Cei Drepți ne vor pedepsi!”; „Ba Cerul ne va proteja, ne-a trimis un Neîntreg!”

–        Nu vii din Cer? întrebă unul dintre triți.

–        Ba da! Vin în pace, mă numesc Thaqib Ruwaid, șuieră astronautul din sintetizator, atent.

–        Fii binevenit, Vestitor-Înjumătățit. Eu sunt Hi-su-iu, iar tovarășul meu este Pei-ee-ai. Îți mulțumim că aduci pace, dar este pace între Cer și Neîntregi sau și între noi și Drepți?

–        Păi între cei care m-au trimis din cer, de pe Pământ, și voi. Vrem să împărtășim Legea Profetului și să vă primim în comunitatea noastră. Despre pace cu cei Drepți nu știu ce înseamnă…

Hilmii amuțiră, toți cu mâinile ațintite către cer. După câteva clipe de încremenire extatică, începură să țopăie fericiți și să se îmbrățișeze, șuierând fericiți:

–        Cerul ne primește!

–        Cei Trei ne iartă!

–        A venit pacea cerească!

–        Neîntregii vor fi primiți în Cer!

Thaqib șuieră mai tare ca să se facă auzit peste vacarm:

–        Cât despre pace cu cei Drepți, explicați-mi și o să încerc să vă ajut.

Hi-su-iu făcu un semn către mulțimea de hilmi, care porniră cu spatele înapoi spre platou, fluturându-și mâinile reverențios spre Vestitorul-Înjumătățit. Unul dintre ei, aparent un bătrân după uzura pielii și greutatea mișcărilor, rămase pe loc și porni șontâcăit spre pământean, pregătit să-i spună Povestea triților.

*

– Deci, Nasih, cred că o să am nevoie de tine.

Întors la lander, Thaqib era epuizat, dar entuziasmat, și vorbea repezit, cu fervoare. Nasih îl asculta, calm ca de obicei, încercând să-i dirijeze valul de cuvinte către un dialog rațional.

–        Bun, deci înțeleg că practic sunt ca și musulmani.

–        Da, liderul lor, bătrânul, mi-a explicat că, dintotdeauna, triții de deșert, jaliții dacă preferi, au trăit conform Legii, practic o sharia. Se roagă de trei ori pe noapte Cerului, considerând că cele trei luni sunt fețele lui Dumnezeu. Respectă cu strictețe aceleași trasee de migrare, astfel că nu există lupte pentru teritoriu, și o multitudine de ritualuri pentru fiecare acțiune, ceea ce elimină aproape complet și conflictele între indivizi.

–        Să înțeleg că nu au state?

–        Da și nu. Au o structură socială, bazată pe vârstă și cunoașterea complicatului cod moral pe care îl transmit oral. O meritocrație, în care la conducere ajung cei înțelepți dintre supraviețuitori, nu ereditar. Totuși, deși trăiesc în triburi, consideră că nu sunt rivali, ci fac parte dintr-un imperiu universal, condus de Dumnezeu.

–        Da, idealul islamic, califatul. Dar ce-i cu pacea cu Cerul? Și cu cei Drepți, ăștia cine mai sunt?

–        Păi schepsisul e că hilmii nu sunt alte triburi sau o altă rasă de triți, ci foști jaliți. Când cineva încalcă, voit sau nu, una din miile de reguli, i se taie unul sau două membre, în funcție de gravitate, și e alungat în zonele muntoase, care pentru ei sunt infertile.

–        Deci cei Drepți sunt jaliții, iar cei Neîntregi sunt hilmii. Înțeleg. Și pedepsiții nu intră nici în rai, bănuiesc bine?

–        Da, de asta erau așa fericiți când le-am zis ca vin cu pace din cer: ei au crezut că divinitatea m-a trimis să le aduc mântuirea. Un profet cu simțul umorului, râse Thaqib.

