Expresul de Alabama

— Dar intrați odată! șuieră către ei bărbatul de dincolo de ușa întredeschisă.

Theo tresări, surprins. Dădu să spună ceva, însă citi teama din ochii soției sale și renunță, așa că nu-și mai încuie mașina, ci înhăță geanta de pe banchetă și se grăbi către bisericuță trăgând-o în spatele său pe Jen.

Gazda trânti ușa și le aruncă o căutătură nemulțumită. Era un bărbat înalt, bine făcut, mai degrabă vânos decât masiv, cu trăsături aspre și privire de piatră. Cu părul scurt de soldat și hainele practice de explorator australian, nici că putea fi mai diferit de intelectualul Theo, înalt și el, dar slab, cu ochelari rotunzi și plete negre, îmbrăcat în pantaloni de stofă și cămașă crem de mătase.

Le făcu un semn imperativ de tăcere, apoi se uitară cu toții prin vitraliile colorate ale porții, ascunși în penumbră. Într-adevăr, intuiția grizonatului se adeveri în câteva clipe: un grup de cinci brotaci apăru din intersecție, orăcăind toți deodată într-o babilonie de neînțeles, în contrast cu sincronizarea mersului lor cadențat, de naziști la paradă. Ca întotdeauna, prezentau un straniu spectacol de haos ordonat: se deplasau câțiva pași în același ritm, precum o multiplicare vizuală a aceleiași creaturi, apoi explodau brusc într-o vălmășeală de alergat nebunesc, țopăit și rostogolit acompaniate de țipete entuziaste; după care reveneau timp de câteva minute la cadență și sporovăit molcom, și tot așa.

Simultan grup și creatură multiplă, cârdul se opri brusc în mijlocul străzii și privi spre biserică, ca un prădător care a adulmecat o posibilă pradă. De peste drum se vedeau mișcând în geamurile caselor umbre ascunse pe după perdele, vecinii înspăimântați dar curioși. Bărbatul solid împinse cuplul din ușă cu un gest ferm, înhăță o cutie decorată cu îngerași aurii și ieși fără o vorbă. Se îndreptă calm spre patrulă cu pași egali, îngenunche în fața lor și le întinse ofranda murmurând ceva care nu se auzi. Cei cinci rămaseră un moment încremeniți și muți, privindu-l cu ochi ficși de bufniță, apoi unul dintre ei răsturnă cutia cu un șut și izbucniră cu toții în hohote ascuțite, alergând în cerc și fluturând din brațe. După un minut de ilaritate care păru infinit se opriră și porniră mai departe de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, trăncănind, și dispărură din vedere.

Grizonatul adună de pe jos dulciurile împrăștiate, le așeză la loc în cutia aurie și se întoarse. O puse tăcut la loc, închise ușa și mormăi spre ei privindu-i drept în ochi precum un polițist:

— Theodore și Jennifer Simmers?

Cei doi dădură aprobator din cap, speriați în egală măsură de pericolul din care tocmai scăpaseră, dar și de duritatea din privirea gazdei.

— Eu sunt Mack ”The Mule” Sigurdson. Aveți plata?

— Desigur, aici, îngăimă Theo trăgând de fermoarul genții.

Scoase un pachețel ascuns într-o cămașă, desfăcu punga cu mâinile tremurânde și i-o întinse:

— Conform listei primite de la intermediar.

Mack scormoni printre obiectele micuțe, zdrăngănindu-le, se lumină la față și spuse pe un ton mai omenesc:

—  Ohoo, dar sunteți bogați! De unde aveți atâtea piese de electronice? Că doar nu se găsesc de cumpărat în supermarket!

— Lucrăm la Universitatea din Pennsylvania. Eu sunt lector de istorie, dar Jen e asistentă la o catedră de tehnologie alimentară, ei încă au destulă aparatură în laboratoare.

— Pennsylvania, da? Deci veniți din partea lui ”Black” Sam?

Soții își aruncară priviri nedumerite, apoi Jen răspunse:

— Nu era ”Buck” Sam?

Catârul rânji:

— Ba da, ați trecut primul test. Când lucrezi ca ghid în ”Expresul de Alabama” nu poți avea încredere în nimeni, oricine poate fi un colaboraționist. Păi și nu v-a fost rușine să furați? Că doar voi ’telectualii aveți valori morale și căcaturi de-astea.

