Pieile de Fier

ilustrație de John Dobro

— Uite-i că vin, porci fără minte, mormăi în barbă, mai mult pentru el, masivul Ohjun și strânse mai tare lancea arămie.

Saki nu răspunse nimic, nici ceilalți kanjeri din plutonul său; doar scundacul Gano, eternul lor glumeț, chicoti mai mult din obișnuință. Câțiva aruncară câte o privire fugară către Mut, dar acesta rămăsese impasibil, cu steagul în jos, așa că se liniștiră și începură din nou să se balanseze de pe un picior pe altul ca să nu înțepenească. Așteptau de două ceasuri în ploaie și deja mușchii începeau să-i furnice de la încordare, dar nu cârcoteau: erau kanjeri, vânătorii de elită ai Împăratului.

Zveltul Saki își scutură părul negru de apă, apoi își reașeză coada peste umărul drept, grijuliu să nu murdărească vreuna dintre panglicile-decorații. Era stângaci și ținea lancea invers decât restul grupului; din fericire era ofițer și de aceea încheia careul de războinici în colțul lui extrem, altfel ar fi trebuit să lupte cu dreapta ca să nu încurce formația. Îl enerva apăraia caldă ce șiroia din cerul verzui al acestui capăt sălbatic de lume, dar ei nu purtau niciodată coifuri, ca să se audă bine în timpul luptei cu zeii, când fiecare reacție de-o clipă era vitală.

— Crezi că o să apară vreunul? îi șopti Kivo, recrutul pe care îl așezase lângă el ca să îl supravegheze în luptă, nevoie care nu o simțea cu privire la ceilalți, veterani ai Campaniei de Răsărit.

— Zeu? Nu prea. Când am început erau mai mulți, dar i-am împuținat, acum mai mult ne batem cu tribalii. Ai dracu’ fanatici nu se lasă de credință și trebuie să-i omorâm, slăvit fie Unicul Conducător.

Kivo dădu să pună și întrebarea evidentă, dar căpitanul îl fulgeră cu o căutătură aspră. Recrutul înghiți în sec și se întoarse din nou spre versant, privind șirurile nesfârșite de dușmani care clocoteau de-a lungul stâncilor, apropiindu-se cu răcnete ritmate. Saki se uită în spate, peste rândurile de infanterie ușoară din ariergardă, către Ochiul-Lui, călare pe mastodontul blindat adus cu greu de dincolo de mare.

De ce era aici? Oare pentru că decimatul corp expediționar era depășit de localnici cu cinci-șase la unul, iar ambuscarea lor pe fundul pasului muntos le micșora și mai mult șansele de a scăpa vreunul cu viață? Sau Gloria-Sa Împăratul aștepta apariția unui zeu și atunci vulnerabilitatea lor evidentă era doar o capcană?

Oftă și se uită la pedestrașii care alcătuiau centrul și flancurile: săbieri, arcași și sulițași veniți pe corăbii uriașe sau pe galere-de-dincolo tocmai din împărăție, dar și prăștieri și lăncieri din triburile locale ce li se supuseseră, unii de la început, alții de-abia după ce le uciseseră divinitățile. Fremătau cu toții, înspăimântați de hoardele ce îi încercuiau, și se uitau cu speranță și groază la Muți, așteptând să vadă dacă suveranul îi trimite la moarte sau le mai dăruiește o zi de viață.

Aceștia însă, la fel ca și Ochiul-Lui, nu dădeau nici un ordin, iar bătălia începu așa cum se temeau: pe neașteptate. Se aflau în mijlocul trecătorii, așa cum fuseseră surprinși de apariția triburilor muntoase, așezați deci în șiruri mai degrabă pe lung decât pe lat. De obicei, faptul că erau apărați de armuri iar sălbaticii aproape goi îi făcea să câștige cu ușurință, dar acum aceștia aveau șansa să-i copleșească prin simplul fapt de a-i izbi în flanc cu un val covârșitor, în timp ce imperialii nu puteau manevra.

Din ambele laturi, dar și din față, râuri de războinici acoperiți cu blănuri se revărsară brusc asupra lor, cu zbierete de ură; pe stânga însă, celor văzuți deja li se alătură încă o viitură de două-trei mii, apăruți prin surprindere de dincolo de coama versantului. Muții reacționară și începură să gesticuleze din steaguri; Împăratul nu-i abandonase, ci îi conducea din palatul său de dincolo de ocean. Rândurile de la margine se strânseră și alcătuiră un zid de scuturi metalice și sulițe, pregătiți să încaseze șocul. Din spatele lor, la semnalul Muților, arcașii lansară rapid valuri de săgeți ce decimară din fugă turma de blănoși, dar nu-i opriră: erau mult prea mulți.

Kanjerii nu mișcară: erau patru careuri  de câte douăzeci de lăncieri excelenți, antrenați ani de zile și hârșiți în nenumărate războaie pe trei continente,  dar rolul lor nu era să lupte cu inamicii umani, ci să le vâneze zeii. Așa că așteptau, nemișcați, și nici măcar nu se întoarseră cu fața spre flancul atacat. Tresăriră însă când se auzi vuietul și trosnetul izbirii mareei barbare de stăvilarul de fier, și mijiră îngrijorați ochii sub corul haotic de urlete de durere, trosnete de sulițe și oase frânte, zbierete de ură și spaimă și clinchete de arme ciocnite cu furie.

