Vremea vânătorii

Fantasy – Helion, 2019

Când a venit Sfârșitul Lumii Așa Cum O Știm, pot spune c-am avut noroc.

Dormeam în cortul jos din colțul unui poligon al vânătorilor de munte, la marginea unei păduri nu chiar așa de dese, însă nici la îndemâna turiștilor. Culmea baftei, o zonă fără semnal de mobil, așa că lăsasem în cazarmă telefonul și tableta, la fel ca și camarazii mei; dar, în plus, eu am și-o slăbiciune care mi-a salvat viața. Nu mă bărbieresc decât electric, pentru că habar nu am cum să folosesc o lamă. Și cum în munte nu prea se găsesc prize, stăteam nebărbierit de mai mult de-o săptămână. Eram bărbos când a început Apocalipsa și de-aia am trăit, în timp ce restul plutonului meu sunt morți cu toții.

Omăt roșu în Kaperka

Fantasy – Gazeta SF, 2016

Viscolul urlă dușmănos și-l potopi cu zăpadă, iar bărbatul își adună mai tare în jurul cefei mantaua zdrențuită de vânător de munte și strânse stoic din dinți, tăcut. Se mai împinse încă o dată în ușa grosolană din lemn negeluit și aceasta cedă în sfârșit, cu un oftat de aer călduț și rău-mirositor. Baraca pe jumătate îngropată-n permafrost îl înghiți nesățioasă.

— A venit Codreanu? Adă-l încoa!

Bărbatul micuț se încordă, mijind ochii pentru a se obișnui cu penumbra apăsătoare, cleioasă parcă în contrast cu strălucirea orbitoare a nămeților de afară. Încleștă pumnii osoși, dar le văzu fețele și se mai liniști: ochi dușmănoși ca totdeauna, dar fără acea sclipire jucăușă a răutății din momentele când îl miștocăreau din cauza numelui.

Tâlharii din Yzandjan

Fantasy – Helion, 2016

Awwabegul împinse cu vârful încovoiat al papucului grămada de sfărâmături metalice și se strâmbă dezgustat. Privi spre cerul verzui încărcat de nori și mârâi din nou: nu-i plăcea deloc această provincie de graniță, umedă și rece, și ar fi preferat să se afle în însoritul Akkash, unde nu ploua decât dacă voia Împăratul. Care, din fericire, nu voia niciodată. Se întoarse spre caretă, sări greoi peste băltoacele maronii, ținându-și cu grijă ridicate poalele caftanului, și mârâi sictirit prin barba deasă:

— Câte?

Căpitanul micuțului grup de străjeri băștinași, un slăbănog jalnic de ponosit pentru un supus al imperiului, ridică umil din umeri:

— Cetăți-de-zbor? Șase până acum, mărite Saferi-sey.

Lamă albă, tăiș negru

Fantasy – Gazeta SF, 2016

Își pipăi confuz vestonul zdrențuit. Era ud. Sânge? Apă? Sevă? Trase adânc în piept aerul fetid: mirosea a junglă, moarte și putreziciune, dar nu și a sânge. Ghemuit în patru labe, așteptă nemișcat câteva clipe să i se obișnuiască ochii cu întunericul aproape absolut. Două-trei raze firave scurse din sus în jos, topite în umezeala densă. Pereți de cavernă acoperiți gros cu o colcăială moale de liane, scârțâind a viață de insecte. Să fi ajuns înapoi în Boca del Diablo, unde începuse toată blestemăția?

Întinse mâinile în față, temător, și începu să înainteze încetișor prin mâzga caldă. Palmele-i poposiră pe un morman de obiecte tari, alunecoase, mai înalt decât putea el simți. Apucă unul dintre ele și-l roti, trecându-și degetele peste orbite și măsele. Îl aruncă înapoi și luă altul, cu fruntea sfărâmată înspre înăuntru de-o lovitură feroce. Femei și copii. Nu, asta nu era aceeași peșteră, sau cel puțin nu în același ”atunci”.

Pieile de Fier

Fantasy – Helion, 2015

— Uite-i că vin, porci fără minte, mormăi în barbă, mai mult pentru el, masivul Ohjun și strânse mai tare lancea arămie.

Saki nu răspunse nimic, nici ceilalți kanjeri din plutonul său; doar scundacul Gano, eternul lor glumeț, chicoti mai mult din obișnuință. Câțiva aruncară câte o privire fugară către Mut, dar acesta rămăsese impasibil, cu steagul în jos, așa că se liniștiră și începură din nou să se balanseze de pe un picior pe altul ca să nu înțepenească. Așteptau de două ceasuri în ploaie și deja mușchii începeau să-i furnice de la încordare, dar nu cârcoteau: erau kanjeri, vânătorii de elită ai Împăratului.

