Dincolo, bezna

Vania se săturase de întuneric și foame. De teamă. De împușcături și explozii, de trecători strecurându-se cenușii pe străzi, cu priviri suspicioase, pline de dușmănie. De tot talmeș-balmeșul din Dubăsari și din Transnistria în general: ruși, ucraineni, bulgari, moldoveni și cazaci ca el. Toți arătau la fel, zgribuliți ca niște câini uzi de care ți-e milă după o furtună, dar nu știi niciodată care e gata să te muște cu ură pe la spate.

Când, în 1986, se mutase aici din Rostov pentru Irina, plutonierul de miliție Ivan Nikolaievici Kovalciuk găsise o viață liniștită, de împăcat scandalagii bețivi și speriat hoți de buzunare, iar pe deasupra primise de la stat apartament cu două camere și primă de detașare.

Dar acum salariul era neluat de luni de zile, căci nu mai era clar al cui milițian era: al Republicii Moldova? Al Uniunii Sovietice? Al Rusiei sau al unei noi țări pe Nistru? Cât despre Irina, ea îl părăsise și plecase la Chișinău, așa că în casa goală și rece locuia acum doar el, dormind pe canapeaua din sufragerie ca un călător în tranzit printr-o gară. Iar în loc de certăreți se ocupa mai nou de un dar nedorit al războiului: disparițiile fără urmă ale unora dintre orășeni.

Trânti pe masa murdară un teanc de dosare și le răsfoi fugar: câte fețe diferite, lipsite de expresie, tot atâtea enigme. Muriseră în luptă? Fugiseră prin alte părți? Sau fuseseră poate uciși de vreun rival gelos, sau în vreun jaf mizer? Cui îi mai păsa în fond?

Sorbi o înghițitură din cana cu ceai rece amestecat cu lapte, apoi își aprinse o țigară fără filtru și privi în jur. Chiuveta ruginie plină cu vase nespălate, bufetul murdar încărcat de borcane pe jumătate goale, lampa cu gaz pentru întreruperile de curent. Pe un scaun, vestonul și chipiul, așezate cu grijă.

Le luă și se duse pe hol, la oglinda de lângă dormitorul gol, încuiat cu lacăt. Se privi: masiv, burtos, părul scurt de o culoare nedefinită, grizonat între blondiu și șaten, obrazul nebărbierit plin de țepi, ochii înconjurați de cearcăne. Se apucă să-și bage în pantaloni cămașa, apoi să înjure cu sete când, ca aproape în fiecare seară de când începuse războiul, se luă curentul și rămase în beznă. Bâjbâind de-a lungul peretelui, trecu pe lângă dormitor și se opri nedumerit: dinăuntru se auzea vag un foșnet, de parcă în întuneric ceva s-ar fi frecat metodic de pereți. Șobolani? Vreo pisică intrată pe geam?

Căută pe pipăite cheia lacătului în sertarul dulăpiorului cu pantofi, apoi moșmondi încercând să descuie. Fojgăiala de dincolo de ușă nu încetă, de parcă prezența lui nu ar fi speriat intrusul cu nimic. Apoi, tocmai când reușea să deschidă, curentul reveni. Aprinse becul și privi înăuntru. Nimic. Era doar o încăpere complet goală, cu un geam murdar și crăpat.

Înăuntru era însă mult mai rece decât în restul casei, și parcă mai umed, așa că se întoarse la bucătărie, ieși pe balcon și aduse un teanc de scânduri, pe care le bătu în cuie peste fereastră, iar pe deasupra lor prinse cu pioneze o pătură veche. De acum nu va mai intra nici frigul, nici vreun animal, iar camera era complet izolată. Liniștit, o încuie și se duse pe canapea, să se culce.

*

În miez de noapte, auzi din nou foșnetul. Se ridică și apăsă pe întrerupător, dar degeaba. Atunci, gol și desculț, se duse prin întuneric către ușa dormitorului, care îl aștepta deschisă. Înăuntru, din cauza geamului acoperit, era și mai beznă decât în restul casei și nu putea desluși decât faptul că în mijloc părea să fie o masă, pe care se afla ceva.

Stătu câteva clipe să se i se obișnuiască ochii, apoi încremeni, înfiorat: pe masă era Irina. Moartă, țeapănă, cu picioarele lipsă de sub genunchii sângerânzi. Își adună bruma de curaj și începu să se apropie încet.

Cu fiecare pas al său, tenebrele din cameră păreau să se adune în mijloc, formând o cortină întunecată în spatele mesei, ca o frescă în jurul unui altar de sacrificiu. Aproape că ajunsese la ea, când fața cadavrului se întoarse spre el, de parcă gâtul ar fi cedat brusc. Îngrozit, se trezi privind în ochii ficși ai moartei, apoi se răsturnă și o mână, de parcă i s-ar fi întins, ca o chemare mută.

