Pieile de Fier

ilustrație de John Dobro

— Uite-i că vin, porci fără minte, mormăi în barbă, mai mult pentru el, masivul Ohjun și strânse mai tare lancea arămie.

Saki nu răspunse nimic, nici ceilalți kanjeri din plutonul său; doar scundacul Gano, eternul lor glumeț, chicoti mai mult din obișnuință. Câțiva aruncară câte o privire fugară către Mut, dar acesta rămăsese impasibil, cu steagul în jos, așa că se liniștiră și începură din nou să se balanseze de pe un picior pe altul ca să nu înțepenească. Așteptau de două ceasuri în ploaie și deja mușchii începeau să-i furnice de la încordare, dar nu cârcoteau: erau kanjeri, vânătorii de elită ai Împăratului.

Zveltul Saki își scutură părul negru de apă, apoi își reașeză coada peste umărul drept, grijuliu să nu murdărească vreuna dintre panglicile-decorații. Era stângaci și ținea lancea invers decât restul grupului; din fericire era ofițer și de aceea încheia careul de războinici în colțul lui extrem, altfel ar fi trebuit să lupte cu dreapta ca să nu încurce formația. Îl enerva apăraia caldă ce șiroia din cerul verzui al acestui capăt sălbatic de lume, dar ei nu purtau niciodată coifuri, ca să se audă bine în timpul luptei cu zeii, când fiecare reacție de-o clipă era vitală.

— Crezi că o să apară vreunul? îi șopti Kivo, recrutul pe care îl așezase lângă el ca să îl supravegheze în luptă, nevoie care nu o simțea cu privire la ceilalți, veterani ai Campaniei de Răsărit.

— Zeu? Nu prea. Când am început erau mai mulți, dar i-am împuținat, acum mai mult ne batem cu tribalii. Ai dracu’ fanatici nu se lasă de credință și trebuie să-i omorâm, slăvit fie Unicul Conducător.

Kivo dădu să pună și întrebarea evidentă, dar căpitanul îl fulgeră cu o căutătură aspră. Recrutul înghiți în sec și se întoarse din nou spre versant, privind șirurile nesfârșite de dușmani care clocoteau de-a lungul stâncilor, apropiindu-se cu răcnete ritmate. Saki se uită în spate, peste rândurile de infanterie ușoară din ariergardă, către Ochiul-Lui, călare pe mastodontul blindat adus cu greu de dincolo de mare.

De ce era aici? Oare pentru că decimatul corp expediționar era depășit de localnici cu cinci-șase la unul, iar ambuscarea lor pe fundul pasului muntos le micșora și mai mult șansele de a scăpa vreunul cu viață? Sau Gloria-Sa Împăratul aștepta apariția unui zeu și atunci vulnerabilitatea lor evidentă era doar o capcană?

Oftă și se uită la pedestrașii care alcătuiau centrul și flancurile: săbieri, arcași și sulițași veniți pe corăbii uriașe sau pe galere-de-dincolo tocmai din împărăție, dar și prăștieri și lăncieri din triburile locale ce li se supuseseră, unii de la început, alții de-abia după ce le uciseseră divinitățile. Fremătau cu toții, înspăimântați de hoardele ce îi încercuiau, și se uitau cu speranță și groază la Muți, așteptând să vadă dacă suveranul îi trimite la moarte sau le mai dăruiește o zi de viață.

Aceștia însă, la fel ca și Ochiul-Lui, nu dădeau nici un ordin, iar bătălia începu așa cum se temeau: pe neașteptate. Se aflau în mijlocul trecătorii, așa cum fuseseră surprinși de apariția triburilor muntoase, așezați deci în șiruri mai degrabă pe lung decât pe lat. De obicei, faptul că erau apărați de armuri iar sălbaticii aproape goi îi făcea să câștige cu ușurință, dar acum aceștia aveau șansa să-i copleșească prin simplul fapt de a-i izbi în flanc cu un val covârșitor, în timp ce imperialii nu puteau manevra.