–        Cu prea mult chiar, dacă mă întrebi pe mine, glumi și Nasih. Și, nu-mi spune, așa se explică atitudinea jaliților față de tine, biped păros ce ești…

–        Mda, pentru ei sunt un impur de cea mai joasă speță, cu două membre tăiate, dacă am doar patru. Așa că m-au ignorat cu nobilă scârbă, presupunând că sunt vreun straniu exilat al unor creaturi similare lor. Și aici vine lovitura de maestru, Nasih, și motivul pentru care am nevoie de tine.

–        Ia să auzim, pun pariu că e cea mai proastă idee auzită în ultima vreme.

–        Păi ascultă-mă mai întâi, prea-înțeleptule sceptic. Hilmii m-au recunoscut ca mesager divin și mă acceptă pentru că sunt, ca și ei, un neîntreg. În Federație nu putem primi doar o minoritate de paria de pe planetă, iar majoritatea refuză discuțiile. Așa că avem nevoie de un mesager divin acceptabil și pentru majoritate, un trit pentru jaliți.

–        Da, până aici ești surprinzător de logic.

–        Stai, glumețule, că acum vine poanta serii: Nasih, n-ai vrea să fii tritul meu?

*

Încântat, Nasih-P își scutură cele trei picioare și apoi pipăi cu ele nisipul cald, savurând gâdilătura fierbinte. Dintotdeauna îi invidiase pe oameni pentru senzațiile lor la scară redusă, în timp ce el, Nasih, AI-ul navetei, percepea simultan toți senzorii într-o cacofonie ordonată, dar plictisitoare. Iar acum, cuibărit în robotul în formă de trit, Nasih-P se delecta cu plăcerea de a fi mic.

Nu era practic ca aparatul să fie telecomandat de pe orbită, astfel că Nasih-Parte, o versiune simplificată a AI-ului, fusese  downloadat în procesorul robotului, iar după încheierea misiunii se va reuni cu mintea sa originală, îmbogățind-o cu experiența acumulată autonom.

Țopăi cu naturalețe către turma de wagmile din vale, de parcă ar fi trăit toată viața în acest deșert, în calitate de triped. Alertați, grupul de păstori se ridicară ca să îl vadă mai bine, câțiva dintre ei ghemuindu-se imediat înapoi, pentru a putea lua rapid nisipul necesar armelor.

Era evident că strania creatură îi confuza: arăta exact ca un trit, se mișca precum ei, dar combinația de metal și plastic din care fusese construit era nemaivăzută pentru această lume a nisipului și pietrei.

Când ajunse destul de aproape, se opri și adoptă poziția rituală pe care o foloseau curierii între triburi, cu două mâini îndreptate spre ceilalți și una spre cer. Apoi grăi formula de politețe necesară și spuse:

–        Vin în pace! Dintre stele am coborât  ca să vorbim, și vă rog în numele Legii să-mi acceptați mesajul de prietenie!

Triții reacționară însă haotic și neașteptat: unii dintre cei ghemuiți se ridicară și îndreptară mâinile spre luni, în timp ce alții, dintre cei în picioare, se năpustiră să înhațe nisip. Confuzi, țipau unii la alții:

–        E Nou-Vestitor!

–        Ba nu, e un impur, nu e de carne, ci de piatră!

–        Vechi-Vestitorul a proorocit că va fi urmat de alt trimis al Cerului, nu a zis că trebuie să fie de carne!

–        Ba Legea spune că piatra e impură! Deci e profet fals!

–        Ascultați-mă! strigă Nasih-P. Și noi urmăm Legea! Suntem creaturi ale aceluiași Dumnezeu!

La o asemenea blasfemie din partea unei creaturi de piatră lucioasă, care pretinde c-ar fi urmaș al cerurilor precum jaliții drepți, primul dintre ei lansă furios o lance spre robot. Aceasta se sfărâmă de carapacea sa metalică fără nici un efect, dar Nasih-P, uimit și dorind să nu îi provoace, se dădu câțiva pași înapoi.

