Kanjeri Saga – Galerie de personaje

S-ar putea spune că lumea Akkash-ului începe să capete formă, să adune viață și avânt. Cine are însă deja foarte destulă viață, printre paginile deja scrise și prin mintea mea, sunt personajele, cu propriile lor calități și defecte, prietenii și dușmănii, iubiri și uri, țeluri și slăbiciuni.

Ca să nu mă credeți doar pe cuvânt și fiindcă o imagine face cât o mie de vorbe, am adunat o galerie a lor; Continuă lectura

Kanjeri Saga – teaser

Un scurt teaser din ceea ce scriu acum – un fragment din capitolul 11 al primei cărți din Kanjeri Saga ( grim fantasy cu elemente epice, dar și de aventură și intrigi). Forma nu este finală, va mai fi cizelată, dar vă puteți contura o idee despre cum o să fie romanul.  Sper că v-am stârnit interesul 🙂

”Câinegru mestecă gânditor, privind în zare spre oraș, scuipă în iarbă pasta maronie clefăită mărunt și mai mușcă o bucățică din rădăcina lunguiață. În tăcere, i-o întinse bărbatului scund îmbrăcat doar cu pantaloni de piele și-o chingă de care-i atârnau la spate două lănci, iar acesta o acceptă cu un mormăit și-o strecură între buzele crăpate. Continuă lectura

Omăt roșu în Kaperka

Viscolul urlă dușmănos și-l potopi cu zăpadă, iar bărbatul își adună mai tare în jurul cefei mantaua zdrențuită de vânător de munte și strânse stoic din dinți, tăcut. Se mai împinse încă o dată în ușa grosolană din lemn negeluit și aceasta cedă în sfârșit, cu un oftat de aer călduț și rău-mirositor. Baraca pe jumătate îngropată-n permafrost îl înghiți nesățioasă.

— A venit Codreanu? Adă-l încoa!

Bărbatul micuț se încordă, mijind ochii pentru a se obișnui cu penumbra apăsătoare, cleioasă parcă în contrast cu strălucirea orbitoare a nămeților de afară. Încleștă pumnii osoși, dar le văzu fețele și se mai liniști: ochi dușmănoși ca totdeauna, dar fără acea sclipire jucăușă a răutății din momentele când îl miștocăreau din cauza numelui. Un infanterist cu față de brută îl înhăță de-un cot și-l trase spre opaițul ce pîlpâia în colț, Continuă lectura

Tâlharii din Yzandjan

Awwabegul împinse cu vârful încovoiat al papucului grămada de sfărâmături metalice și se strâmbă dezgustat. Privi spre cerul verzui încărcat de nori și mârâi din nou: nu-i plăcea deloc această provincie de graniță, umedă și rece, și ar fi preferat să se afle în însoritul Akkash, unde nu ploua decât dacă voia Împăratul. Care, din fericire, nu voia niciodată. Se întoarse spre caretă, sări greoi peste băltoacele maronii, ținându-și cu grijă ridicate poalele caftanului, și mârâi sictirit prin barba deasă:

— Câte? Continuă lectura

Lamă albă, tăiș negru

Își pipăi confuz vestonul zdrențuit. Era ud. Sânge? Apă? Sevă? Trase adânc în piept aerul fetid: mirosea a junglă, moarte și putreziciune, dar nu și a sânge. Ghemuit în patru labe, așteptă nemișcat câteva clipe să i se obișnuiască ochii cu întunericul aproape absolut. Două-trei raze firave scurse din sus în jos, topite în umezeala densă. Pereți de cavernă acoperiți gros cu o colcăială moale de liane, scârțâind a viață de insecte. Să fi ajuns înapoi în Boca del Diablo, unde începuse toată blestemăția?

Întinse mâinile în față, temător, și începu să înainteze încetișor prin mâzga caldă. Palmele-i poposiră pe un morman de obiecte tari, alunecoase, mai înalt decât putea el simți. Apucă unul dintre ele și-l roti, trecându-și degetele peste orbite și măsele. Îl aruncă înapoi și luă altul, cu fruntea sfărâmată înspre înăuntru de-o lovitură feroce. Femei și copii. Nu, asta nu era aceeași peșteră, sau cel puțin nu în același ”atunci”. Continuă lectura

Ghicitoarea catastifului cu roze

Cu toate că mi-am propus să mă ocup doar de roman până îl termin, azi nu m-am putut abține să nu scriu o povestire (”Ghicitoarea catastifului cu roze”), din moment ce ideea ei m-a lovit și nu s-a lăsat dusă. Așa că tocmai am terminat un text pe care chiar nu știu la ce gen să-l încadrez: ar putea fi văzută ca fantastică, sau nu; are un fundal de gotic sau horror, dar nu am vrut să merg în acea direcție… chiar nu reușesc s-o pun într-o nișă.

Așa că o să vă spun mai degrabă Continuă lectura

Frații de Plecat

— Crezi că Foc-Tata ne va trimite mâine? M-am săturat de așteptat, ar fi trebuit să plecăm de mult!

Șavagan nu-i răspunse fratelui său la început, preocupat să îndrume cârdul de anghile argintii spre țarcul de pietre. Gnarao fusese dintotdeauna grăbit, încă de când simțiseră pentru prima dată căldura unei amiezi toride și ieșiseră din ouă, curioși și neîndemânatici, acum doisprezece ani. Da, își amintea perfect: Continuă lectura

Pieile de Fier

ilustrație de John Dobro

— Uite-i că vin, porci fără minte, mormăi în barbă, mai mult pentru el, masivul Ohjun și strânse mai tare lancea arămie.

Saki nu răspunse nimic, nici ceilalți kanjeri din plutonul său; doar scundacul Gano, eternul lor glumeț, chicoti mai mult din obișnuință. Câțiva aruncară câte o privire fugară către Mut, dar acesta rămăsese impasibil, cu steagul în jos, așa că se liniștiră și începură din nou să se balanseze de pe un picior pe altul ca să nu înțepenească. Așteptau de două ceasuri în ploaie și deja mușchii începeau să-i furnice de la încordare, dar nu cârcoteau: erau kanjeri, vânătorii de elită ai Împăratului. Continuă lectura

Poveste amară

ilustrație de John Dobro

Mă uitam azi pe lista de povestiri de pe blog și nu-mi ieșeau la numărătoare. Mi-am dat seama că toate au fost anunțate prin câte o postare, inclusiv ”Hoțul de moarte”, care în cel mai bun caz apare în 2016, fiind trimis pentru o antologie. Și întrucât cea nedreptățită era ”Poveste Amară, de foc și pară”, iată că și-a primit și ea anunțul ei.

După cum știți, a fost scrisă în mai pentru concursul Argos din iunie, unde nu a câștigat nimic. Din câte înțeleg este totuși luată în vizor pentru o antologie cu dragoni în 2016; dacă până atunci va apare și în revistă sau nu, încă nu știu să vă zic. Continuă lectura

Șamanul și kurganul

ilustrație de John Dobro

–        Cel mai rău e la Gară și pe Kurganu’ Mamaiev! Moarte sigură! Cel mai bine e acu’ în tranșeele din Voroșilovski, acolo totu’ e deja făcut praf, nu mai au pe ce să se bată!

Glasul răgușit al veteranului se auzea cu greu peste șuierăturile și bubuiturile bombardamentului de artilerie din apropiere, clipocitul Volgăi și zdrăngănelile recruților ce săreau grăbiți de pe barjă, cu ochii mari de groază. În spatele lor, un stol de Stuka măcelărea restul regimentului, Continuă lectura