Din ambele laturi, dar și din față, râuri de războinici acoperiți cu blănuri se revărsară brusc asupra lor, cu zbierete de ură; pe stânga însă, celor văzuți deja li se alătură încă o viitură de două-trei mii, apăruți prin surprindere de dincolo de coama versantului. Muții reacționară și începură să gesticuleze din steaguri; Împăratul nu-i abandonase, ci îi conducea din palatul său de dincolo de ocean. Rândurile de la margine se strânseră și alcătuiră un zid de scuturi metalice și sulițe, pregătiți să încaseze șocul. Din spatele lor, la semnalul Muților, arcașii lansară rapid valuri de săgeți ce decimară din fugă turma de blănoși, dar nu-i opriră: erau mult prea mulți.

Kanjerii nu mișcară: erau patru careuri de câte douăzeci de lăncieri excelenți, antrenați ani de zile și hârșiți în nenumărate războaie pe trei continente, dar rolul lor nu era să lupte cu inamicii umani, ci să le vâneze zeii. Așa că așteptau, nemișcați, și nici măcar nu se întoarseră cu fața spre flancul atacat. Tresăriră însă când se auzi vuietul și trosnetul izbirii mareei barbare de stăvilarul de fier, și mijiră îngrijorați ochii sub corul haotic de urlete de durere, trosnete de sulițe și oase frânte, zbierete de ură și spaimă și clinchete de arme ciocnite cu furie.

Saki puse o mână pe umărul recrutului, iar Kivo pufni zgomotos, realizând că își ținea de mult răsuflarea. Ceilalți se uitară cu coada ochiului spre ei; Gano își țuguie buzele și piui, iar veteranii râseră nervos, ușurați mai degrabă de calmul din privirea căpitanului. Un grup de săbieri cu fețele negre de frică trecu vijelios pe lângă ei pentru a se arunca în vâltoare și a întări flancul stâng înainte de a se prăbuși, apoi un val de pietre lansate de peste munte de prăștieri nevăzuți căzu peste kanjeri.

Aceștia își puseră în cap scuturile rotunde mici, într-o singură mișcare sincronizată perfect, și strânseră calmi din umeri. Trupurile le erau oricum protejate: pe la spate li se spunea cu invidie răutăcioasă, dar și cu teamă, ”Pieile de Fier” pentru că erau acoperiți de la gât până la tălpi cu plăcuțe de oțel cusute în piele, iar după ani de pregătire estimau cu urechea exact unde urma să fie loviți și mușchii antrenați mutau și adunau plăcuțele în acel loc. Erau astfel niște armuri vii, simultan ușoare prin greutatea lor reală, dar și grele prin rezistența concentrată în punctul de impact.

Simultan cu ploaia de proiectile, de peste stânci veni însă o surpriză mult mai periculoasă: un cârd de barbari călare pe fiare se năpusti în jos pe versant, căpătând un avânt zdrobitor pe măsură ce se apropiau de șirurile imperiale și-așa zguduite, aproape copleșite de atacatorii ce se aruncau acum la o parte din calea șarjei.

— În numele Său, ce-s alea? șuieră Kivo.

— Zuhe, băiete, îi răspunse plat vocea groasă a uriașului Ohjun. Un dar de coșmar al acestui continent sălbatic, ceva între un leopard de munte și un urs…n-ai vrea să fii în locul băieților noștri de acolo.

— Sau a noastră dacă trec de ei, îl completă răutăcios Gano, mișcându-se nițel spre dreapta pentru a nu fi izbit de un sulițaș dintr-un alt grup ce era zorit de Mutul lor către înfruntare.

Aceștia erau și ultimii dintre trupele ce puteau fi mișcate ca rezervă, căci restul erau deja toți încleștați în luptă. Saki privi către mastodontul din ariergardă, dar Ochiul-Lui era tot impasibil și nemișcat. Apoi se întoarse spre zuhe și își dădu seama că bătălia era pierdută: ostașii își pierduseră curajul și se retrăgeau de-a valma, fără a mai păstra vreo formație, unii încă luptând, alții deja fugind terifiați pe măsură ce erau doborâți și sfâșiați de fiare sau străpunși de armele călăreților. Atunci însă toți kanjerii din careu se înfiorară din creștet până în tălpi și căpitanul își dădu seama că și dușmanii văzuseră că era momentul pentru lovitura de grație, intrarea în confruntare a unui zeu.