Alți câțiva triți, crezând că s-a cutremurat de la lovitură, se repeziră să îl apere cu propriile trupuri, iar în câteva clipe mânuiau cu toții sulițe și ghioage, luptându-se cu ferocitate. Se împărțiseră aproximativ egal, o parte încercând să apere noul profet cu orice preț, cealaltă să îi ucidă pentru a ajunge la demonul blasfemator. Din fiecare grup se desprinsese câte un mesager, rostogolindu-se cu iuțeală către trib pentru a aduce întăriri.

Se luptau într-o stranie combinație de rostogoliri, unduiri și răsuciri, precum în străvechea artă marțială a dansului capoeira, fiecare străduindu-se să își răstoarne inamicul pentru a-i putea vătăma părțile vulnerabile dintre membre. Nisipul se învolbura cu iuțeală în jurul perechilor de combatanți, triții folosindu-l pentru a se învălui în câte o sferă mișcătoare de praf și a-și camufla astfel mișcările și intențiile.

–        Opriți-vă! Opriți-vă! țipă robotul, uimit de reacția băștinașilor, însă strigătele lui părură doar să-i întărâte și mai tare. Deja nisipul era stropit de sângele păstorilor și presărat de cadavre și muribunzi, de membre smulse și arme rupte. În depărtare, dincolo de turmă, restul tribului reacționase la fel de fanatic după sosirea solilor, și deja se împărțise în două grupuri care se masacrau cu ură furibundă, fiecare convins că apără Legea de eretici.

În acel moment, Nasih-P realiză că retragerea i-ar fi demoralizat pe apărătorii săi, iar rămânerea pe loc i-ar fi întărâtat pe atacanți ca o sfidare, așa că luă instantaneu decizia că cea mai bună șansă pentru a opri măcelul  este auto-distrugerea. Se îngropă în nisip cât de adânc putu și activă mecanismul de implozie, colapsând într-un ghem metalic, o piatră rotundă strălucitoare.

*

Thaqib păși cu grijă printre cadavrele de kari înțepeniți în poziții grotești și se apropie de tritul singuratic ce condensa nisipul într-o bilă, apoi îl desfăcea din nou și o lua de la capăt. Dincolo de acesta, înșirate de-a lungul podișului pietros, grămăjoare moi întrerupeau noaptea, luminate vag de razele celor trei luni. Hilmi morți, ciopârțiți, contorsionați.

Nu trecuseră decât două nopți de la tentativa de contact a lui Nasih-P, dar furia războiului sacru se răspândise cu iuțeală uluitoare de-a lungul deșertului, ca un incendiu într-o savană pământeană uscată, sfărâmând triburile în facțiuni ce se urau de moarte și se luptau haotic printre dune. Turmele de wagmile își continuau transhumanța milenară, urmând din instinct căile bătute de atâtea ori, dar jaliții nu mai erau preocupați să le apere de prădători, ci își vedeau doar de expedițiile lor de exterminare.

Exploratorul și AI-ul deciseseră că cea mai bună idee era să revină la hilmi, pentru a căuta împreună o cale de mediere între Apărătorii Noului Vestitor și Războinicii Legii Strămoșești. Numai că, iată, hilmii nu mai erau…

Thaqib îngenunche lângă trit, ca să fie la aceeași înălțime, și îi luă cele două membre superioare în mâini. Acesta îl privi cu cei trei ochi compuși, inexpresivi, și se întoarse spre animalele ucise.

–        Blând ca un kar, se spune în limba noastră. Eu le îngrijeam, și ele mă urmau peste tot ca niște copii…Aveau și nume, uite acolo e Yu-ya, dincolo de el e Hșș-uo cu iedul ei Ai-ai.

Tăcu pentru câteva clipe, uitându-se la cei trei sateliți care străluceau deasupra.

–        Ieri au venit războinicii Vestitorului Nou și ni le-au ucis. Au zis că Legea e doar pentru ei și toată lumea le e dată doar lor, și noi nu mai avem voie să deținem nimic, decât propria viață.

Își retrase mâinile ușurel și le încrucișă pe piept.

