La Gaudeamus 2018 s-a lansat la Editura Paralela 45 o antologie care reunește o selecție foarte reușită de povestiri SF românești, alături de care este inclus și cyberpunk-ul meu ”Hoțul de Moarte”.
Așadar, a 4-a antologie din care fac parte 🙂 Citește în continuare „Antologia prozei românești science-fiction”
”If we ever do meet a deity, will we be able to communicate with them? And, should we?”
Prima mea povestire scrisă direct în engleză, un SF de prim-contact (”God Tears”), tocmai a apărut în ”APHELION” din SUA (Issue 226 – March 2018), rubrica ”Long Fiction” (și primul nume de pe copertă 😀). Vă aștept părerile pe forumul lor sau aici!
O puteți citi integral online, aici: link Aphelion
Citește în continuare „”God Tears””
În numărul septembrie 2016 al revistei (tipărite) ”Știință și Tehnică” a apărut povestirea mea military scifi ”Debarcare pe Kawa”, un text alert, cu multă acțiune, populat cu arkpanzere, saltniki și norbalene. Sper să vă placă! Iată un teaser, adică începutul povestirii:
— Mineeee! răcni ”Drama” și trase disperată de manșă.
Arkpanzerul se opri din senin cu un scrâșnet metalic asurzitor și îngenunche pe-o parte, cu botul în noroi. Jaq se roti zăpăcit prin protgel, se împinse scurt în picioarele arkdantei ițite din cupola de deasupra capului său și se lovi de afet, scăpând un icnet de durere. Citește în continuare „Debarcare pe Kawa”
— Dar intrați odată! șuieră către ei bărbatul de dincolo de ușa întredeschisă.
Theo tresări, surprins. Dădu să spună ceva, însă citi teama din ochii soției sale și renunță, așa că nu-și mai încuie mașina, ci înhăță geanta de pe banchetă și se grăbi către bisericuță trăgând-o în spatele său pe Jen.
Gazda trânti ușa și le aruncă o căutătură nemulțumită. Citește în continuare „Expresul de Alabama”
Ilustrație de John Dobro
— Bine ați venit la Țialonîi, tovarășe căpitan!
— Inchizitor Marilov, Doamne-ajută! zbieră Iuri, încercând să se facă auzit peste vâjâitul elicopterului.
Peisajul era dezolant. Iazul înghețat pe care aterizaseră, o insulă de cer în oceanul taigalei întunecate, nu era foarte întins, astfel că penumbra miilor de copaci părea gata să se reverse amenințătoare peste ei. Soarele palid nu se vedea bine; elicea învârtejise neaua într-o ceață albă înțepătoare, iar aparatul cenușiu masiv, împestrițat cu pete de rugină, părea el însuși o creatură stranie, nedefinită, ca un hipopotam speriat gata să fugă. La fel arăta și pilotul, înspăimântat de asprimea iernii siberiene, așa că Marilov flutură din mână, iar Mil-ul se ridică vuind și se îndepărtă greoi peste pădurea tăcută, grăbit să se întoarcă la civilizație. Citește în continuare „Molokan”
ilustrație de John Dobro
Marc Cercetaș IV-32 ura Valeniile. Poate nu la fel de mult ca pe turnătorul ce-l dăduse cândva pe mâna Gărzii, dar cu siguranță își simțea sufletul plin până la refuz de scârbă și pasională dușmănie față de nisipul, cactușii, arșița și canioanele stâncoase ale acestei blestemate pustietăți.