Saki puse o mână pe umărul recrutului, iar Kivo pufni zgomotos, realizând că își ținea de mult răsuflarea. Ceilalți se uitară cu coada ochiului spre ei; Gano își țuguie buzele și piui, iar veteranii râseră nervos, ușurați mai degrabă de calmul din privirea căpitanului. Un grup de săbieri cu fețele negre de frică trecu vijelios pe lângă ei pentru a se arunca în vâltoare și a întări flancul stâng înainte de a se prăbuși, apoi un val de pietre lansate de peste munte de prăștieri nevăzuți căzu peste kanjeri.

Aceștia își puseră în cap scuturile rotunde mici, într-o singură mișcare sincronizată perfect, și strânseră calmi din umeri. Trupurile le erau oricum protejate: pe la spate li se spunea cu invidie răutăcioasă, dar și cu teamă, ”Pieile de Fier” pentru că erau acoperiți de la gât până la tălpi cu plăcuțe de oțel cusute în piele, iar după ani de pregătire estimau cu urechea exact unde urma să fie loviți și mușchii antrenați mutau și adunau plăcuțele în acel loc. Erau astfel niște armuri vii, simultan ușoare prin greutatea lor reală, dar și grele prin rezistența concentrată în punctul de impact.

Simultan cu ploaia de proiectile, de peste stânci veni însă o surpriză mult mai periculoasă: un cârd de barbari călare pe fiare se năpusti în jos pe versant, căpătând un avânt zdrobitor pe măsură ce se apropiau de șirurile imperiale și-așa zguduite, aproape copleșite de atacatorii ce se aruncau acum la o parte din calea șarjei.

— În numele Său, ce-s alea? șuieră Kivo.

— Zuhe, băiete, îi răspunse plat vocea groasă a uriașului Ohjun. Un dar de coșmar al acestui continent sălbatic, ceva între un leopard de munte și un urs…n-ai vrea să fii în locul băieților noștri de acolo.

— Sau a noastră dacă trec de ei, îl completă răutăcios Gano, mișcându-se nițel spre dreapta pentru a nu fi izbit de un sulițaș dintr-un alt grup ce era zorit de Mutul lor către înfruntare.

Aceștia erau și ultimii dintre trupele ce puteau fi mișcate ca rezervă, căci restul erau deja toți încleștați în luptă. Saki privi către mastodontul din ariergardă, dar Ochiul-Lui era tot impasibil și nemișcat. Apoi se întoarse spre zuhe și își dădu seama că bătălia era pierdută: ostașii își pierduseră curajul și se retrăgeau de-a valma, fără a mai păstra vreo formație, unii încă luptând, alții deja fugind terifiați pe măsură ce erau doborâți și sfâșiați de fiare sau străpunși de armele călăreților. Atunci însă toți kanjerii din careu se înfiorară din creștet până în tălpi și căpitanul își dădu seama că și dușmanii văzuseră că era momentul pentru lovitura de grație, intrarea în confruntare a unui zeu.

Mutul lor prinse viață și ridică steagul verde, aplecat ușor la stânga. Dar știau și ei deja că trebuie să se reașeze grabnic; printre plăcuțele de oțel erau tatuați complet cu linii șerpuitoare întrerupte de mici simboluri, iar acum acestea începuseră să strălucească pe partea lor stângă.

Atunci când o divinitate plonjează în lumea asta, ea creează valuri la fel ca un înotător ce sare într-un iaz. Nevăzute pentru oamenii de rând, dar nu și pentru kanjeri, vânătorii de zei ai Împăratului, care au tatuajele sensibile la încărcătura de fulger ce plutește prin ceruri și simt văluririle ei. Pregătiți suficient, pot ști exact din ce direcție vine entitatea și, după distanța dintre valuri, cât de mare și de iute este.

Se desfășurară rapid și luară poziții în forma unei plase compuse din heptagoane intercalate, apoi își înfipseră adânc în țărâna umedă lăncile de aramă. În centru se postă Saki, ales căpitan datorită intuiției sale în manevrarea cu iuțeală a plasei, împreună cu Ohjun, care oferea forță fizică brută, dar și cu Gano, cel mai bun în dirijarea încărcăturii prin rețeaua de lănci metalice.

Faptul că spre ei se năpustea un zeu ostil nu însemna că restul bătăliei se oprise; cavaleria pe zuhe se apropia și mai avea puțin până când îi va ajunge și nimici, dar nu aveau de ales: vor menține poziția până vor muri sau vor fi salvați de vreun miracol. Iar minunea veni odată cu făptura sacră: Ochiul-Lui ridică în sfârșit capul și gesticulă brusc și sacadat, trasând câteva simboluri complicate cu sceptrul de aur pe care îl purta.

În acel moment, chiar între fiare și ei se deschise o crăpătură masivă în aer, iar două galere-de-dincolo, blindate cu plăci de fier, alunecară în noroi tăind calea șarjei. Din ele se revărsară cu iuțeală sute de imperiali acoperiți cu armuri și înarmați cu halebarde, spade și scuturi masive, care opriră și doborâră cavaleriștii, masacrându-i. Alte trei nave apărură între versant și pedestrașii barbari, tăindu-le calea de retragere, și noi trupe grele se năpustiră din spate asupra tribalilor șocați.

Și între nori se căscă fugar un hău, iar din el ieșiră două cetăți-de-zbor, agățate sub cuburile masive cu esență-de-zeu. Acestea trecură cu repeziciune peste coama muntoasă pentru a-i surprinde pe inamicii ascunși acolo și începură să-i vâneze cu fulgere și bombe-de-trăsnet.