Vania simți cum i se moaie picioarele de frică și căzu în fund, pierit ca un copil. Începu să târască cu spatele spre ușă; hoitul nu mișcă, dar auzea cum din lateral, de-a lungul pereților, fâșâitul se îndrepta spre ușă, gata să-i taie calea. Scâncind, se ridică în patru labe și se aruncă pe hol, fără a privi la sursa zgomotului, apoi trânti cu picioarele ușa în spatele său și o ținu închisă, în timp ce simțea cum ceva de dincolo se împinge slab în ea, parcă fără destulă voință încă.

*

Trânti telefonul. Irina, la fel de scorpie ca de obicei, îl luase în râs și-i ceruse să n-o mai sune, ci să-și vadă de viața lui de ratat, căci ea se simțea foarte bine în capitală cu doctorașul ei. În lumina cenușie a dimineții, nici dormitorul nu mai ascundea nimic: era gol și tăcut. Îl încuie și, cât de cât liniștit că realistul coșmar fusese cauzat doar de apăsarea sumbrei anchete, luă sub braț teancul de dosare și ieși în oraș.

Era liniște. Deocamdată nu se auzeau nici rafale de arme, nici șuierat de obuze, iar Dubăsarii păreau să fi revenit la normalitate. Doar că nu era adevărat, iar hârțoagele grele îi aminteau că fiecare poză ascunde o poveste întunecată, nedescifrată, a unui om ce a dispărut de pe lume de parcă l-ar fi înghițit pământul.

Se opri la prima adresă de verificat. Îi deschise o basarabeancă durdulie, care îl invită cu un semn scurt în bucătăria micuță, unde fierbea un ibric de cafea.

— Nu, Andrei al meu nu ar fi fugit dincolo. Are rude la Ungheni, dar e prea leneș ca să renunțe la tabieturile lui, cât despre vreun voluntariat, despre ce vorbim?

Îi arătă fotografia dispărutului, un blond supraponderal.

— Acolo era acum cinci ani, când făcuse paș’patru, acu’ la paș’nouă e și mai gras, și mai bleg. E doar un profesor de desen, obez și blând ca o focă, unde dracu’ să se ducă la luptă, Doamne iartă-mă?!

— Atunci poate se ascunde? Avea vreun viciu? Pariuri? Băutură? O fi făcut datorii la interlopi?

Gospodina râse scurt:

— Ha! Lui i-era frică de elevii de-a șaptea, ce interlopi, tovarășu’ plutonier? Iar singura lui pasiune era mâncatul, un hulpav fără pereche!

Apoi redeveni serioasă, iar în timp ce turna licoarea aburindă în căni, murmură, parcă mai mult pentru ea:

— Totuși, e ceva ciudat, care ar putea duce cu gândul la o ascundere, dar e, cum să zic, fără noimă.

— Adică? întrebă Vania cu ochii mijiți, în timp ce sorbea cu grijă cafeaua fierbinte.

— Adică fără el am rămas doar eu în casă, și, na, femeie singură, mi-e frică. Dorm în sufragerie, că acolo am telefonul. Dar câteodată, noaptea, am impresia că…

Se întrerupse și îl privi pe sub gene, nehotărâtă. El se prefăcu nepăsător, preocupat doar de cană, și nu spuse nimic. Femeia oftă și continuă:

— …. că se aude ceva în dormitor, ca un foșnit. Mă gândesc uneori că o fi el, dar când aprind lumina nu e nimic acolo, și-apoi suntem la etajul 4, pe unde să vină, bietul om?

*

— De parcă în întuneric ar fi uneori ceva acolo, zise bătrâna arătându-i camera neatinsă de când îi dispăruse nepotul. Sașa al meu da, avea 23 de ani și voia să se bage în lupte, dar e rus curat, de ce să plece? Și dacă ar fi murit, nu i-ar fi găsit corpul?

Oftă.

— Dar nu e nicăieri. Ultima oară l-am văzut în seara de 4 februarie în dormitorul lui, dar dimineață dispăruse fără urmă. Ne-am culcat devreme atunci, că se luase curentul, dar îmi amintesc că în toiul nopții, pe la 2-3, am auzit de la el un zgomot ca un șopot.

— Și ce era?

— A, nu știu, nu m-am dus să văd, că e bărbat tânăr, nu-i bine să intre bunică-sa peste el. Dar a doua zi, Sașa nu mai era; nici urmă de el, nici un semn de peste o lună. Ce să fie, tovarășe?