Rușinat, Theo plecă ochii spre gresia gălbuie și răspunse:

— Avem, noi suntem și creștini practicanți pe deasupra. Dar pentru mine viața femeii iubite este mai importantă, iar pentru ea fătul contează mai mult decât o carieră…

— Mda, asta desparte oamenii de oi, mintea proprie mai presus de regulile turmei. Creștinii nu-mi plac în mod deosebit, dar în fond trebuie să ne suportăm doar până în Alabama, asta dacă ajungem cu bine până acolo. În fine, mergeți și faceți cunoștință cu ceilalți și cu Ea. Și nu mă urmăriți, altfel vorbiți cu micul Koch de aici! spuse Mack și flutură un pistol.

Înhăță pachetul și dădu să plece, dar se opri brusc și se apropie de Theo până obrajii li se lipiră:

— Apropo, sper că nu ai și tu vreun micuț din-ăsta, hm?

Profesorașul clătină din cap, dar Catârul îl înhăță și-l pipăi. Mulțumit de rezultat, le arătă cu degetul altarul și urcă pe scara spre cafas cu punga sub braț.

Theo ridică geanta, o luă pe Jen de mână și se îndreptară spre spatele bisericii, unde sub masivul soare cu aripi din lemn aurit se aflau trei persoane, un bărbat supraponderal și două femei. Grasul, un blond zâmbitor îmbrăcat lejer în blugi comozi și-un tricou albastru, se ridică și le întinse mâna:

— V-ați speriat de ghid? Eu zic că e bine că e un dur, ne cresc șansele de supraviețuire.  Roderick Kunze mă numesc, Rudy îmi puteți spune! Fătuca drăgălașă de pe scaun e soția mea Allison, Ally pentru prieteni, și cum o să mergem împreună cu Expresul, suntem chiar mai mult decât amici, aș putea spune!

Roderick râse cald, deschis, apoi îi întinse mâna nevestei ca să o ajute să se ridice de pe scaun. Dacă te uitai cu atenția la tricoul roșu larg, purtat de ea peste un fel de șalvari cărămizii cu imprimeu, puteai ghici deja sarcina. Femeia, o șatenă banală cu părul prins în coadă și la fel de prietenoasă ca și soțul său, îi îmbrățișă, îi pupă pe obraji și zise:

— Bine ați venit, Theo și Jen! Da, am văzut că vă uitați la burtică, noi am fugit exact la timp, cred că în maxim două-trei zile ar fi apărut brotacii să mă salte. Dar ne-a fost greu să ne desprindem de casă, suntem amândoi ingineri și avem un service auto în Harrisburg, iar în secret unul de reparat televizoare, DVD playere și alte electronice interzise. Sau mai bine zis aveam.

O umbră de regret și tristețe îi întunecă fugar privirea, apoi își reveni și le arătă spre cea de-a treia persoană, o asiatică micuță și foarte atrăgătoare, îmbrăcată într-un fel de salopetă neagră mulată, de aceeași culoare cu părul ei prins în două codițe:

— Iar ea este îngerul nostru păzitor, partenera Catârului, Sheena.

Theo se uită lung la femeie pe măsură ce aceasta se ridică și veni spre ei cu pași mărunți studiați, căci îi era extrem de familiară. De unde o cunoștea?

— Din filme, râse ea. Annabel Chan, starleta jumătate japoneză care se mâțâia prin câteva seriale, în realitate 100% chinezoaică din Hong Kong.

— Păi și cum ai ajuns aici din China? Și de ce?

— A, nu, tipa e tot acolo, probabil. Eu sunt o Sheena 22, escortă sintetică programabilă, doar modelată după actriță. Made in U.S. of A., din însoritul L.A.. Puteți să-mi spuneți She, pe scurt, căci stăpânul meu Mack e un om cu vorbe puține, așa că pentru el sunt pur și simplu Ea.

Și un om bogat, nu doar concis, acest Catâr, se gândi Theo, din moment ce întreținerea unei synth nu era doar interzisă de invadatori, dar și groaznic de costisitoare, având în vedere că piesele electronice erau tot mai rare și pe deasupra folosite ca monedă forte în paralel cu dolarii devalorizați.

Ridică privirea spre sculptură.