Dar Saki și camarazii săi nu aveau timp să vadă toate astea: zeul picase în capcană și venea drept spre careurile de vânători. Se comporta însă ciudat: nu încetinea deloc, de parcă nici nu avea de gând să lupte cu ei, ci accelera înnebunit drept spre cursa pe care era imposibil să nu o fi văzut deja. Nu numai Kivo aruncă o privire întrebătoare spre căpitan, dar și ceilalți, prinzători cu experiență: nici ei nu mai văzuseră așa ceva, deși capturaseră zeci de divinități până atunci.

Saki se uită și el fugar la ceilalți trei ofițeri nedumeriți, apoi lăsă încărcătura fulgeroasă să curgă ceva mai larg, ca să nu se rupă la iuțeala cu care venea creatura. Exact la timp, căci aceasta, nevăzută, îi izbi în plin. Se încordară cu toții și-și forțară mințile pentru a nu pierde colțurile plasei: apăsarea fu mare, dar rezistară. Căpitanul întoarse grabnic orientarea capcanei, oblic, iar când simți cu tatuajele că entitatea s-a încurcat în noduri și a pierdut controlul plonjonului, dar și că năvodul riscă să plesnească împreună cu mințile lor, își smulse din pământ lancea, eliberând prada.

Aceasta, dezorientată, se rostogoli în următorul careu, exact așa cum calculase el. De acolo fu aruncată la fel în al treilea grup, unde în sfârșit era destul de încetinită și slăbită încât kanjerii strânseră tare de plasă, ucigând zeul și împrăștiindu-i resturile peste versantul opus. Cei din ultimul pătrat, rezerva, erupseră în urale, în timp ce restul, epuizați de efort, se încovoiară gâfâind greu sau căzură la pământ.

Și lupta din jurul lor era pe cale de a se încheia. Trupele de șoc debarcate îi nimiciseră pe barbari, care încercau să fugă cățărându-se pe stânci, vânați cu amuzament și spirit de răzbunare de arcași. De la flancul stâng până în centrul formației lor, trecătoarea era acoperită cu nenumărate cadavre contorsionate și răniți urlând, arme frânte și scuturi sfărâmate. Muții gesticulau cu steagurile, reorganizând formații, iar Ochiul-Lui întorsese mastodontul călărit și se îndepărta împăcat: mărețul Împărat nu-i mai privea, își câștigase lupta și acum se întorsese deja asupra problemelor civile de dincolo de mări și țări.

Căzuseră mulți imperiali azi, dar sacrificiul lor fusese un pariu bine calculat, care reușise: alianța tribală era nimicită, cu războinicii și liderii morți, iar zeul invocat ucis și împrăștiat în bucăți, la fel ca toți ce i se opuseseră Unicului Conducător.

Acum urma doar să se curețe câmpul de luptă, să se vâneze fugarii și să se aștepte venirea magilor pe mastodonți, care să aspire cu trompele esența-de-zeu și să o ducă la avanposturile de colectare. Acolo va fi îmbuteliată în cuburi de aramă și trimisă în Împărăție, pentru a alimenta cetăți-de-zbor, galere-de-dincolo sau lămpile palatului imperial, ori pentru a fi prinsă cu grijă în bombe-de-trăsnet.

— Ca la curve, ei? îl luă Gano pe Kivo pe după umeri. După zgâlțâială, vin tremuriciul și părerea de rău!

Ceilalți râseră, ușurați că s-a terminat. Saki se rezemă de o lance înfiptă vertical, băgă mâna în tolbă și scoase panglicile verzi, simbol al capturii încă unui zeu, apoi începu să numere câte una de fiecare. Se zgâlțâi însă brusc, din senin, și le scăpă în noroi. Șocat, privi în jur: și ceilalți kanjeri, ai lui și din cele trei careuri de mai încolo, erau toți cu gurile căscate și ochii mari de uimire. Tatuajele li se aprinseseră de parcă erau șerpi de foc argintiu și lăncile vibrau, cu un vâjâit jos, insuportabil.

În numele Împăratului, ce era asta? Niciodată nu veniseră doi zei în aceeași bătălie, și niciodată, în această campanie sau în cele dinainte, nu simțiseră o asemenea încărcătură uriașă. Venea un monstru gigantic!

Săriră cu toții în picioare, spre uimirea ostașilor din jur care nu vedeau nimic deosebit, își înhățară armele și se năpustiră disperați în heptagoane. Saki și ceilalți ofițeri îi așezară ei, căci Muții nu semnalau nimic cu steagurile: legătura cu Împăratul era oprită.

— De-aia a fost ciudat zeul de înainte, șuieră Ohjun.

— Adică? întrebă Saki.

— Fugea așa grăbit pentru că era înnebunit de groază!

— Îi era frică de ceva care îl vâna. Adică de ăsta de vine acum, se băgă și Gano.

Saki nu mai apucă să zică nimic, căci făptura sosise deja. Ca și cel dinainte, nu avea cum să fi ajuns așa aproape fără a-i simți. Și tot ca și acela, se năpustea asupra lor, doar că nu de panică, ci de ură. Venea să-i omoare.

Se concentrară cu toții să țină plasele cât de tare era posibil. Jerbe de scântei izbucniră din lăncile careului cel mai îndepărtat de ei, pe unde venea creatura, apoi se auzi un trosnet și toți douăzeci căzură morți; plasa le fusese smulsă cu minți cu tot. Următorul grup se postă oblic, ca să deflecteze o parte din izbitură, dar în ultima clipă zeul dispăru, apoi, după câteva momente de nedumerire reapăru exact deasupra lor și se năpusti în jos. Kanjerii loviți urlară, cutremurându-se sub un val de încărcătură cerească, și izbucniră în flăcări, arzând de vii ca niște torțe.