Mutul lor prinse viață și ridică steagul verde, aplecat ușor la stânga. Dar știau și ei deja că trebuie să se reașeze grabnic; printre plăcuțele de oțel erau tatuați complet cu linii șerpuitoare întrerupte de mici simboluri, iar acum acestea începuseră să strălucească pe partea lor stângă.

Atunci când o divinitate plonjează în lumea asta, ea creează valuri la fel ca un înotător ce sare într-un iaz. Nevăzute pentru oamenii de rând, dar nu și pentru kanjeri, vânătorii de zei ai Împăratului, care au tatuajele sensibile la încărcătura de fulger ce plutește prin ceruri și simt văluririle ei. Pregătiți suficient, pot ști exact din ce direcție vine entitatea și, după distanța dintre valuri, cât de mare și de iute este.

Se desfășurară rapid și luară poziții în forma unei plase compuse din heptagoane intercalate, apoi își înfipseră adânc în țărâna umedă lăncile de aramă. În centru se postă Saki, ales căpitan datorită intuiției sale în manevrarea cu iuțeală a plasei, împreună cu Ohjun, care oferea forță fizică brută, dar și cu Gano, cel mai bun în dirijarea încărcăturii prin rețeaua de lănci metalice.

Faptul că spre ei se năpustea un zeu ostil nu însemna că restul bătăliei se oprise; cavaleria pe zuhe se apropia și mai avea puțin până când îi va ajunge și nimici, dar nu aveau de ales: vor menține poziția până vor muri sau vor fi salvați de vreun miracol. Iar minunea veni odată cu făptura sacră: Ochiul-Lui ridică în sfârșit capul și gesticulă brusc și sacadat, trasând câteva simboluri complicate cu sceptrul de aur pe care îl purta.

În acel moment, chiar între fiare și ei se deschise o crăpătură masivă în aer, iar două galere-de-dincolo, blindate cu plăci de fier, alunecară în noroi tăind calea șarjei. Din ele se revărsară cu iuțeală sute de imperiali acoperiți cu armuri și înarmați cu halebarde, spade și scuturi masive, care opriră și doborâră cavaleriștii, masacrându-i. Alte trei nave apărură între versant și pedestrașii barbari, tăindu-le calea de retragere, și noi trupe grele se năpustiră din spate asupra tribalilor șocați.

Și între nori se căscă fugar un hău, iar din el ieșiră două cetăți-de-zbor, agățate sub cuburile masive cu esență-de-zeu. Acestea trecură cu repeziciune peste coama muntoasă pentru a-i surprinde pe inamicii ascunși acolo și începură să-i vâneze cu fulgere și bombe-de-trăsnet.

Dar Saki și camarazii săi nu aveau timp să vadă toate astea: zeul picase în capcană și venea drept spre careurile de vânători. Se comporta însă ciudat: nu încetinea deloc, de parcă nici nu avea de gând să lupte cu ei, ci accelera înnebunit drept spre cursa pe care era imposibil să nu o fi văzut deja. Nu numai Kivo aruncă o privire întrebătoare spre căpitan, dar și ceilalți, prinzători cu experiență: nici ei nu mai văzuseră așa ceva, deși capturaseră zeci de divinități până atunci.

Saki se uită și el fugar la ceilalți trei ofițeri nedumeriți, apoi lăsă încărcătura fulgeroasă să curgă ceva mai larg, ca să nu se rupă la iuțeala cu care venea creatura. Exact la timp, căci aceasta, nevăzută, îi izbi în plin. Se încordară cu toții și-și forțară mințile pentru a nu pierde colțurile plasei: apăsarea fu mare, dar rezistară. Căpitanul întoarse grabnic orientarea capcanei, oblic, iar când simți cu tatuajele că entitatea s-a încurcat în noduri și a pierdut controlul plonjonului, dar și că năvodul riscă să plesnească împreună cu mințile lor, își smulse din pământ lancea, eliberând prada.