Și monștrii. Of, Sfinte Soare, cât îl călcau pe nervi lepădăturile ce bântuiau deșertul! Mutanți, rebuturi de procesare, infractori transformați ca pedeapsă, exilați, dezertori, fugari, tâlhari, contrabandiști, fiare sălbatice, orice îți puteai imagina mai urât și feroce te aștepta cu certitudine pe undeva printr-o crevasă, pe după vreo dună sau cățărat pe vreo creastă, gata să te înhațe. Citește în continuare „Cal mecanic la rege, șah”
ilustrație de John Dobro
Încă de când pusese piciorul pe Jawdah, a treia planetă a stelei Munir 64, Thaqib se simțise ca acasă. Numele planetei, care în arabă însemna Ploaie Grea, era evident o glumă, tipică umorului inginerilor de la Agenția Spațială a Califatului de Mijloc – ASCAM, căci în realitate era complet deșertică, iar cei de pe Pământ știau asta când lansaseră misiunea.
Cu o mână pe scara modulului de debarcare și cu cealaltă așezată părintește pe un Amid 22, astronautul trase adânc în piept aerul aspru, încântat de senzația de real, de viu. Plămânii reconstruiți de nanoboți în timpul hibernării de 200 de ani pentru a procesa aerul acestei planete funcționau perfect, iar mintea îi traducea moleculele din combinații nemaiîntâlnite în mirosuri pe care să le înțeleagă: pentru el, deșertul de aici mirosea a vanilie și șofran. În spatele lui, oceanul fremăta năvalnic, cu valuri haotice uriașe, datorită prezenței pe cer a nu mai puțin de trei sateliți naturali. Citește în continuare „Triții de pe Jawdah”
ilustrație de John Dobro
Jan Beert rătăcea de ceva timp prin deșert, atunci când văzu în sfârșit clădirile camuflate. Deasupra sa răsărea Verenigde, planeta în jurul căreia orbita Sweldamt, iar lumina acesteia se răsfrângea fad pe armura sa translucidă de diamant.
Oare era real? Va găsi acolo adevărul? Sau doar încă o minciună ascunsă în spatele alteia, ca până acum? Polițist de carieră, era învățat cu înșelăciunile, dar și cu răbdarea de a săpa în spatele lor. Citește în continuare „Minți de Diamant”
ilustrație de John Dobro
— Păi să-ți explic, dragă prieten, cum s-a ajuns aici…
Jack Red 65.455.234 se așeză cu grijă lângă cadavrul de mărimea unui tanc al masculului de Ankylosaurus, sprijinindu-se cu spatele de plăcile osoase. Privi melancolic spre turma de erbivore placide ce se apropiau lent, rumegând în liniște, netulburați ca niște bizoni din preeria sa natală. De fapt, în mare chiar se afla pe ceea ce urma să devină, cândva, America de Nord, și același soare care îl orbea acum va străluci, milioane de ani mai târziu, peste Kansas-ul în care se născuse. Sau se va naște, în funcție de perspectivă.
– Nu am fost mereu Jack Red, să știi, Citește în continuare „JACK ȘI MOARTEA ANKYLOZAURULUI”
ilustrație de John Dobro
Șenilele tanchetei clefăiau iarba umedă, lăsând în urmă o dâră de noroi. Iuri, cocoțat între capace, se bucura de soarele Germaniei de Vest, la fel de palid ca și în Moscova natală. Nu-l încălzea prea tare, dar îl înveselea nițel, căci după cât mersese cu trenul până în punctul terminus din Dresda Nouă, era sătul de interioare întunecate. Oricum, era în siguranță; pe câmpia plată ar fi văzut de la distanță dacă îl aștepta vreun zembi să sară la el.
Nu se gândea la nimic, doar privea în zare, spre gardurile de sârmă ghimpată ale Fortului Nr. 24, ținta lentei lor deplasări. Foloseau șenilate pentru că drumurile fostului RFG se erodaseră în cei 40 de ani de la Eveniment și oricum legau între ele foste localități, acum toate pustii și ruinate, infestate cu zembi. Îl surprindea albastrul strălucitor al cerului; aici, fără activitate umană, nu mai exista poluare, și natura se curățase și invadase deja cu un tsunami verde toate urmele foștilor ocupanți. Citește în continuare „ZMB”