Cei care urmară se descurcară mult mai bine. Nihag, căpitanul lor, era un veteran foarte experimentat și talentat, astfel că întâmpină înșelăciunea cu înșelăciune: alcătui o plasă lejeră, aparent ceva mai tare spre dreapta. Zeul încetini și dispăru, dar în acea clipă ofițerul strigă un ordin scurt și plasa se întoarse pe dos, mai strânsă la stânga, exact pe unde apăru imediat atacatorul. Acesta fu prins tare și se răsuci dezechilibrat, pierzând controlul asupra direcției și încetinind, dar era pur și simplu prea mare și puternic: plesniră și mințile vânătorilor lui Nihag, iar cadavrele lor se răsturnară în noroi.

Zeul se rostogoli confuz și ceva mai lent peste careul lui Saki, unde se încurcă în plasă. Tot era prea strașnic să fie capturat, dar și prea dezorientat și strâmb pentru a-i sfărâma. Se smuci în schimb violent și țâșni panicat spre cer, iar mințile celor din spate și lături plesniră, ucigându-i, în schimb porțiunea din față a năvodului rămase agățată de el, trăgându-i pe cei care îl ancorau.

***

Saki tuși uscat, apoi trase adânc aer în piept și deschise larg ochii, uimit de mirosul de zăpadă. Într-adevăr, zăcea pe un nămete albăstrui, într-un infinit șes de nea ca de praf de safir, de neînchipuit în toridul și umedul continent răsăritean.

— Nici nu este.

Se întoarse spre cel ce grăise și privi uimit la Mut, care stătea calm în fund, alături de recrutul Kivo și corpolentul Ohjun. Căpitanul clipi uimit, apoi își spuse că probabil a vorbit unul dintre cei doi kanjeri și întrebă:

— Gano?

— Mort, răspunse calm mutul. Ca toți ceilalți care nu sunt aici de față, adică în afară de noi patru.

— Cum de vorbești?! Doar nu ai limbă! Și unde suntem?

— În ce ordine vrei răspunsuri? Și nu ești curios ce nu este? Adună-te, ești căpitan imperial.

Saki se ridică în picioare și se uită urât la el, atins în orgoliu.

— Mai bine așa, zise Mutul, parcă mai aduci a ofițer. Răspunsul la unde suntem e cam același cu cel la ce ”nu este”. Adică ”nu este” Gova, continentul estic. Și ”nu este” zăpadă. Suntem în lumea de dincolo, în nori.

Căpitanul nu zise nimic, ci se pipăi pe piept, apoi pe spate și pe membre: era întreg și nimic nu părea rupt, tăiat sau rănit. Cu o strângere de inimă, își căută coada, simbolul cel mai mândru al vânătorilor de zei. Era intactă și ea, cu tot cu panglicile decorații. Apoi se repezi la Mut și-i deschise gura: tot nu avea limbă, tăiată ca la toți stegarii ce slujeau Împăratului drept relee în conducerea luptelor.

— Mulțumit acum? i se adresă acesta, încă imperturbabil.

— Păi cum? Și cum ai ajuns aici, doar nu făceai parte din năvod? întrebă Saki, în timp ce cu privirea cerceta nămeții din jur, căutându-și arma.

—  Sunt acolo, îi arătă Mutul în spatele celorlalți doi ostași o adâncitură în care se întrezăreau lăncile de aramă. Cât despre cum am ajuns aici, răspunsul e simplu: eu nu aveam nevoie să fiu parte din plasă. De ce? Din aceeași cauză din care pot vorbi fără limbă. Pentru că nu sunt stegarul vostru, ci ceva mult mai mult decât el. Ia spune-mi, căpitane, de ce Muții au limbile tăiate?

Saki privi nedumerit spre Kivo și Ohjun, dar aceștia priviră în jos, ca niște copii rușinați în prezența celui mai înspăimântător dascăl din școală. Mutul râse la grimasa lui, dar nu spuse nimic, așa că îi răspunse:

— Pentru că ei aud vocea Împăratului și nimeni nu are voie să rostească cele grăite de Unicul Conducător.

— Corect, cu o excepție.

Nelămurit, ofițerul îl privi întrebător.

— Adică Împăratul însuși! izbucni în hohote Mutul.

— Blasfemie! urlă căpitanul, apoi se repezi și înhăță lancea. Ești un trădător sau un demon! Puneți mâna pe el!

Kivo și Ohjun priviră spre Mut, iar acesta ridică din umeri nepăsător, hohotind amuzat:

— Păi hotărăște-te: demon sau trădător?

Furios, Saki înfipse vârful lăncii în tolba de stofă ce încă îi atârna de umăr și o sfâșie în fâșii, apoi cu una dintre ele îi legă mâinile stegarului la spate, iar cu alta îi făcu un căluș. Îl săltă în picioare și i-l înmână lui Ohjun:

— Ține-l bine, să nu fugă! Când ajungem la tabără o să fie judecat!

— Dar dacă totuși ceea ce spune este…

— Gura! Cunoști regulamentul? Știi pedeapsa pentru blasfemie la adresa Singurului Care Trebuie Adorat?

Grăsanul nu mai spuse nimic, ci oftă și-l înhăță pe prizonier cu o mână, iar cu cealaltă luă arma pe care i-o înmână recrutul tăcut, înspăimântat de furia căpitanului și de strania lume din jur. Apoi Saki făcu un gest scurt, nervos, spre ceea ce credea că e Apusul și porniră într-acolo, tropăind cu greu prin materia albastră și densă.