Aceasta, dezorientată, se rostogoli în următorul careu, exact așa cum calculase el. De acolo fu aruncată la fel în al treilea grup, unde în sfârșit era destul de încetinită și slăbită încât kanjerii strânseră tare de plasă, ucigând zeul și împrăștiindu-i resturile peste versantul opus. Cei din ultimul pătrat, rezerva, erupseră în urale, în timp ce restul, epuizați de efort, se încovoiară gâfâind greu sau căzură la pământ.

Și lupta din jurul lor era pe cale de a se încheia. Trupele de șoc debarcate îi nimiciseră pe barbari, care încercau să fugă cățărându-se pe stânci, vânați cu amuzament și spirit de răzbunare de arcași. De la flancul stâng până în centrul formației lor, trecătoarea era acoperită cu nenumărate cadavre contorsionate și răniți urlând, arme frânte și scuturi sfărâmate. Muții gesticulau cu steagurile, reorganizând formații, iar Ochiul-Lui întorsese mastodontul călărit și se îndepărta împăcat: mărețul Împărat nu-i mai privea, își câștigase lupta și acum se întorsese deja asupra problemelor civile de dincolo de mări și țări.

Căzuseră mulți imperiali azi, dar sacrificiul lor fusese un pariu bine calculat, care reușise: alianța tribală era nimicită, cu războinicii și liderii morți, iar zeul invocat ucis și împrăștiat în bucăți, la fel ca toți ce i se opuseseră Unicului Conducător.

Acum urma doar să se curețe câmpul de luptă, să se vâneze fugarii și să se aștepte venirea magilor pe mastodonți, care să aspire cu trompele esența-de-zeu și să o ducă la avanposturile de colectare. Acolo va fi îmbuteliată în cuburi de aramă și trimisă în Împărăție, pentru a alimenta cetăți-de-zbor, galere-de-dincolo sau lămpile palatului imperial, ori pentru a fi prinsă cu grijă în bombe-de-trăsnet.

— Ca la curve, ei? îl luă Gano pe Kivo pe după umeri. După zgâlțâială, vin tremuriciul și părerea de rău!

Ceilalți râseră, ușurați că s-a terminat. Saki se rezemă de o lance înfiptă vertical, băgă mâna în tolbă și scoase panglicile verzi, simbol al capturii încă unui zeu, apoi începu să numere câte una de fiecare. Se zgâlțâi însă brusc, din senin, și le scăpă în noroi. Șocat, privi în jur: și ceilalți kanjeri, ai lui și din cele trei careuri de mai încolo, erau toți cu gurile căscate și ochii mari de uimire. Tatuajele li se aprinseseră de parcă erau șerpi de foc argintiu și lăncile vibrau, cu un vâjâit jos, insuportabil.

În numele Împăratului, ce era asta? Niciodată nu veniseră doi zei în aceeași bătălie, și niciodată, în această campanie sau în cele dinainte, nu simțiseră o asemenea încărcătură uriașă. Venea un monstru gigantic!

Săriră cu toții în picioare, spre uimirea ostașilor din jur care nu vedeau nimic deosebit, își înhățară armele și se năpustiră disperați în heptagoane. Saki și ceilalți ofițeri îi așezară ei, căci Muții nu semnalau nimic cu steagurile: legătura cu Împăratul era oprită.

— De-aia a fost ciudat zeul de înainte, șuieră Ohjun.

— Adică? întrebă Saki.

— Fugea așa grăbit pentru că era înnebunit de groază!

— Îi era frică de ceva care îl vâna. Adică de ăsta de vine acum, se băgă și Gano.

Saki nu mai apucă să zică nimic, căci făptura sosise deja. Ca și cel dinainte, nu avea cum să fi ajuns așa aproape fără a-i simți. Și tot ca și acela, se năpustea asupra lor, doar că nu de panică, ci de ură. Venea să-i omoare.

Se concentrară cu toții să țină plasele cât de tare era posibil. Jerbe de scântei izbucniră din lăncile careului cel mai îndepărtat de ei, pe unde venea creatura, apoi se auzi un trosnet și toți douăzeci căzură morți; plasa le fusese smulsă cu minți cu tot. Următorul grup se postă oblic, ca să deflecteze o parte din izbitură, dar în ultima clipă zeul dispăru, apoi, după câteva momente de nedumerire reapăru exact deasupra lor și se năpusti în jos. Kanjerii loviți urlară, cutremurându-se sub un val de încărcătură cerească, și izbucniră în flăcări, arzând de vii ca niște torțe.