Vania răsfoi dosarul, preocupat. Ce să-i spună, că era al cincilea dispărut la care nu avea nici o idee ce se întâmplase? Că, la trei dintre ei, când bezna era adusă de noapte sau de penele de curent, în camerele goale părea să freamăte ceva?

Nu putea să zică așa ceva, nici ei, nici altora, căci l-ar fi crezut nebun, iar de la episodul din ’85 risca să fie dat afară din miliție dacă îl mai apuca amocul vreodată. De internarea de atunci nu știa nici măcar Irina, pe care o cunoscuse un an mai târziu, ci doar tatăl său și psihiatrul ce mușamalizase totul, neputând să-l refuze pe subsecretarul raional de partid.

Așa că simulă o față calmă și răspunse:

— O să-l găsim până la urmă, mamaie, stai liniștită, se ascunde pe la vreun prieten. S-a dus voluntar, zic eu, s-a speriat de-mpușcături și-a fugit, iar acum se pitește până trece furtuna. Dacă afli ceva mă suni la numărul ăla, da?

Bătrânica, neconvinsă, dădu din cap, frământându-și mâinile.

*

La secție ajunse de-abia seara, pe la 8, când deja se întunecase, dar și șeful lui de departament, maiorul Suharov, și comandantul, colonelul Kotnov, încă erau la serviciu. Dinspre centrala electrică de lângă râu se auzeau bubuituri răzlețe, iar becurile pâlpâiau din când în când.

Vania, înfrigurat, își strânse mai bine vestonul și se trânti în scaun. Peste dosar puse o cană în care își turnă niște votcă, apoi începu să mestece încet un sendviș cu șuncă. Se uită în jur: încăperea mare, cu 14 birouri înghesuite, era complet pustie. Unii dintre milițieni trecuseră dincolo, la moldoveni, alții fugiseră în Rusia. Cei câțiva rămași plecaseră la ora asta acasă, scârbiți de haosul din oraș și de incapacitatea lor de a mai face ceva.

Doar cei doi superiori se vedeau ca niște siluete neclare prin geamul ușii de la oficiul comandantului, gesticulând viu și certându-se pe vreo temă oarecare. Nu se înțelegeau prea bine și nu avea de gând să-i întrerupă, căci nervii lor urmau să i se spargă lui în cap. Plus că șeful avea obiceiul să încuie ușa.

Visător, privi la noaptea ce se lăsa afară. Înainte, când acasă îl aștepta femeia iubită, frigul, întunericul și lipsurile parcă nici nu existau, ci se topeau în timpul drumului de 20 de minute de la secție până la bloc. Pleca nervos și apăsat de aici, dar ajungea acolo liniștit și zâmbitor. Acum însă ea nu-l mai iubea, iar acasă nu-l mai așteptau decât tăcerea, un televizor vechi și sticlele de băutură. Iar viața urâtă îl urmărea până în propria locuință, nu mai rămânea aici printre fișete.

— Kovalciuk! îi întrerupse nostalgia glasul răgușit al maiorului. Treci încoa’, pizdeț!

Vania strânse din umeri și se îndreptă lent, cu pași târșâiți, spre ușa pe jumătate de sticlă dincolo de care îl aștepta calvarul reproșurilor. Intră, iar Kotnov încuie mecanic ușa, după cum i-era obiceiul.

Colonelul, un slăbănog înalt, chel și negricios cu pielea uscată, se trânti pe scaun, iar Suharov, o matahală de blond cu ochii umflați, rămase în picioare lângă el ca o statuie încruntată.

— Tovarășe plutonier, cât o să-ți mai răbdăm măgăriile?! urlă șeful brusc, aplecându-se din scaun peste birou de parcă voia să-l muște. Na hui, până când o să-ți mai bați joc de răbdarea noastră, mă?

Ivan Nikolaievici, uimit de accesul de furie, îngăimă:

— Dar ce am făcut, tovarășe comandant?

Acesta pufni disprețuitor și mormăi:

— Exact, ce dracu’ ai făcut? Nu trebuia să te ocupi de dosarele cu dispăruți? Nu aveai sarcină să te duci să discuți cu familiile?

— Păi dar cum, cu asta am bătut orașul toată ziua!

Kotnov se întoarse către șeful de departament și, pe un ton de glumă, zise:

— I-auzi, mă, ce zice insubordonatul tău! Că el a făcut, a dres, suntem noi nebuni, mă!

Suharov, negru la față de supărare, îi răspunse direct plutonierului:

— Nu ai fost nicăieri, Kovalciuk. S-a dus Marinescu în locul tău, tu nu ai trecut azi pe la nici o adresă și minți de îngheață apele, alcoolistule.