Merseră ceasuri în șir, fără a da de absolut nimic. Deși era lumină ca într-o zi de iarnă și călduț ca primăvara, nu se vedea nici un soare. Nu adia nici un firicel de vânt, nu curgea nici o apă, nu se auzea absolut nimic în afară de foșnetul pașilor lor și, din când în când, chicotitul înfundat al stegarului.

După un timp începură să obosească și să sufere de foame și sete. Kivo îngenunche și mâncă niște nea; Saki vru să-l certe, dar văzând că tânărul nu pățește nimic înfulecă și el din ea. Îi potolea setea, de parcă ar fi fost de apă, dar într-adevăr nu părea zăpadă, căci avea un gust acru și nu era rece, ci călduță.

După un timp, epuizați, dormiră nițel, făcând de pază cu rândul. Nu se lăsă vreo noapte și nu aveau cum să calculeze timpul, așa că nu știau cât s-au odihnit, un ceas sau o săptămână. Oricât mergeau, nu ajungeau nicăieri. Îngrijorat că se învârt în cerc, ofițerul rupse bucățele mici de pânză și le lăsă ca semne. Dar nu dădură din nou peste ele: deci nu se rătăciseră, doar că nu exista absolut nicăieri unde să ajungă. Nimic, doar șes infinit.

În cele din urmă, deznădăjduit, Saki cedă și scoase călușul Mutului.

— Înțelept, în sfârșit. Apreciez inițiativa, dar trebuie să știi când să renunți, nu?

Saki îi aruncă o căutătură dușmănoasă, dar se abținu și nu înjură. Apoi întrebă:

— Știi unde suntem?

— Doar ți-am zis. În nori.

— Nu avem cum ajunge în nori decât cu cetăți-de-zbor, și știu de la echipajele lor că sunt ca niște aburi, nu am putea merge pe ei.

— Asta pentru că tu vorbești de norii din lumea ta, Saki. Aici suntem în lumea-de-dincolo, cum o știți voi, sau una dintre lumile-de-dincolo, cum ar fi corect.

— Lumea-de-dincolo? Înseamnă că zeul ne-a tras încoace, nemernicul! N-a reușit să ne ucidă acolo, ne-a adus să ne omoare la el acasă.

— De fapt, ai dreptate doar pe jumătate. A încercat să vă spulbere acolo, de furie că i-ați prins prada pe care o vâna el. Dar a venit încoace cu voi agățați cu tot pentru că s-a grăbit, și asta nu din mânie, ci de frică.

— Frică? De cine? Că doar noi suntem ucigașii de zei și pe noi ne-a făcut praf, patru careuri la rând! interveni Ohjun, în timp ce Kivo îl seconda dând din cap.

— Frică de mine, Ohjun, m-a simțit când am intrat în stegar și s-a panicat.

Saki îl privi scrutător, dar Mutul nu clipi și nu părea să mintă, ci doar să descrie calm un adevăr. Ohjun și Kivo se uitară la căpitan întrebători, ca și cum ar fi așteptat să gândească el în locul lor. Acesta le răspunse cu o privire inexpresivă, apoi dădu din umeri și-i făcu semn recrutului:

— Dezleagă-l.

Tânărul se grăbi să execute ordinul, după care se îndepărtă cu iuțeală de prizonier de parcă era un șarpe veninos.

— Asta ca semn de bunăvoință în avans, mormăi căpitanul cu jumătate de gură. Acum zi-mi, indiferent cine sau ce ești, știi cum scăpăm de aici?

— Da. Dar trebuie să faceți ceea ce vă spun fără întrebări, căci lucrurile care se cer lămurite vor fi spuse la timpul lor. Iar acum timpul ăsta nu a venit.

Ofițerul dădu din umeri și replică ușor disprețuitor:

— Da, în fine, aici nu suntem între filozofi, sa ne amuzăm cu ghicitori. Zi-ne ce-i de făcut și facem.

— Păi aici e cel mai simplu: trebuie să găsim prima trecere, iar pentru asta e nevoie de un mic sacrificiu. Sunteți dispuși să-l faceți?

Cei doi ostași aprobară din cap tăcuți, dar Saki puse mâna pe umărul Mutului și spuse, lent și clar:

— Numai dacă îl faci tu primul.

Stegarul se strâmbă la el ca la un copil deja enervant, însă îi răspunse:

— Eu nu-l pot face, dar o să te las să încerci. E vorba de un sacrificiu de sânge. Trebuie să lăsați fiecare câte puțin.

Apoi își ridică mâinile spre căpitan și i le întinse. Acesta își luă lancea din spate și căută să îi zgârie antebrațele. Lama  pătrunse în carne și o despică, dar nu ieși nimic: nu avea sânge în vene. Cei trei războinici se uitară sumbri unul la altul, apoi la prizonier. Kivo murmură o rugăciune, Ohjun își trase lancea mai aproape, fără a-și lua ochii de la el, dar Saki nu spuse nimic, ci doar se îndepărtă doi-trei pași și se crestă el pe mâini. Lăsă lichidul roșu să se scurgă 10-15 clipe, după care se legă cu fașă și făcu semn către ceilalți, care repetară și ei ritualul.

Băltoaca de sânge care se formă păru un timp să freamăte, apoi se lungi într-un firicel. Acesta, ca și cum ar fi avut o minte a lui, începu să șerpuiască îndepărtându-se, lungindu-se fără oprire în mod misterios, mult mai mult decât sângele pe care îl vărsaseră ei. Kanjerii își înhățară grăbiți lăncile și îl urmară, îngrijorați să nu-i piardă urma. Aergară pe lângă el ceas după ceas, gâfâind din ce în ce mai epuizați, până când acesta, la fel de brusc precum pornise, tot așa se opri din senin, adunându-se într-un mic cerc.