Cei care urmară se descurcară mult mai bine. Nihag, căpitanul lor, era un veteran foarte experimentat și talentat, astfel că întâmpină înșelăciunea cu înșelăciune: alcătui o plasă lejeră, aparent ceva mai tare spre dreapta. Zeul încetini și dispăru, dar în acea clipă ofițerul strigă un ordin scurt și plasa se întoarse pe dos, mai strânsă la stânga, exact pe unde apăru imediat atacatorul. Acesta fu prins tare și se răsuci dezechilibrat, pierzând controlul asupra direcției și încetinind, dar era pur și simplu prea mare și puternic: plesniră și mințile vânătorilor lui Nihag, iar cadavrele lor se răsturnară în noroi.

Zeul se rostogoli confuz și ceva mai lent peste careul lui Saki, unde se încurcă în plasă. Tot era prea strașnic să fie capturat, dar și prea dezorientat și strâmb pentru a-i sfărâma. Se smuci în schimb violent și țâșni panicat spre cer, iar mințile celor din spate și lături plesniră, ucigându-i, în schimb porțiunea din față a năvodului rămase agățată de el, trăgându-i pe cei care îl ancorau.

***

Saki tuși uscat, apoi trase adânc aer în piept și deschise larg ochii, uimit de mirosul de zăpadă. Într-adevăr, zăcea pe un nămete albăstrui, într-un infinit șes de nea ca de praf de safir, de neînchipuit în toridul și umedul continent răsăritean.

— Nici nu este.

Se întoarse spre cel ce grăise și privi uimit la Mut, care stătea calm în fund, alături de recrutul Kivo și corpolentul Ohjun. Căpitanul clipi uimit, apoi își spuse că probabil a vorbit unul dintre cei doi kanjeri și întrebă:

— Gano?

— Mort, răspunse calm mutul. Ca toți ceilalți care nu sunt aici de față, adică în afară de noi patru.

— Cum de vorbești?! Doar nu ai limbă! Și unde suntem?

— În ce ordine vrei răspunsuri? Și nu ești curios ce nu este? Adună-te, ești căpitan imperial.

Saki se ridică în picioare și se uită urât la el, atins în orgoliu.

— Mai bine așa, zise Mutul, parcă mai aduci a ofițer. Răspunsul la unde suntem e cam același cu cel la ce ”nu este”. Adică ”nu este” Gova, continentul estic. Și ”nu este” zăpadă. Suntem în lumea de dincolo, în nori.

Căpitanul nu zise nimic, ci se pipăi pe piept, apoi pe spate și pe membre: era întreg și nimic nu părea rupt, tăiat sau rănit. Cu o strângere de inimă, își căută coada, simbolul cel mai mândru al vânătorilor de zei. Era intactă și ea, cu tot cu panglicile decorații. Apoi se repezi la Mut și-i deschise gura: tot nu avea limbă, tăiată ca la toți stegarii ce slujeau Împăratului drept relee în conducerea luptelor.

— Mulțumit acum? i se adresă acesta, încă imperturbabil.

— Păi cum? Și cum ai ajuns aici, doar nu făceai parte din năvod? întrebă Saki, în timp ce cu privirea cerceta nămeții din jur, căutându-și arma.

— Sunt acolo, îi arătă Mutul în spatele celorlalți doi ostași o adâncitură în care se întrezăreau lăncile de aramă. Cât despre cum am ajuns aici, răspunsul e simplu: eu nu aveam nevoie să fiu parte din plasă. De ce? Din aceeași cauză din care pot vorbi fără limbă. Pentru că nu sunt stegarul vostru, ci ceva mult mai mult decât el. Ia spune-mi, căpitane, de ce Muții au limbile tăiate?

Saki privi nedumerit spre Kivo și Ohjun, dar aceștia priviră în jos, ca niște copii rușinați în prezența celui mai înspăimântător dascăl din școală. Mutul râse la grimasa lui, dar nu spuse nimic, așa că îi răspunse:

— Pentru că ei aud vocea Împăratului și nimeni nu are voie să rostească cele grăite de Unicul Conducător.