–        Iar azi au venit cei ai Legii Vechi, urlând că noi, impurii, suntem motivul pentru care a apărut un demon, și că lumea va redeveni dreaptă după ce e curățată de noi. Eu eram la kari, bocindu-i, și m-am ascuns sub cadavrul lui Yu-ya. Dar pe ceilalți, pe toți…i-au ciopârțit. I-au alergat peste platou, i-au scos de pe sub bolovani și de prin crevase, și i-au tăiat bucată cu bucată.

Thaqib, cu un nod în gât și ochii umezi, șopti:

–        Vino cu mine, o să te apăr, îmi pare rău…

Tritul flutură din mâini a lehamite.

–        Nu se poate, Legea spune că dacă îmi moare tot clanul, trebuie să postesc și să mă rog la cei Trei până mor și eu.

–        Păi mai respecți Legea după ce s-a întâmplat?

–        Tu, călătorule, nu ne înțelegi: nu există viață în afara Legii. Fără ea, sunt doar… nimic, praf în vânt, o iluzie. Așa cum voința mea ține laolaltă nisipul și-i dă forma unei unelte pe care o vreau, tot așa voia Domnului, Legea, ține laolaltă sufletul meu și-mi dă forma de eu. Știi ce e straniu?

–        Nu, nu știu…

–        Că dacă aș fi fost Întreg, Drept, aș fi fost apărător al Legii Vechi, căci este atât de clar că adepții Nou-Vestitorului se înșală!

–        Ce te face să crezi asta?

–        Povestea Sfântă spune clar că atunci când Vechi-Vestitorul s-a întors din deșert cu Legea, a chemat la el câte un reprezentant al fiecărui trib, nouăzeci și nouă pe vremea aceea. Și trei sute de nopți le-a recitat Legea, iar ei au învățat-o pe de rost, ca să o ducă și clanurilor lor. Dar Vechi-Vestitorul știa că erau imperfecți și vor uita de el, așa că trebuie ca ceva să le amintească pentru eternitate, și nu un obiect de nisip, efemer și ușor de pierdut. Așa că le-a zis lor: „Veniți de luați din Mine, căci eu voi adăposti Legea de trecerea timpului!” și ei l-au rupt în bucățele, le-au uscat la soare și acum fiecare trib poartă o fărâmă de Vestitor, ca amintire a eternității.

Amuțit, Thaqib tăcu îngândurat câtăva vreme, apoi, nedumerit, întrebă:

–    Păi și ce treabă are asta cu lupta de acum?

–        Ah, păi e atât de clar că nu se vede, precum shalkitul ia culoarea nisipului și calci pe el, deși e acolo, mare cât un rash-yui. Noii adepți se închină la o piatră lucioasă, nu?

–        Cred, nu știu, și ce-i cu asta?

–        Păi nu o pot tăia în bucățele pentru a le împărți întru amintire, deci nu poate fi un adevărat urmaș al datinii Vechi-Vestitorului, e clar, nu?

Pământeanul amuți, surprins de logica circulară a tritului. După gândirea noastră liniară, care acceptă noul, extraterestrul greșea, dar după a lor, unde totul este la fel și infinit întotdeauna, avea dreptate: nu poate exista nou fără a decurge din vechi.

–    Într-adevăr, dar totuși…

Hilmul nu îl lăsă să continue. Îl atinse cu o mână pe umăr, apoi îi arătă lunile cu un gest mut și se ridică pe cele trei picioare. Se încolăci și, rostogolindu-se zdruncinat din cauza lipsei unui membru,  se îndepărtă în întuneric, printre grămezile de cadavre.

*

–        Nasih, uite-te te rog pe  cele două schițe pe care ți le trimit și spune-mi dacă sunt fezabile tehnic.

După discuția cu tritul, Thaqib nu mai dormise deloc, ci desenase frenetic, o zi și o noapte, corectând, adăugând și ștergând la schemele inginerești holografice, până când în sfârșit fusese mulțumit de rezultat.

–        Da, Thaqib, sunt realizabile. Care este scopul lor?