Mutul le făcu ironic o plecăciune ceremonioasă, sări în el și dispăru. Cei trei își aruncară priviri nehotărâte, apoi Ohjun oftă și sări și el, urmat de Saki și Kivo. De cum se afundară în el, fură imediat împinși înapoi, deasupra. Numai că suprafața la care ieșiră nu mai era șesul de nea, ci o altă întindere nesfârșită: marea de miere, oceanul pe care călătoresc galerele-de-dincolo între portul magic din subteranele palatului imperial și țintele unde trebuie să ajungă pentru a debarca trupe.

Cei trei se zvârcoliră frenetic, speriați că nu știu să înoate, până când își dădură seama că orice fac nu se scufundă. Marea nu avea doar culoarea mierii, ci și consistența sa, astfel că pentru a se afunda ar fi trebuit chiar să facă eforturi. Ce-i drept că nu era și dulce, ci avea chiar un gust ușor amărui.

— Acolo, acolo! țipă surescitat Kivo, care cu ochii săi tineri distingea în zare forma vagă a unei corăbii blindate. Ceilalți se întoarseră și ei și începură să gesticuleze și să strige, în zadar însă: galera își continuă drumul fără să-i observe.

Din cealaltă direcție însă, o altă formă neclară se deplasa spre ei cu repeziciune. Pe măsură ce se apropia, își dădură seama că era de fapt un banc alcătuit din creaturi distincte, grotești. Arătau ca și cum un nebun retardat ar fi avut un coșmar cu sirene: jumătatea superioară umanoidă, cu sâni femeiești și capete micuțe, ca de nou-născuți lăsați la uscat în soarele arzător al vreunui deșert; cea inferioară o îmbârligătură de tentacule, iar în loc de mâini aripi ca de liliac, cu care însă nu zburau, ci se agățau de ocean cu ghearele ca de un tavan și se târau prin smucituri frenetice.

Când ajunseră la câteva zeci de pași de naufragiați, aceștia mai realizară două lucruri: capetele micuțe erau și ele invers, adică în locul gurii aveau un șir de ochi mici, bulbucați, iar în loc de ochi o gură uriașă, ce înconjura capul și pe la spate, plină de colți ascuțiți precum niște ace. Nu aveau nas și prin guri urlau un fel de behăituri, părând înspăimântate.

Văzură și de ce: pe partea cealaltă a suprafeței de miere, de parcă acolo ar fi fost cerul și aici marea, plutea cu capul în jos o barcă rapidă, prelungă, cu șiruri de vâsle. Iar pe ea se agitau câțiva pescari, arătări ce ar fi putut fi descrise cât de cât doar printr-o încrucișare imaginară dintre niște homari uriași și niște păianjeni, care săgetau sirenele cu sulițe vii, zimțate, crescute în prelungirea membrelor.

—  Luați-vă de mână! strigă Mutul.

Cei trei, înspăimântați, se grăbiră să o facă, apoi stegarul puse și el mâna pe ei și descântă grăbit câteva fraze într-o limbă ce nu părea omenească. Între ei și scena de pescuit se interpuse o vâltoare care trecea pe ambele părți ale luciului mării, învolburând furioasă. Atât bancul, cât și barca îi ocoliră, continuându-și goana spre orizont.

— Ce-a fost asta? întrebă pierit Kivo.

— Dacă ți-aș spune oricum nu ai ști cuvintele și crede-mă, e cea mai puțin înspăimântătoare scenă pe care ți-o poate oferi acest ocean întors.

— Atunci să căutăm uscatul, interveni Ohjun.

Mutul rânji:

— Am o veste proastă și una bună. Deocamdată, apoi devine și ea foarte, foarte proastă. Cu ce vreți să încep?

Nu primi nici un răspuns, doar un pufnet exasperat din parte căpitanului.

— Deci cu cea rea. Pe lumea asta nu există uscat, ci numai câteva mări una peste alta, ca foile unei plăcinte.

— Deci aici murim, înecați, zise Saki, liniștit.

— Nu, pentru că partea bună e că pe aproape avem o …insulă să zicem.

— Doar că, lasă-mă să ghicesc, nu știm unde este.

— Exact.

— Și vestea devine proastă pentru că necesită un alt sacrificiu, mărunt cumva?

— Ha, ha, începi să te prinzi. Da, o jertfă, măruntă pentru alți oameni, dar mijlocie pentru kanjeri. Și vestea devine proastă de-abia mult mai încolo, dar să nu stricăm surpriza.

— Mda. Încep să cred că nu ești nici demon, nici trădător, ci doar nebun.

Stegarul chicoti și replică:

— De ce nu ceea ce spun? Împăratul?

— Nu, aș merge mai degrabă cu nebun. Și aș fi vrut să mai fie și Gano aici, ar fi avut el destule de zis. Dar, hai, zi-ne ce avem de făcut, înainte să mai dea cine știe ce monștri peste noi.

Mutul se apropie de Saki și îi pipăi coada elegantă, simbol mândru al apartenenței la corpul de elită. Numără panglicile și fluieră admirativ:

—  Ohooo, ai luptat ceva. Atâtea campanii, atâtea bătălii…un adevărat erou! Păcat că trebuie tăiată…

Căpitanul se albi la față, la fel și Ohjun. Kivo avea o coadă scurtă și lipsită de panglici, așa că nu părea prea impresionat, dar cei doi veterani erau livizi la gândul de a deveni niște nimeni fără mândrie. Se priviră în ochi, apoi înclinară amândoi ușor din cap și se apropiară. Fiecare își desprinse lancea din spate și, cu o mișcare scrută, îi tăie celuilalt coada și i-o oferi respectuos. Apoi ofițerul îi făcu un semn și recrutului, iar acesta se întoarse cu spatele și își primi și el în mână podoaba capilară, fără cuvinte.