— Deșteptă idee, ascunderea tocmai într-o biserică de adocosori! Adoratorii Copiilor Soarelui sunt ultimul loc unde orăcăitorii s-ar gândi să caute mișcări de rezistență, nici mie nu mi-a venit să cred când am ajuns la adresă și am văzut turlele cu soarele de aur.

Sheena râse suav, exact la fel ca în sitcomurile unde modelul său juca studente naive sau puștoaice prostuțe:

— Nu e nici o camuflare, Sigurdson chiar e pastor al sectei. Și la început, după marea eclipsă, sau Stingerea Născătoare de Îngeri, cum îi zic ei, a fost pe bune adocosor. Dar apoi au început cu luările și i-au apărut îndoielile. Oare îngerii au nevoie de recruți? Nu apar miraculos? După care au început interzicerile și el s-a frământat și mai tare. Iar când au pornit și uciderile, absurde, fără noimă, imprevizibile, atunci chiar că s-a rupt ceva în el și a decis să acționeze. A fost ofițer înainte, știai? Pe vremea când încă existau armată și poliție.

— Nu, nu aveam de unde să știu. Și tu? Te avea deja?

— A, da, chicoti She, pe când era credincios eram păcatul lui ascuns. Adocosorii nu au probleme cu sexul, chiar îl încurajează, nu ca voi, catolicii, dar au o mare problemă cu synthii.

— Ca să nu mai spunem că ești complet compusă din electronice, deci o comoară pe două picioare. Și noi nu suntem catolici, ci protestanți. Nu că ar mai conta acum.

Atât ea cât și ceilalți trei amuțiră, iar Theo se întoarse și-l văzu pe Mack privindu-l cu atenție.

— Da, e o avere umblătoare, interesant că ăsta e primul lucru pe care l-ai remarcat. O să fiu cu ochii pe tine, băiete, nu-mi prea inspiri încredere.

La drept vorbind era valabilă și reciproca, dar viața lor depindea de ghid, așa că istoricul se abținu să remarce asta și îngăimă umil:

— Nu, nu, sunt un om cinstit, îmi cer scuze pentru gafă!

— Cinstit, necinstit, una peste alta ești un om fără armă, iar eu un bărbat cu mai multe. Să lăsăm prostiile, luați-vă catrafusele și hai să pornim, Cămila ne așteaptă în spate.

Cămila se dovedi a fi o camionetă vișinie, acoperită de un strat gros de noroi și praf. În față aveau loc toți șase, Sheena și Ally lângă Mack, iar Theo, Jen și Rudy pe bancheta de pasageri, în timp ce în spate era suficient spațiu pentru genți lângă o movilă nedefinită acoperită de o folie impermeabilă legată strâns cu niște corzi solide. Catârul porni motorul și zise pe un ton aspru care se voia glumeț:

— Toată lumea la bord, cămila pleacă din Cincinnati, Ohio! Prima stație a Expresului de Alabama: Cynthiana, Kentucky.

Apoi verifică portiera, unde avea prinsă o pușcă de țeava scurtată cu o treime, îi aruncă o privire semnificativă lui Theo și rulară încet până în strada pustie. Oamenii încă aveau mașini și voie să le folosească, dar unde să te duci în afară de servici și cumpărături? Baruri încă funcționau, doar că oamenii nu mai aveau nici un chef de distracție, preferau să se închidă în case, să bea cu prietenii și să se uite pe ascuns la filme vechi pe DVD-uri, din moment ce televiziunile nu mai emiteau și nici internet nu mai exista. Iar la radio singurul post care încă mai se prindea (și se auzea acum pe fundal și în mașină) era cel al BACOS, Biserica Adoratorilor Copiilor Soarelui, unde predicatorii adocosori plini de patos explicau la infinit cu pasiune miracolul stingerii și aprinderii soarelui de către Dumnezeu și trimiterea îngerilor printre noi pentru a pregăti Paradisul. Prin purificarea violentă a prezentului purgatoriu.