–        O să vezi. Spune-mi, pentru schema 1 ai suficientă Plasă-de Soare?

–        Da, am, deși ne trebuie pentru călătoria înapoi, nu pot să o risipesc!

–        Lasă asta și fă cum îți zic. Îți trimit un document cu ce ai de făcut și la exact ce oră, iar pentru schema 2 vreau să calculezi materialele necesare și să-mi trimiți un container cu ele de urgență, că de modificări mă ocup eu personal. Și îți trimit și o listă de bio-materiale de care am nevoie, să le adaugi la pachet.

–        Sigur, prietene, dar pentru orice alterare o să ai nevoie de un program, vrei să te ajut?

–        Nu, mă descurc, o să scriu singur softul. Tu ocupă-te de schema 1 și lasă-mă pe mine!

–        Cum vrei, răspunse Nasih bosumflat, neplăcut impresionat de duritatea neașteptată a glumețului Thaqib.

Nici după sosirea containerului de pe navetă exploratorul nu se odihni: nedormit și nemâncat, lucră toată ziua fără pauză, cu ajutorul roboților utilitari, la modificarea cuvei medicale din lander și la conceperea unui program dedicat scopurilor sale.

–        Thaqib?

–        Da, Nasih, ce mai e?

–        Am terminat de construit proiectul pe care mi l-ai transmis. Totul va fi gata la momentul pe care l-ai stabilit. Nu crezi că ar trebui să dormi puțin?

–        Mai am nițel și termin și eu, o să dorm după aceea.

–        Măcar mănâncă ceva, te rog.

–        Nu e timp! Cât noi pierdem vremea cu palavre, mii de triți mor, din cauza noastră!

Trânti omnitech-ul cu care lucra și, concentrat, rulă o probă a softului scris. Mulțumit de rezultat, încărcă în cuvă bio-materialele primite și se dezbrăcă de costum. În timp ce se afunda în pasta gelatinoasă, cuprins de regret față de purtarea sa cu AI-ul, încercă o glumă:

–        Și acum, ca în povești, a venit timpul ca frumoasa să doarmă o noapte și o zi! Somn ușor, Nasih, vorbim la apus!

–        Somn ușor, Thaqib, o să te aștept cu o cafea fierbinte…

*

Când se trezi, Thaqib nu se mai obosi să se îmbrace, nici să bea cafeaua aburindă pregătită de un automat prin grija lui Nasih. Coborî cu greutate din cuvă, bălăngănindu-se, și se îndreptă greoi spre rover. Activă mintal o rutină simplă de optimizare a echilibrului, apoi vizualiză harta, confirmând vehiculului traseul de urmat.

Setă viteza maximă posibilă, căci se grăbea: în timp ce el dormise, AI-ul îndeplinise sarcina primită și transmisese către toate triburile dintr-o zonă întinsă fascicule focalizate de unde, care provocaseră șuierături cuprinzând același mesaj: trebuia trimis câte un mesager, în locul unde se reuneau câteva trasee majore de migrație, la ora răsăritului celei de-a treia luni.

Iar când ajunse acolo, priveliștea îi tăie răsuflarea: de-o parte și de alta a văii, față în față, două mări de triți, înarmați până în dinți. Nemișcați, muți, iluminați înșelător de cele trei luni, se priveau fix cu ochii lor inexpresivi de păianjen, dar încordarea trupurilor spunea tot: erau gata să se năpustească unii asupra altora, ca două talazuri izbindu-se înspumate.

Thaqib coborî din rover și merse încet, aparent grațios dar în realitate cu mari eforturi, prin vale, printre cele două tabere războinice. Îi luă mult până ajunse în mijloc, dar triții răbdători rămaseră încremeniți ca niște statui, doar ochii urmărindu-l rece.

Când se opri, stătu imobil câteva clipe lungi, adunându-și curajul pentru ce avea de făcut. Apoi se postă pe cele trei picioare, ridică spre cer cele trei mâini și spuse, tunător, amplificat de sintetizator:

–        Fii ai Cerului, Drepți între Drepți, ascultați-mă! Așa cum Vechi-Vestitorul a venit între voi din deșert cu Legea eternă, tot astfel vin eu acum din pustiul stelelor, în carne, să vă grăiesc! Îmi contestă cineva acest drept?