—  Impresionant, zise Mutul, după sacrificiul de sânge, cel al mândriei. Ia dă-le încoa’!

Le înhăță neceremonios, de parcă erau niște cârpe, suflă pe ele și le puse în apă. Cozile se așezară cuminți în linie, întinse, apoi tremurară ușor.

—   Să mergem!

Înotară triști de-a lungul lor, iar de fiecare dată când ajungeau la capăt cea din urmă țâșnea grăbită ca un țipar și se punea în continuarea celei din frunte, alcătuind o frânghie infinită. Plutiră astfel vreme nemăsurată, care se simți precum zile întregi, protejați de vrăjile Mutului față de monștrii marini, până când ajunseră într-adevăr la o insulă, iar cozile se scufundară și dispărură. Nu părea întinsă, doar cam cât un sat, și era complet stearpă, o stâncă fără plante pe ea sau vreo altă urmă de viață. În mijloc se zărea doar o poartă singuratică, o simplă arcadă de piatră. Ieșiră din mare și se scuturară de stropii chihlimbarii, recunoscători că nu au mai dat de alte orori.

—  Și de aici ajungem acasă? întrebă Kivo, plin de speranță.

—   Unii dintre noi, da, răspunse Mutul, rece. Care exact, nu vă pot spune, deși știu. Nu toți, oricum.

—   Prea puțin contează, îl întrerupse pe un ton molcom uriașul musculos. E la fel ca la orice bătălie: intrăm toți, ies doar câțiva, și nu o să fie asta prima luptă care să sperie niște kanjeri.

—   Chiar așa, Ohjun, chiar așa. Dacă mai aveți ceva de zis, acum ar fi timpul.

—   De ce?

—   Pentru că ultimul sacrificiu este cel pe care acest trup ce-l stăpânesc l-a făcut deja: limba. Această insulă nu vă va lăsa să plecați decât dacă nu puteți povesti nimănui ce ați văzut aici.

—   Păi cum, că doar toate galerele-de-dincolo trec pe aici și nimeni nu rămâne fără limbă?

—   Ele intră, ies și se mișcă prin această lume pentru că sunt unse cu esență-de-zeu și așa o păcălesc. Noi nu suntem. Și eu am zis de ostrov, nu de marea-ntreagă. El nu ne va lăsa, dar tot el e și singura cale de a scăpa de aici. Așa că… aștept. Spuneți-vă ce aveți de zis și să trecem la fapte.

Stegarul se întoarse cu spatele la ei și se așeză, privind spre poartă.

—   Căpitane, începu recrutul. Eu …

—  Știu, Kivo, știu. Ești un tânăr curajos și mă bucur că vom muri sau scăpa împreună. Fii kanjer!

Saki îl strânse încurajator de un umăr, apoi îl privi pe Ohjun. Acesta nu spuse nimic, ci doar înclină respectuos din cap. Superiorul său îi răspunse la fel, și prin asta spuseseră totul, nu aveau nevoie de cuvinte. Ofițerul strigă apoi spre Mut:

—  Ultimele mele cuvinte sunt o întrebare. De fapt, două. Chiar ești Împăratul?

—   Da, sunt.

—  Și ești om?

Suveranul râse:

—  Știi că îndoiala asta este blasfemie sub pedeapsa cu moartea, nu? Dar fie, te grațiez. Iar răspunsul este că nu, nu sunt om.

Căpitanul nu mai spuse nimic, ci scoase lancea, iar cu lama ei își tăie limba și i-o întinse. Ceilalți doi îl imitară, veteranul fără ezitare, recrutul cu un ușor tremur de teamă. Împăratul le luă și le ascunse sub centură, apoi făcu un semn spre poartă.

—   Dincolo de ea se ascunde zeul rănit. Tot el este și insula, v-am zis că nu există uscat pe această lume. Cum de este în același timp și învelișul și miezul, ascuns în el însuși, nu pot explica astfel încât mințile voastre omenești să înțeleagă, așa că va trebui să mă credeți pe cuvânt.

Ostașii încuviințară din cap.

—  Iar acum a venit momentul adevărului. V-am zis că vestea bună va deveni una rea, rea, chiar foarte rea. Ei bine, voi nu veți putea niciodată să treceți prin acea poartă în zeu.

Cei trei făcură ochii mari, iar Saki se înroși la față și întinse mâna după lance, urmat de Ohjun.

—   Ceea ce ați vedea acolo ar fi prea îngrozitor pentru ochii voștri de muritori. Dar stai, căpitane, că există o cale de a păcăli asta.

Acesta se opri, încordat.

—   Cu ochii voștri nu puteți trece. Dar cu ai mei, da.

Ofițerul scuipă disprețuitor o flegmă roșiatică, apoi scoase lancea și porni hotărât spre arcada de piatră. Când ajunse la ea, ezită nițel, apoi încercă să o traverseze. Nu trecu însă, ci rămase încremenit sub ea, apoi începu să urle hidos, îngrozitor. Își smulse tot ce avea pe el și începu să-și răzuiască pielea cu lama, până la sânge, apoi să se tăvălească pe jos. Într-un final, zbierând, își înfipse degetele în ochi și-i smulse, apoi se scărpină înnebunit în găvanele goale, căutând să scoată ceva. Se liniști după aceea și se târî afară, scâncind.