Vania dădu să răspundă, dar glasul îi fu acoperit de o succesiune de explozii, apoi electricitatea se opri și se treziră în liniște și întuneric. Încăperea era vag luminată straniu de razele lunii ce treceau din sala mare prin geamul ușii.

Cei doi ofițeri încremeniseră, brusc amuțiți.

— Tovarășe comandant?

Nici un răspuns. Nedumerit și ușor speriat, se apropie încet de ei, câte un pas odată. De dincolo, din sala mare, se auzea foșnetul familiar deja, dar nu-i acordă atenție, ci strânse din ochi, încercând să deslușească ceva în beznă.

Apoi văzu și înțepeni. Cei doi erau împietriți și pielea lor părea de granit cenușiu, tare ca o rocă. De sub vestoane le ieșea câte o coadă nedefinită, un fel de șomoioage negre care șerpuiau pe podea până spre spatele tenebros al camerei, unde se pierdeau în beznă. Ceea ce îl șoca însă cel mai tare erau ochii: cei doi ofițeri nu mai aveau globi oculari, ci în orbite se afundau niște hăuri de noapte, părând să ducă undeva, într-un străfund de neimaginat.

Fascinat, dădu să întindă mâna spre fețele lor, dar fu întrerupt de un bubuit puternic. Se întoarse spre ușă și văzu că aceasta se cutremură sub o nouă izbitură: ceva încerca să intre, dar ușa era încuiată și rezista. Își scoase de la centură pistolul și îl armă cu un clănțănit scurt. Odată cu zgomotul metalic, apăsarea asupra clanței se opri și se lăsă liniștea, ca și cum creatura nevăzută știa prea bine ce înseamnă clinchetul.

Vania privi spre cele două corpuri nemișcate: erau în aceeași poziție, la fel de lipsite de viață ca niște gargui, doar cozile tresăltând vag și găurile din orbite șuierând ușor, șerpește. Își adună curajul și se furișă de-a lungul peretelui până la ușă, apoi se uită fugar prin geam.

Inima îi tresăltă în piept cu un vuiet și sări înapoi: dincolo de ușă, înalt exact cât să nu se vadă pe gemuleț, se afla un tigru negru. Nenatural de lung, ca o cobră cu picioare, acesta aștepta încordat, cu ghearele galbene și uriașe scărmănând mocheta cărămizie.

În clipa cât Ivan se aflase în dreptul ușii, felina întorsese capul spre el de parcă l-ar fi privit până în adâncul sufletului. Și nu știa cum de simțise asta, căci tigrul nu avea ochi de nici un fel. Nici măcar orbite unde ar fi trebuit să se afle, ci nimic: blana de pe cap era întinsă de la urechile mici, ciulite, direct până pe botul monstruos, mult supradimensionat, plin de colți ivorii gigantici, încălecați pe mai multe rânduri.

Monstrul nu părea nici furios, nici flămând, ci calm și hotărât. Cu botul bălos și însângerat îndreptat tot timpul spre Vania, mormăind pe un ton jos, aproape de neauzit, tigrul se izbi în ușă. Apoi iar și iar, metodic.

Simțindu-se inexplicabil în același timp îngrozit și calm, milițianul dezarmă pistolul și-l strecură înapoi în toc, apoi se îndreptă, ca prin vis, spre intrare și întinse mâna spre clanță. Tigrul se opri și se întoarse spre sală, unde în spatele său se vedea scurgându-se lent spre ușă o grămadă masivă nedefinită, roșiatică, de ceva care părea, cumva, cald, mirosind sărat. Ivan atinse cheia și…

… se împletici câțiva pași înapoi, orbit de lumina neoanelor.

— Ce dracu’ faci, mă, încerci s-o ștergi? urlă la el colonelul.

Vania privi nedumerit în jur: totul revenise la starea de normalitate, un oficiu murdar și aglomerat, cu parchetul tocit.

— Pe luna asta nu iei nici un spor, lepădătură de cazac! Ieși afară și de mâine să pui mâna să muncești, fiu de cățea!

Băgă capul între umeri și dădu să iasă, dar se opri în ușă: acolo unde tigrul scărmănase cu ghearele, pe mochetă rămăseseră două șanțuri adânci, sfâșiate. Se întoarse și îngăimă:

— Tovarăși, ați văzut urmele de pe covor?

Cei doi se uitară unul la altul, nedumeriți, apoi Suharov își pierdu și el calmul și răcni:

— Ivan Nikolaievici, te-ai tâmpit de tot? Păi nu tu și boul ălălalt de Marinescu ați târât alaltăieri pe acolo un fișet de ați stricat mocheta? Ieși afară și las-o mai moale cu votca proastă!

