Șamanul și kurganul

ilustrație de John Dobro

–        Cel mai rău e la Gară și pe Kurganu’ Mamaiev! Moarte sigură! Cel mai bine e acu’ în tranșeele din Voroșilovski, acolo totu’ e deja făcut praf, nu mai au pe ce să se bată!

Glasul răgușit al veteranului se auzea cu greu peste șuierăturile și bubuiturile bombardamentului de artilerie din apropiere, clipocitul Volgăi și zdrăngănelile recruților ce săreau grăbiți de pe barjă, cu ochii mari de groază. În spatele lor, un stol de Stuka măcelărea restul regimentului, cu bombe și rafale de mitralieră; o treime din convoi trecuse, două treimi încă se legănau pe fluviu, ținte sigure pentru avioane. Dinspre barjele sfărâmate și răsturnate veneau strigăte de ajutor și urlete de spaimă și agonie. Dar cei ce ajunseseră la mal învățaseră deja prima lecție: la Stalingrad cine scapă, scapă, și cine nu, nu; nu are rost să te mai preocupe cei ce urlă.

–        …. și fiți atenți la lunetiști, țineți capul la cutie dacă vă e drag! Acu’ ce așteptați, vă credeți la plajă?! Pas alergător colea, la antrepozitul de pește, vă așteaptă plutonieru’ să vă împartă pe obiective!

Antrepozitul de pește nu mai avea pește, și nici antrepozit nu mai era, ci doar o ruină compusă dintr-un zid lung și afumat, unul scurt, cojit de foc până la cărămidă, și un colț de acoperiș înnegrit. Pentru recruți, mirosea rău, a transpirație și vomă, urma spaimei valurilor de soldați ce fuseseră împărțiți de acolo spre locurile de coșmar pe unde mulți muriseră deja.

Pentru Șaman, însă, mirosea și mai rău, a suferință și uscăciune, și-l asurzea tumultul ca de apă învolburată, furioasă pentru milioanele de frânturi de viață smulse din ea și târâte pe mal, fără măcar să fie ușurate prin descântecele potrivite. În așa loc de confluență a morții de pești, se bucura că era Șaman de Lemn, vorbitor cu pădurea, și nu șaman de Apă, căci ar fi înnebunit de durere.

–        Căcat! scuipă plutonierul scârbit, un leningrădean înalt și solid, într-o uniformă ce cunoscuse zile mai bune, dar și zile mult mai rele. În loc de un regiment am primit resturi cât de-o companie! Stați jos, deștepților, vreți să pună tunurile pe voi? urlă la cei ce săriseră, disciplinați, în picioare. Regiment de Pușcași Siberieni? Sunteți pe dracu’ pușcași, sunteți doar niște mujici cu zăpadă în loc de creier…

Privi gânditor spre orașul fumegând în ruine. Făcu un semn spre doi gradați ce îl însoțeau.

–        Mdea, ce să mai, îi împărțim pe la alte unități! Toți cei din stânga stâlpului, vă duce Ciornin la Gară, niciodată nu le ajunge carnea de tun… Norocoșii din dreapta, vă duce Bielâi în Voroșilovski, cu complimente lu’ Mișa Blondu’! Marș!

Și cu complimente îi primi Mișa Blondu’. Care era de fapt negricios ca un țigan, iar complimentele erau înjurături, de drag că erau puțini și prost înarmați.

–        Doar optșpe purceluși! Atunci cinșpe rămân cu noi aici, în tranșee. Pe trei norocoși îi trimit în singurul loc din zona asta unde încă mai e acțiune din belșug, ‘n‘zda mă-sii! Ia să vedem….

Sergentul se uită ca o cobră la noii veniți, țâțâind absent dintr-un dinte spart.

–        Tu, tu și tu! îi arătă cu degetul pe Șaman, pe un alt soldat mongoloid și pe un azer cu pigmentație orientală. Întâmplător sau nu, cei aleși erau singurii care nu aveau față de ruși, ceea ce nu era un semn prea bun în Armata Roșie. Vedeți ruina aia mai înaltă? le arătă el cu degetul resturile unui fost bloc de locuințe. Îl găsiți acolo pe caporalul Donsko cu grupa de asalt, și îi ziceți că acum are destui oameni pentru atac și să pună mâna să recucerească obiectivul, azi, nu mâine, că-l ia dracu’ de hohol! Hai, fuguța!

Apoi le întoarse spatele fără a le mai acorda vreo atenție și începu să răcnească la ceilalți răcani, trimițându-i care încotro. Șamanul remarcă însă fețele veteranilor din spatele sergentului: îi priveau pe cei trei „norocoși” cu milă, șușotind, și le evitau privirile. Bun început de război mai aveau și bună primire de la ruși….