Dădu să-și pipăie drumul, dar se opri cu o expresie uluită și ridică privirea spre ei, de parcă totuși ar fi văzut printr-un miracol.

—  Eu ți-am zis! strigă Mutul. Și da, acum vezi prin ochii mei, asta pentru că te las eu. Treci încoace!

Supus, Saki veni și se încovrigă lângă Împărat, mormăind neinteligibil.

Ohjun se ridică brusc în picioare, scuipă și el și porni într-o alergare tot mai rapidă, urlând provocator. Se năpusti în poartă ca un berbec, dar sub ea se nărui în genunchi și scăpă lancea, scâncind. Se întinse pe burtă și plânse în hohote minute în șir, până când se ridică în fund și, hohotind, se împinse cu spatele afară din prag, luă arma și-și scoase și el ochii.

Kivo privi de la unul la celălalt la cei doi veterani distruși, apoi apucă strâns mânerul lăncii cu amândouă mâinile și și-o înfipse cu forță în gât. Aproape decapitat, gâlgâi incoerent și se zvârcoli câteva clipe într-o baltă de sânge, până rămase moale, nemișcat.

—  Da, știam că nu o să plecăm toți de aici, șopti ca pentru el monarhul, apoi se așeză. Timp de ceasuri întregi recită încet ceva nelămurit, poate o vrajă, poate o epopee din altă lume, până când cei doi kanjeri se liniștiră și i se alăturară, sumbri și însângerați.

Se ridicară și porniră umăr la umăr spre poartă, un împărat târând un cadavru și eroii săi cei mai devotați, cu lăncile în mână. Trecură pe sub arcadă și se văzură într-un fel de amfiteatru, în mijlocul căruia sclipea o pietricică verde. Mutul înfipse în pietriș lancea lui Kivo și sprijini mortul de ea, apoi le făcu semn celor doi vânători să ia și ei poziții, alcătuind un triunghi de aramă cu o plasă de zei rudimentară.

Suveranul păși în cerc de jur-împrejur, îngenunchind de trei ori; de fiecare dată puse jos o limbă și-i recită o incantație. Când termină, răcni:

—  A venit timpul, nu mai poți fugi!

Smaraldul tresări și explodă într-un vârtej alb ce se rotea amețitor, din care țâșni prin surprindere o creatură asemănătoare cu o gazelă imaculată mare cât un munte, cu un singur corn în frunte. Încerca să zboare, dar se împiedică de plasa invizibilă a vânătorilor și căzu pe-o parte, apoi începu să se zbată pentru a se elibera. Năvodul rezistă, ancorat de mințile veteranilor.

Mutul scoase un zbieret și căzu la pământ, iar pe gură îi ieși un ghemotoc de fum negru care luă treptat forma unui țap negru cu ochii de văpaie roșie, de asemenea mare cât un pisc și cu un singur corn. Acesta se aruncă asupra gazelei și o înhăță strâns ca un leu, apoi răcni o poruncă; limbile tăiate se transformară brusc în mănunchiuri de tentacule păcurii, care se înfășurară în jurul veteranilor uimiți.

Mințile și sufletele celor doi vii, dar cumva și ale mortului, începură să se scurgă cu iuțeală prin firele plasei către făpturile încârligate, strângându-se acolo ca un ghem. Kanjerii oftară sleiți și căzură morți, iar ghemul fremătă sub impuls și se adună tot mai mult, până uni copitatele uriașe într-un singur obiect micuț, un ou plutitor de jad negru lucios. După câteva clipe acesta se crăpă și ieși din el un demon roșiatic, pe cap cu două coarne uriașe și pe laturi nenumărate mâini, care înhăță una dintre lănci ca pe un bețișor și izbi cu ea în pietriș, desenând o rună. Demonul strigă:

—   Ajo ve’degr kima! San he galsadaru, imșeje gauhdit ill lo’…*

Oceanul de miere începu să fiarbă, iar norii azurii să se topească, scurgându-se gelatinos. Pe cerul ce se întuneca, pustiu până atunci, erupseră stoluri masive, negre, de creaturi cu aripi de piele, gheare și colți, hohotind isteric, veșnic amuzate, guralive și mereu flămânde, din ce în ce mai multe.

Demonul făcu un semn și Saki, Ohjun, Kivo și Mutul se ridicară, își luară lăncile, își întinseră aripi din piele cu plăcuțe de oțel și-l încadrară ca gardă de onoare, noile Piei de Fier ale acestei lumi. Împăratul rânji și îi salută scurt cu o plecare de cap, jumătate ironică, jumătate cu respect, apoi își luară toți zborul spre stoluri, pentru ca Unicul să își întâmpine noii coloniști.

***

LINKURI

a apărut în Helion Online, dar nu se mai regăsește ca link, pentru că au schimbat serverul.

Părerea Nautilus (Alexandru Despina)

Părerea Assassin CG

Părerea Lucian Dragoș Bogdan

 

Reclame

6 gânduri despre „Pieile de Fier

    1. da, am văzut, mă bucur că l-am impresionat pe Despina, e o sarcină destul de grea :)); și lui assassin cg văd că i-a plăcut. Cât despre coperți, chiar e în planificare să devină roman, un fel de Cronici Malazane scrise autohton. Dar de-abia din vara lui 2016, că până atunci am alte proiecte, pe care tu le știi 😉 Deci eroilor de aici le voi căuta de-abia prin 2017 o editură (dacă până atunci nu ne invadează extratereștrii, rușii sau alte alea, și poate și atunci, în samizdat 😀 )

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s