Zveltul Saki își scutură părul negru de apă, apoi își reașeză coada peste umărul drept, grijuliu să nu murdărească vreuna dintre panglicile-decorații. Era stângaci și ținea lancea invers decât restul grupului; din fericire era ofițer și de aceea încheia careul de războinici în colțul lui extrem, altfel ar fi trebuit să lupte cu dreapta ca să nu încurce formația. Îl enerva apăraia caldă ce șiroia din cerul verzui al acestui capăt sălbatic de lume, dar ei nu purtau niciodată coifuri, ca să se audă bine în timpul luptei cu zeii, când fiecare reacție de-o clipă era vitală.

Poveste amară

Fantasy

Varing Das se încolăci înfrigurat în jurul piscului alb, învăluit în norii de cenușă ridicați de mișcarea sa, își apucă delicat vârful cozii iridescente și începu să toarcă. Nu era un tors de fericire, ci dimpotrivă, o încercare de liniștire, de pavăză împotriva tristeții și amărăciunii care-i înnegreau sufletul. Scânci ușor și iarna ce-l apăsa tresăltă fugar, iar prin oceanul cenușiu al cerului lipsit de stele străfulgerară câteva trăsnete răzlețe, lipsite de putere.

Dar în zadar. Grădina lui iubită era stricată, cu statornicia ruptă, și niciodată nu va mai putea să o readucă la starea zen pe care o îngrijea cu devotament de atâtea ere. Fără ea, dragonul însuși era lipsit de țel și putere, iar visul în care crezuse cu pasiune, pentru care renunțase la tot și contrazisese zeii, se dovedea greșit. Frații săi avuseseră dreptate, nu el, atunci când alesese să fie Păzitor, dar nu prima dată, ci în cea din urmă. Rămăsese singur, doar el și amintirile sale, pe un vârf de munte într-un ocean de scrum…

Șamanul și kurganul

Fantasy – Gazeta SF, 2015

–        Cel mai rău e la Gară și pe Kurganu’ Mamaiev! Moarte sigură! Cel mai bine e acu’ în tranșeele din Voroșilovski, acolo totu’ e deja făcut praf, nu mai au pe ce să se bată!

Glasul răgușit al veteranului se auzea cu greu peste șuierăturile și bubuiturile bombardamentului de artilerie din apropiere, clipocitul Volgăi și zdrăngănelile recruților ce săreau grăbiți de pe barjă, cu ochii mari de groază. În spatele lor, un stol de Stuka măcelărea restul regimentului, cu bombe și rafale de mitralieră; o treime din convoi trecuse, două treimi încă se legănau pe fluviu, ținte sigure pentru avioane. Dinspre barjele sfărâmate și răsturnate veneau strigăte de ajutor și urlete de spaimă și agonie. Dar cei ce ajunseseră la mal învățaseră deja prima lecție: la Stalingrad cine scapă, scapă, și cine nu, nu; nu are rost să te mai preocupe cei ce urlă.

Suflet de arțar

Fantasy – Gazeta SF, 2015

– Hai, șamane, dansu’ ploii! râse Oleg grosolan, căruia gluma i se părea excelentă, ținând cont că de câteva ore erau murați de o ploaie rece, mărșăluind pe marginea mlaștinii, prin noroi.

– Da’ pe invers, bă, ca să se oprească, să stea în cap și să dea din picioare spre nori și din sculă spre nemți! se băgă și Sașa cel Mare, și toți din pluton râseră pe înfundate, dar nu prea tare, ca să nu-i audă vreo patrulă de fasciști.

Nu erau neapărat băieți răi, doar că bărbații la război trebuie să râdă de ceva, ca să uite că o să moară, și Șamanul era o foarte bună țintă de bășcălie. Toți sovieticii luptau pentru Mama Rusie, chiar și nomazii buriați din taigaua siberiană, și încă acești sălbatici mongoli luptau foarte bine, de băgaseră spaima în nemți, cum apăreau ca niște spirite albe ale morții din zăpadă și ucideau în tăcere.

Tristețe

Fantasy – Gazeta SF, 2015

O briză ușoară, dulceag-fierbinte, mișca ușor valurile mării nesfârșite de iarbă galbenă, unduiri sprijinite în depărtări de cerul nemișcat, pustiu de nori.

Ici-colo, mareea uscată vârtejea tăcut, roind fără foșnet în jurul morților. Uscați de soarele dogoritor, mici oaze împrăștiate, tăcând unii în rusă, alții în germană sau română. Vorbeau pentru ei ciorile clocotind de viață din crângul din spate, de dincolo de cimitir, și corbii mai curajoși ce se așezaseră, lipsiți de respect față de modernitatea omenirii, pe tunul răsturnat pe-o parte.