*

Caporalul Donsko era beat și furios, iar adunătura de soldați zdrențăroși răsfirați prin pivnița întunecoasă păreau îngroziți și sleiți de voință.

–     Dracu’ să vă ia de ciori și gălbejiți! Nu puteați să vă înecați în Volga, blegilor?! Atâta timp cât nu are decât ruși la dispoziție, Mișa Blondu’ nu-i trimite la moarte sigură, dar pentru ucraineni ca mine și animale ca voi, n-are milă! Acu’ am de ales între Naganul unui NKVD-ist și Casa Morții, și nu știu de care să-mi fie mai frică!

–     Casa… Morții, tovarășe? întrebă, pierit, azerul.

Caporalul dădu să-l scuipe, apoi, parcă nițel muiat, flegmă în schimb pe jos și mai sorbi o dușcă din sticla de basamac.

–     Ce mai contează, oricum în curând o să putrezim împreună….

Le făcu un semn și-i îndreptă spre o ferestruică de pe peretele opus ușii pe care intraseră. Prin ea se vedea un peisaj selenar, de infern: un ocean de ruine, niciuna mai înaltă de o movilă de moloz, răvășite de sute de cratere și gropi și acoperite de o ceață joasă de praf și funingine. Iar în mijlocul mării de resturi, ca un far pierdut pe-o insuliță din Pacific, o singură casă în picioare: cu un etaj, micuță, avea pereții atât de arși și scrijeliți de schije, încât nu se mai vedea ce culoare avusese varul, acum era doar cărămizie. Greu de crezut, acoperișul încă exista, și ferestruicile podului păreau doi ochi mijiți, privind suspicioși spre ei, de parcă i-ar fi așteptat cu gânduri rele. Și mai greu de crezut, ușa de la intrare și chiar geamurile erau și ele nevătămate, întunecate și sumbre.

–     Priviți și vă minunați, stimați tovarăși, Casa Morții! Știți de ce îi zice așa? bălmăji Donsko cu limba împleticită, de parcă urma o glumă bună.

Noii veniți dădură din cap, tăcuți.

–     Pentru că întregul cartier a fost bombardat de Luftwaffe până au făcut praf toate clădirile, în afară de Casa Morții, care miraculos a scăpat. Apoi totul a ars, în afară de ea. Apoi zona a fost din nou făcută una cu pământul de artileria lor, și apoi de-a noastră. Și cum casa a rămas în picioare, noi am trimis câțiva băieți să o ocupe, ca punct de observație. Amuzantă poveste, nu? Și de-abia începe!

Ucraineanul râse amar, sorbi din sticlă și continuă molcom, de parcă povestea starea vremii:

–     Dar nemții s-au prins și au tras cu tunurile în ea cât au putut, zile în șir. Partea bună e că nu au reușit să o nimerească oricât au încercat, partea proastă e că nici de la băieții din casă nu am mai auzit. Așa că am mai trimis o grupă, și nici ei nu au mai răspuns. Apoi nemții au trimis și ei oameni să o ocupe, dacă tot e bună de punct avansat. Și ce credeți că s-a întâmplat?

Azerul dădu să răspundă, dar caporalul i-o tăie:

–     Nimic! Nimic nu s-a întâmplat! Au intrat în casă și nu au mai ieșit nici ei, deci am presupus că i-au omorât pe-ai noștri, și am trimis o echipă de geniști s-o dinamiteze. Cum a mers asta cred că vă dați seama din moment ce vă uitați la ea…Au dispărut și ei. Așa că s-au enervat ai noștri și acu’ am tras noi cu tunurile în ea cât am putut, și nici ai noștri nu au fost în stare măcar să-i spargă un geam!

Într-un acces brusc de furie aruncă sticla într-un perete. Doi soldați se îndepărtară în tăcere de balta de alcool și cioburi, vlăguiți, de parcă erau deja morți și se mișcau din inerție.

–     Și tot așa! urlă Donsko la noii-veniți, de parcă era vina lor. Și noi și nemții am tot trimis echipe, care nu putem decât să presupunem că s-au omorât între ei și au ocupat-o cu rândul și acu’ stau acolo la geam și râd de noi, călare pe un morman de mortăciuni! La dracu’, chiar nu știm! Și-acu e rândul grupei noastre de eroi să afle, fir-ar ea de treabă! D-aia e Casa Morții!