— Corect, cu o excepție.

Nelămurit, ofițerul îl privi întrebător.

— Adică Împăratul însuși! izbucni în hohote Mutul.

— Blasfemie! urlă căpitanul, apoi se repezi și înhăță lancea. Ești un trădător sau un demon! Puneți mâna pe el!

Kivo și Ohjun priviră spre Mut, iar acesta ridică din umeri nepăsător, hohotind amuzat:

— Păi hotărăște-te: demon sau trădător?

Furios, Saki înfipse vârful lăncii în tolba de stofă ce încă îi atârna de umăr și o sfâșie în fâșii, apoi cu una dintre ele îi legă mâinile stegarului la spate, iar cu alta îi făcu un căluș. Îl săltă în picioare și i-l înmână lui Ohjun:

— Ține-l bine, să nu fugă! Când ajungem la tabără o să fie judecat!

— Dar dacă totuși ceea ce spune este…

— Gura! Cunoști regulamentul? Știi pedeapsa pentru blasfemie la adresa Singurului Care Trebuie Adorat?

Grăsanul nu mai spuse nimic, ci oftă și-l înhăță pe prizonier cu o mână, iar cu cealaltă luă arma pe care i-o înmână recrutul tăcut, înspăimântat de furia căpitanului și de strania lume din jur. Apoi Saki făcu un gest scurt, nervos, spre ceea ce credea că e Apusul și porniră într-acolo, tropăind cu greu prin materia albastră și densă.

Merseră ceasuri în șir, fără a da de absolut nimic. Deși era lumină ca într-o zi de iarnă și călduț ca primăvara, nu se vedea nici un soare. Nu adia nici un firicel de vânt, nu curgea nici o apă, nu se auzea absolut nimic în afară de foșnetul pașilor lor și, din când în când, chicotitul înfundat al stegarului.

După un timp începură să obosească și să sufere de foame și sete. Kivo îngenunche și mâncă niște nea; Saki vru să-l certe, dar văzând că tânărul nu pățește nimic înfulecă și el din ea. Îi potolea setea, de parcă ar fi fost de apă, dar într-adevăr nu părea zăpadă, căci avea un gust acru și nu era rece, ci călduță.

După un timp, epuizați, dormiră nițel, făcând de pază cu rândul. Nu se lăsă vreo noapte și nu aveau cum să calculeze timpul, așa că nu știau cât s-au odihnit, un ceas sau o săptămână. Oricât mergeau, nu ajungeau nicăieri. Îngrijorat că se învârt în cerc, ofițerul rupse bucățele mici de pânză și le lăsă ca semne. Dar nu dădură din nou peste ele: deci nu se rătăciseră, doar că nu exista absolut nicăieri unde să ajungă. Nimic, doar șes infinit.

În cele din urmă, deznădăjduit, Saki cedă și scoase călușul Mutului.

— Înțelept, în sfârșit. Apreciez inițiativa, dar trebuie să știi când să renunți, nu?

Saki îi aruncă o căutătură dușmănoasă, dar se abținu și nu înjură. Apoi întrebă:

— Știi unde suntem?

…. restul în volum 😀

 

***

 

LINKURI

 

Părerea Nautilus (Alexandru Despina)

Părerea Assassin CG

Părerea Lucian Dragoș Bogdan

p13 L10

Anunțuri

    • da, am văzut, mă bucur că l-am impresionat pe Despina, e o sarcină destul de grea :)); și lui assassin cg văd că i-a plăcut. Cât despre coperți, chiar e în planificare să devină roman, un fel de Cronici Malazane scrise autohton. Dar de-abia din vara lui 2016, că până atunci am alte proiecte, pe care tu le știi 😉 Deci eroilor de aici le voi căuta de-abia prin 2017 o editură (dacă până atunci nu ne invadează extratereștrii, rușii sau alte alea, și poate și atunci, în samizdat 😀 )

      Apreciază

  1. Pingback: Am învins!… prima treime « Miloș Dumbraci


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s