*

Camioneta rulă monoton pe șoselele mai mult goale, Catârul fiind concentrat mai degrabă să evite nenumăratele gropi și animalele sălbăticite, tot mai greu de observat pe măsură ce se însera, iar rețeaua de iluminare a orașului nu se mai aprindea decât pe ici, pe colo. Pe laturi casele păreau să alerge, dărăpănate, ascunse de ierburile crescute necontrolat. Prea puțini reușiseră să reziste deprimării generalizate și indolenței care îi urmase, iar când se vedea câte-o locuință îngrijită, aceasta avea de obicei la poartă simbolul soarelui aurit: doar pupătorii în cur ai brotacilor prosperau în acest trist amurg al civilizației, se gândi Theo. Și îl scârbea faptul că era din voința lor, din moment ce așa-zișii îngeri nu numai că nu ceruseră așa ceva, dar nici măcar nu păreau să înțeleagă mare lucru din fenomenul religios, cu excepția faptului că primeau ca ofrande dulciuri pe care le adorau.

Pe trotuare rar vedeau fugar din mers câte-o siluetă de om trecând grăbită, temătoare, privind în toate părțile, în schimb rătăceau mulți câini hoinari, singuri sau în haite. Orășenii depresivi, tot mai lipsiți de orice chef de viață sau scop de a trăi după înăsprirea treptată a regimului brotacilor, renunțaseră în număr mare la animalele de casă. Iar spre deosebire de pisici dulăii prosperaseră în orașul degradat, lipsit evident de hingheri sau alte servicii ale primăriei. Cât despre invadatori, aceștia tolerau în general patrupedele canine și, în stilul lor imprevizibil, uneori se jucau încântați cu ele, alteori se amuzau crud să le vâneze cu sadism.

La fel cum făceau uneori din senin și cu trecătorii umani: te trezeai că te privesc fix, apoi simțeai cum ți se smulg bucăți de piele, păr, degete, ochi sau urechi. Puteai fugi, asta chiar îi distra mai tare, dar apoi îți apăreau miraculos în față, de parcă ar fi sărit prin spațiu sau timp, sau ambele, iar joaca de-abia începea. Pentru ei, era exact așa cum fusese întotdeauna pentru copiii care prind o muscă sau un gândăcel și-i rup încet câte o aripă, o antenă sau picioruș. Doar cu victime mai mari.

Istoricul se cutremură când îi trecură prin minte imaginile unor astfel de scene pe care le văzuse (era un lucru obișnuit să găsești bucăți de oameni pe stradă, prin case sau la muncă) și se întoarse spre Jen, hotărât să-și distragă atenția. Soția sa dormea însă, așa că șopti către Rudy:

— Voi ce ați ales, Refugiul sau Ferma?

Blondul corpolent se foi nițel ca să se întoarcă de la geam spre el și răspunse zâmbind:

— Ferma. Și eu și Ally suntem optimiști din fire, vrem să încercăm. Voi la fel, nu? Că doar sunteți credincioși.

Theo pufni și se strâmbă:

— Tocmai. Ce se întâmplă e o abominație a Diavolului, nu lucrarea Domnului cum zic adocosorii, și nu trebuie susținută. Eu clar aleg Refugiul. Cu Jen ce să zic… ea se mai gândește. Ca orice gravidă e irațională, nu gândește clar, de-aia e treaba mea să o apăr de propriile ei alegeri greșite. Și-n fond, au avut vreun caz încheiat cu succes, acolo la Fermă?

Grăsunul privi trist pe geam spre întunecimea pustietății prin care goneau, apoi strânse din umeri și recunoscu:

— Nu, niciodată. Dar de ce să nu sperăm? Poate fiul meu va fi primul. Iar dacă nu, oricum am câștiga trei-patru ani alături de el înainte să fie prea târziu și să trebuiască să…să….

— Să fie omorât ca un câine turbat înainte de a vă ucide el pe toți. Și-atunci nu mai bine faci asta încă de la naștere? Cât sunt eu de creștin, dacă s-ar putea face avorturi fără a fi percepute imediat de brotaci prin simțurile lor demonice, aș fi pus-o pe Jen să-l lepede. Să o lepede de fapt, că se pare că e fetiță.

Rudy nu răspunse nimic, doar îl privi ciudat. Enervat, Theodore adăugă:

— Și când, căci e o chestiune de când nu de dacă, deci când la Fermă veți lăsa garda jos și nu vă veți mișca destul de repede, ei o să vă găsească și o să vă măcelărească pe toți, părinții vinovați și restul de acolo. Eu prefer siguranța Refugiului, unde nu acceptă nici un risc și îi elimină la naștere.

Privi scurt spre Jen, adormită, și o mângâie pe creștet.