Apoi, cu toată furia consumată, se îndreptă spre un colț și începu să plângă, strângând o cruciuliță. Șamanul se duse încet lângă el, se așeză cu spatele la caporal și privi gânditor spre ferestruică. Când, după câteva minute, ucraineanul începu să se liniștească, Șamanul scoase o pipă, o umplu calm cu mahorcă, o aprinse și trase în liniște câteva fumuri, după care, fără să se întoarcă, i-o întinse lui Donsko de parcă ar fi fost ceva de la sine înțeles. Tot fără o vorbă, acesta o luă și pufăi din ea resemnat, privind în pământ…

*

Ca un șarpe verzui, șirul de soldați se târa pe coate printre grămezile de moloz. Pe ici pe colo, din movile răsărea câte o bârnă frântă, vreo țeavă ruginie, o mână sau un picior țeapăn. Se agățau de ele când era nevoie să iasă din câte o groapă sau vreun șanț, și icneau de efort și miros, respirând greu din cauza batistelor legate peste nas pentru a-i apăra de miasme și de omniprezentul praf de cărămidă. Era cald, și aerul tremura încins, astfel încât prin ceața maronie Casa Morții părea să zvâcnească și să tresalte, tachinându-i.

Din spatele lor se auzeau îndepărtate urlete de Katiușe și rafale de mitralieră; din față, bubuiturile furioase ale artileriei germane; pe cer, vâjâiau și se învârtejeau avioane, cruci vestitoare de rele; și, din când în când, peste ei trecea câte un șuier, gloanțe de lunetiști sau obuze grăbite spre ținte nevăzute. Însă înspăimântătoare nu era această hărmălaie de război, ci tocmai ciudata liniște ce se îndesea treptat în jurul lor, de parcă intrau într-un cocon de pânză de păianjen.

Pe măsură ce se apropiau, Șamanul simțea crescând o rezistență, de parcă s-ar fi târât nu prin praf, ci printr-un smârc al cărui mâl devenea tot mai gros. Ceilalți păreau mirați și ușurați că nu întâmpină nici o opoziție, nu trage nimeni în ei din casă, dar el știa că, dimpotrivă, ceva stă încordat precum un șarpe, gata să-i muște. Dar nu-și putea da seama exact ce sau cine, așa că nu spuse nimic.

Ușa scârțâi ușor când o deschiseră; încremeniră, încordați cu degetul pe trăgaci, dar zgomotul nu fu urmat de o ploaie de gloanțe sau de vreo grenadă, așa cum se așteptau. Nu fu urmat de nimic. Unul câte unul, se strecurară înăuntru, îngenuncheați cu armele ațintite spre scară. În spatele lor, mișcată probabil de vreo rafală de vânt, ușa se trânti, făcându-i să tresară. Pe holișor era penumbră și liniște mormântală, nu se mai auzea nimic de afară.

În stânga, o ușă larg deschisă lăsa să se vadă o sufragerie: goală, tăcută, cu firicele de praf sclipind în razele de soare ce pătrundeau timid prin geamul afumat. În dreapta, o bucătărie, de asemenea pustie. Din când în când, o picătură de apă cădea din chiuvetă pe podea, clipocind într-o băltoacă. Pe masă, niște fructe muiate de mucegai emanau un miros dulceag, de putreziciune.

Donsko îi făcu semn unui soldat să rămână cu pușca-mitralieră îndreptată spre chepengul pivniței din întunecimea de sub scară, iar celorlalți să-l urmeze la etaj, în liniște.

Sus, orbecăind pe holul neluminat, se postară câte doi-trei în dreptul fiecărei uși și, la un semn, le trântiră pe toate de perete și se năpustiră în camere, gata să împroaște cu gloanțe. Dar… nimic. Dormitoarele, biroul și baia erau toate goale, cu mobila neatinsă, apăsător de tăcute, impregnate, ca și parterul, cu un vag miros de pământ reavăn.

Caporalul îi adună pe hol și șopti:

–     Nimic! Nici urmă de atâția tovarăși și atâția nemți, nici un cadavru, chiar nimic…Nu înțeleg, nici sânge pe jos sau găuri de gloanțe-n pereți nu văd, de parcă nu s-ar fi luptat nimeni aici, ci s-ar fi luat frățește de mână și ar fi plecat…undeva. Mai rămân podul și pivnița, să vedem…

Dar nici în pod nu era nimic, doar pânze uscate și părăsite, fără păianjeni. Pe gemulețe, probabil de la murdărie, peisajul de afară se vedea straniu, de parcă ar fi fost cumva îndepărtat și decolorat.

–     Să vedem și pivnița, oftă Donsko, ridicând din umeri.

… restul în volum 😀

***

LINKURI

 

Părerea Assassin CG

Părerea Lucian Dragoș Bogdan

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s