Nimeni nu mișcă, din nici o tabără, și nimeni nu spuse nimic.

Încetișor, aproape inaudibil, pământeanul șopti către AI:

–        Nasih, ai oglinda solară pregătită?

–        Da, Thaqib, totul e gata conform planului tău, pentru ora indicată. Dar, prietene, nu înțeleg ce vrei să faci!

–        O să vezi, scumpe tovarăș, și te rog să mă ierți…

Înlăcrimat, astronautul blocă definitiv comunicarea cu naveta. Trase adânc aer în piept, se adună și, într-un gest maiestuos, imperial, întinse al patrulea picior pe nisip, apoi aruncă spre cer toate cele patru mâini. Într-o clipită, pe cer se aprinse, orbitoare, a patra lună: oglinda uriașă construită peste naveta de pe orbită prinsese razele stelei și le reflecta, amplificate, asupra sa.

Înfiorați, triții aruncară cu toții armele pe nisip și, tremurând de emoție, își întinseră mâinile spre vale, spre Vestitor. Acesta tună, acuzator:

–        Voi, fii ai deșertului, credeți că sunteți perfecți?!? Pentru că aveți trei mâini sunteți mai puri decât cei cu câte una-două?! O, păcătoasă aroganță! Iată că noi, cei dintre sfintele stele, avem câte patru, și față de noi, voi toți, cu două și cu trei, sunteți la fel de Neîntregi! Aici doar eu sunt Drept, și voi toți sunteți egali în nimicnicie față de cer și față de mine! Îndrăzniți să mă sfidați?!

Înspăimântați și cuprinși de fervoare religioasă, triții începură să vuiască, o maree amestecată de jale și extaz ce se unduia peste ambele coaste ale văii, asurzitor.

–        Dar nu disperați, căci voia Divinității este Mila, și pentru Ceruri voi toți, păcătoșii cu prea puține mâini, aduc o Veste de iertare și înnoire! Cei Patru vă dau Lege Nouă, și spun că harța voastră de copii fără minte se oprește aici, înainte să-i mânie! Iar Legea Nouă păstrează pravilele vechi, dar de acum cei ce greșesc nu vor mai fi mutilați și alungați pe vecie, ci judecați și exilați după greșeală, iar după ispășire vor fi primiți înapoi.

Oceanul de triți exaltați își urlă și șuieră acordul și bucuria primirii Legii, țopăind înnebuniți.

–        Iar spre amintire întru totdeauna, vă spun: Veniți de luați din Mine, căci eu voi adăposti Legea de trecerea timpului!

Thaqib închise ochii și auzi cum talazurile se revarsă asupra lui, grăbite și feroce. În comunicatorul amuțit, Nasih își strigă groaza, neauzit.

*

Strălucitor pe cerul nopții, satelitul artificial se rotea, de atât de mulți ani, în jurul lumii jaliților și hilmilor, iar aceștia i se închinau împreună, întru Legea Nouă, de veacuri.

Mintea navei, Nasih, rula pentru a nenumărata oară rutina de verificare a senzorilor, cu același rezultat: deși era convins că îi lipsește ceva important, toate piesele hardware erau la locul lor. Nici pe software, unde simțea un gol nefuncțional, nu reușea să descopere eroarea. Era ca și cum i-ar fi lipsit glumele lui Thaqib, dar cum putea fi așa ceva, când asta nu era un program din AI? Cum se poate să îți lipsească ceva ce nu a fost parte din tine nici un moment, ci o altă ființă?

Numai oamenii ar putea ști, dar aici era Jawdah, planeta triților.

***

a apărut în Helion, dar au schimbat serverul și nu o mai găsiți online

LINKURI

 

Părerea Assassin CG

Părerea Nautilus (Alexandru Despina)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s