— Îmi iubesc soția și am jurat în fața Domnului că o voi apăra de tot. Nu doar de brotaci, sau criminali, sau câini, dar și de copilul pe care îl poartă și îi aduce dispariția sigură. Și de ea însăși, dacă e nevoie.

Rudy privi și el cu afecțiune spre Ally, care moțăia pe scaunul din fața sa.

— Și eu îmi ador nevasta, amice, dar nu consider că vreun zeu, care la cât de prost merge treaba este evident nu există, mi-a dat mie prerogativa să gândesc în locul ei. Ăsta e dreptul ei de om și iubirea înseamnă să accept consecințele deciziilor sale, fie că le aprob sau nu, și să îi împărtășesc soarta. Așa că noi vom merge la Fermă și-i vom da copilului șansa la o încercare. Iar când va fi timpul, o să-l omor eu cu mâna mea și asta e.

Theo nu-i mai răspunse, căci îi era clar că vorbea cu un suflet pierdut, fără busolă morală. Prefera să admire cerul: luna strălucea plină, parcă mai luminoasă decât înainte de întreruperea și repornirea soarelui, iar pe deasupra lor trecea sclipind o luminiță: vreun satelit rămas acum rătăcitor fără scop, abandonat de tristele creaturi care-i fuseseră cândva stăpâni. Sau poate vreo navă a invadatorilor, cum susțineau unii că ar exista?

*

Câteva ore mai târziu, când poposiseră în spatele ruinelor unei foste ferme, acum abandonată, Mack veni și se așeză lângă el. Ceilalți oameni dormeau, păziți de synth, dar istoricul nu avea somn și se pare că nici ghidul.

— Răcoare, nu? deschise acesta vorba, așezându-se cu grijă pe iarba uscată și aranjând la centură nelipsitul pistol.

Câteva momente, Theo nu răspunse. Apoi arătă spre fântâna părăsită din fața lor și exclamă:

— Nu te doare sufletul să vezi cum omenirea se usucă? Tot ce am clădit, de la fântâni la orașe și țări se sfărâmă? Ce o să mai rămână din noi? Copiii ni-i iau brotacii încă de înainte de a se naște, așa că într-o generație vom pieri și ca specie! E de mirare că toți doar zac de parcă nu ar mai avea suflete și ar trăi din inerție?

— Ba da, e o nenorocire care-mi însângerează inima, și îi urăsc pentru ce ne fac.

Glasul Catârului era răgușit, jos, iar cuvintele păreau să iasă cu greutate, de parcă ar fi așteptat pe rând să primească învoire înainte de a trece printre buzele crăpate de uscăciune, pe sub mustața deasă, dar conturată cu grijă cazonă. Nu-l privea în ochi pe ochelarist, însă continuă:

— Dar nu ei ne omoară, cel puțin nu ca omenire. Ei doar ne ucid câte unul din când în când, atunci când îi apucă. Sau vin și ne iau fără nici o explicație, cel puțin nu una pe care să o înțelegem, căci dracu’ știe ce ciripesc pe limba lor și cu ce le-a greșit cel care nu se mai întoarce vreodată. O fi cel săltat unul dintre cadavrele din care găsim hălci fără nume? O fi dus pe alt planetă? L-or devora? Or face sacrificii rituale vreunui zeu al războiului? Nu știm. Înțelegi ce vreau să zic?

— Da, înțeleg. Zici că noi înșine ne ucidem. Așa e, nu știm ce se întâmplă, nu înțelegem, nu mai avem nici un viitor sau speranță, și atunci doar ne îmbătăm, ne drogăm și ne futem și nu mai clădim nimic, nu mai reparăm nimic… Doar așteptăm să ne stingem.

Theo își făcu semnul crucii.

— Problema e că oamenii nu mai cred. Dumnezeu ne încearcă, ne-a lăsat pe mâna diavolilor care pășesc printre noi și așteaptă să ne căim, să ne rugăm, să ne oferim viața.

Mack râse ușor și-i arătă cerul:

— Dumnezeu? Diavoli? Potrivit nume ai, Theodore, doar că uscarea asta a omenirii ca o buruiană fără rost nu e un dar al nimănui de acolo sus. E o invazie extraterestră, sau poate o prășire globală care ar putea fi înfrântă dacă am avea coaiele necesare să rezistăm. Doar că suntem prea domesticiți, prea învățați să ne zică popa sau președintele sau tăticul ce să facem. Așa că stăm ca proștii și nu facem nimic pentru că nu are cine să ne zică. Ei bine, există unii care fac ceva. Adică eu și ceilalți din Expresul de Alabama. Știi ce sunt Refugiul și Ferma și de ce există, nu?