*

Descuie ușa de la apartament și îl împinse înăuntru pe captivul care vocifera pițigăiat, milogindu-se plângăcios. Îl găsise pe drum spre casă, la colțul blocului, și-l recunoscuse imediat: Sașa, presupusul dezertor. Mincinosul se jura că-l cheamă Andrian Vetrar și că nici măcar nu-i rus, ci moldovean, dar la secție îi va demonstra adevărul când îi va arăta dosarul. Mâine însă, căci acum nu s-ar mai fi întors pentru nimic în lume la o nouă săpuneală de la șefi.

Îl îmbrânci pe tânăr în fața lui și-și scoase chipiul, apoi vestonul și centura.

— Ți-e foame, mă?

— Tovarășu’ milițian, vă rog eu mult, dați-mi drumul, am familie care mă așteaptă acasă, nu am făcut nimic!

— Tovarășul plutonier, mă. Mie îmi e o foame de lup și mor de somn. Dacă tu nu vrei să participi la cină, nu mă interesează, stai la fezandat până mâine și dup-aia poate vezi lucrurile cu alți ochi. Ia, treci încoa’!

Îi smuci mâinile la spate și i le prinse cu cătușe, descuie lacătul de la camera goală și îl împinse înăuntru în beznă, după care încuie la loc și puse cheia în sertar. Desfăcu apoi o sticlă de tărie și supse cu sete, satisfăcut.

Când, ceva timp mai târziu, îl luă somnul pe canapea, i se păru că scâncetelor prizonierului li se alătură un alt zgomot de fundal, foșnetul misterios. Era însă prea obosit pentru a mai coborî de pe canapea ca să verifice, așa că se înveli mai bine cu plapuma, își astupă urechile cu perna și adormi.

*

Ceea ce îl trezi de data acesta în miez de noapte nu mai fu vreun sunet, căci dormitorul era adâncit într-o tăcere de moarte. Se sculase, dimpotrivă, din cauză că simțea o lipsă. Nu ca o sete sau foame, ci un vid nedefinit emanând de pe palierul scării. Își înfășură cuvertura în jurul umerilor și ieși din apartament. Într-adevăr, pe scara către etajul inferior, pe treapta cea mai de jos, se vedea vag ceva în obscuritate. Trei siluete bărbătești, întunecate, nemișcate.

— Care sunteți, blea? întrebă, calm încă.

Nici un răspuns. Făcu trei pași până la întrerupătorul becului de pe palier și îl apăsă. Nimic. Se întoarse spre siluete și remarcă faptul că, deși tot nemișcate, acum erau cu două trepte mai sus. Se întoarse grăbit spre apartament și, aplecat pe jumătate înăuntru, apăsă pe comutatorul de acolo. Tot nimic.

Privi din nou spre scară: formele nedefinite mai înaintaseră trei trepte, fără a mișca, silențioase. Temător, trânti ușa și încuie repede yala, apoi se aplecă la vizor, pregătit să aștepte apariția invadatorilor. Dar se dădu imediat înapoi ca ars: cele trei siluete fără trăsături erau deja acolo, în dreptul ușii. Fugi grăbit în sufragerie și se ascunse sub plapumă, tremurând. Se uită fugar pe sub marginea ei și, tot fără vreun zgomot sau mișcare, cele trei profiluri omenești erau în ușă, așteptând.

Se lipi de perete și începu să se roage în șoaptă, apoi se întoarse cu fața la zid și nu se mai uită în cameră, tremurând până când răsări soarele.

Odată cu razele, își iți capul pe după pernă. Sufrageria era goală, nu mai era nimic în ușă. Ușurat, se dădu jos și se duse la toaletă, apoi luă de pe masă cheia lacătului și descuie dormitorul, ca să îl scoată pe Sașa.

Numai că acesta zăcea pe parchet, întins cu grijă pe o folie de plastic. Cu ochii larg deschiși și fața încremenită într-o grimasă de teroare și durere de nedescris, fără mâini de la coate în jos și fără picioare sub genunchi. În penumbra unui colț, o sacoșă pătată de sânge adăpostea o grămăjoară de oase curățate ca de o fiară carnivoră mare, răbdătoare. Precum un tigru.

Pe masa din bucătărie, printre farfurii cu resturi de bulion și coji de pâine uscată, îl aștepta cuminte perechea de cătușe.

*

… restul în volum 😀

LINKURI

 

Părerea Assassin CG

Părerea Lucian Dragoș Bogdan

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s