— Desigur. Pentru că toate femeile gravide sunt luate de brotaci și nu se mai întorc niciodată, cine are curajul și plata pentru a se ascunde ia Expresul și fuge. La Fermă se duc cele care vor să nască și-și cresc urmașul până la primele simptome, la Refugiu cele care îl ucid de la naștere ca să nu existe riscul să fie depistați.

— Corect, dar unde sunt Ferma și Refugiul?

— Păi în Alabama, nu? Unde exact știți doar voi ghizii.

— Da, Lafayette nu este decât stația finală, acolo ne despărțim în funcție de alegere. Poate nu e așa evident, însă există mai multe refugii și ferme peste tot prin țară, poate și prin alte părți, nu știm. Și există mai multe expresuri, o rețea, nu doar cel de Alabama. Ăsta e mai aproape de Pennsylvania, d-aia îl știți. Așa că suntem destui care facem ceva și suficienți oameni ascunși de invazie, deci există și speranța unui viitor.

Theo strânse scârbit din buze și arătă cu degetul spre cortul unde îi dormea soția.

— Un viitor? Păi toți copiii ori ni-i iau brotacii, ori îi omorâm noi ca să le negăm victoria asta. Fugim cu Jen ca s-o ascundem pe ea, dar fătul nu va fi salvat, nu? Așa că nu înțeleg ce viitor are omenirea fără urmași, ha!? Sau ai rămas un iubitor de brotaci și crezi că EI sunt viitorul omenirii?

Se ridică furios și scuipă în iarbă, apoi îi întoarse spatele ghidului și plecă vijelios spre cort, bombănind. Mack privi după el, scoase și aprinse o țigară, apoi mormăi în barbă pentru el însuși, pufăind calm:

— Chiar sunt, orbule, chiar sunt viitorul lumii și mai ales trecutul… Dar tu nu știi nimic, Darul lui Dumnezeu, nici măcar că toată viața ta este într-adevăr un mărinimos cadou primit din cer.

Două brațe îl învăluiră din spate. Fără o vorbă, Sigurdson îi înconjură mijlocul Sheenei cu o mână și o trase lângă el, apoi continuă să fumeze tăcut, în timp ce synthul își sprijini capul pe umărul său și privi cerul.

*

A doua zi plecară dis-de-dimineață din ferma de lângă Cynthiana și șofară toată ziua fără întrerupere pe drumuri secundare până la Danville, unde mâncară câte ceva într-un local de periferie, sumbru și murdar. Nu și pustiu însă, căci tagma șoferilor de tir nu dispăruse, ci încă mai căra mărfuri de-a lungul și de-a latul Americii, cu atât mai mult cu cât aviație nu mai exista, civilă sau militară. Brotacii nu o opriseră, dar interdicția lor asupra electronicelor o lovise puternic, căci aeroporturi mai aveau, dar nu și radare sau centre de control al traficului, iar avioanele nu-și mai puteau repara și înlocui piesele din aparatură, așa că treptat rămăseseră la sol abandonate ruginii.

Pe lângă camionagii, saloon-urile de la marginea șoselelor mai erau pline și de tot felul de dubioși, căci din moment ce poliția dispăruse, iar patrulele invadatorilor nu opreau infracțiunile omenești, ci arestau sau ucideau după criterii necunoscute pentru vini de neghicit, acum pe drumuri hălăduiau nestingheriți jefuitori și criminali, violatori și hoți, dar și traficanți de droguri sau câteodată de arme. Era clar că cele de foc nu le plăceau deloc brotacilor; ei nu dădeau edicte sau legi ca să spună asta, dar îi omorau în chinuri pe cei prinși cu puști și pistoale, așa că majoritatea oamenilor se înarmau cu săbii, buzdugane și pumnale. Mai erau însă și curajoși care riscau să le dețină sau vândă, și nici măcar acum în America împușcăturile nu erau de neimaginat.

—  La ce te gândești, dragul meu?

… restul în volum 😀

***

 

Părere Lucian Dragoș Bogdan

p15/10

Anunțuri


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s