Suflet de arțar

ilustrație de John Dobro

– Hai, șamane, dansu’ ploii! râse Oleg grosolan, căruia gluma i se părea excelentă, ținând cont că de câteva ore erau murați de o ploaie rece, mărșăluind pe marginea mlaștinii, prin noroi.

– Da’ pe invers, bă, ca să se oprească, să stea în cap și să dea din picioare spre nori și din sculă spre nemți! se băgă și Sașa cel Mare, și toți din pluton râseră pe înfundate, dar nu prea tare, ca să nu-i audă vreo patrulă de fasciști.

Nu erau neapărat băieți răi, doar că bărbații la război trebuie să râdă de ceva, ca să uite că o să moară, și Șamanul era o foarte bună țintă de bășcălie. Toți sovieticii luptau pentru Mama Rusie, chiar și nomazii buriați din taigaua siberiană, și încă acești sălbatici mongoli luptau foarte bine, de băgaseră spaima în nemți, cum apăreau ca niște spirite albe ale morții din zăpadă și ucideau în tăcere.

Dar Șamanul era altă mâncare de pește: mereu visător, deloc grabnic la ucis, și pretindea, în rusa lui lentă, cu accent mongol, că el chiar crede în spirite și poate vorbi cu ele. Doar că nu poate în orașe. Sau în stepă. Sau la câmpie. Cum să nu râzi de așa nebun sălbatic?

Sergentul ridică mâna, și toți îngenuncheară în nămol, cu puștile-ațintite spre penumbra ce se lăsa dinspre sătucul de izbe spre care înaintau. Tăcere. Apoi, parcă din alt tărâm, veste de moarte: cuvinte guturale, un zdrăngănit metalic, un motor urlând. Nici vorbă să se încălzească în cătun, nemții erau deja acolo.

Sergentul făcu un semn și se traseră în stufăriș.

– Satul e chiar pe drum, șopti Sergentul, și-n dreapta e mlaștină. Deja se lasă noaptea. De întors nu ne putem întoarce, că brigada e deja undeva spre Vest, și nu o mai prindem. De atacat pe drum nu am înnebunit, că ne mitraliază ca pe curcani, și câțiva trupeți morți nu-s mare pierdere pentru țară, dar nu am stilou să scriu raportul, că l-am pierdut la cărți…

Rânji. Știau cu toții că o să decidă singur ce vor face, dar îi plăcea să pretindă că ascultă și părerea lor. Uneori chiar aveau idei bune, că erau veterani hârșiți, luptau împreună de 2 ani, de la Stalingrad, și cei săraci cu duhul sau prea bogați în curaj prostesc nu supraviețuiseră, doar cei vicleni și atenți.

– Ne mai rămâne doar să-i flancăm prin stânga, prin pădure. Deci?

Priviră spre liziera întunecată. Era prima pădure pe care o vedeau după atâta stepă, de când străbătuseră Rusia și Ucraina, până tocmai aici, în Bielorusia. Mormăiră nehotărâți, legănându-se de pe un picior pe altul. Venea noaptea, și poate erau nemți și în pădure, și dădeau în vreo ambuscadă. Dar aveau de ales? Nu prea.

– Păi ce să mai, Șefu’, așa facem, zise Sașa cel Mare. Sașa cel Mic murise de mult, cu o baionetă în burtă, dar cel Mare rămăsese Sașa cel Mare, și avea cuvânt greu în pluton. O luăm prin pădure, și zicem bogdaproste dacă trecem de ei, și-i lăsăm dracului cu tancul lor cu tot.

Sergentul dădu din cap și se ridicară, aplecați de mijloc, acum deja mai mult umbre decât oameni, și porniră furiș printre tufe, spre pădure. Ploaia se oprise, și odată cu ea se oprise parcă orice zgomot: satul nu se mai auzea, nici păsări sau animale.

Șamanul, ca de obicei, nu zisese nimic. Acasă, în taiga, el hotăra ce-i mai bine pentru trib, după ce se consulta cu spiritele, și el stabilea încotro se duc, și când, și unde. Dar aici nu mai era șaman, ci doar un caporal, și nu decidea el, ci Sergentul. Cât despre spirite, în stepă poate că erau, sau poate că nu, dar nu putea vorbi cu ele fără copaci. Iar în orașe erau spirite din belșug, dar nu ale naturii, ci ale oamenilor, și se ferea să vorbească cu ele, căci bălmăjeau frenetic și spuneau lucruri fără noimă, blocate în clipa infinită a morții lor.

Dar aici era pădure. Urma să vadă dacă e o Pădure-Soră, care să îi vorbească aceeași limbă caldă ca și Taigaua-Mumă, sau era o Pădure-Noapte, tăcută și răpitoare. Nu putea ști până nu se simțeau, și dacă era Neagră, urma să fie prea târziu când va ști spre care Lume de Dincolo dă. Dar ce putea să facă, să nu meargă? L-ar fi împușcat ca dezertor. Așa că merse.

Era deja beznă când începură să se împleticească printre copaci, un șir de siluete negre de oameni încercuite de rânduri de siluete albe de arțari. Luna era acoperită de nori, și puțina lumină ce trecea se distorsiona pe aburii de umezeală, făcând copacii să pară că tremură zvâcnit, cu mâini scheletice, bătrânicioase, întinse să-i înhațe pe intruși. Soldații tăceau, apăsați de dușmănia pădurii și temători față de inamicii nevăzuți.

Șamanul tăcea și el. Creștea în el o tensiune, niște furnicături neplăcute ce-l umpleau de fierbințeală ca pe o găleată pusă la gâtul renului proaspăt tăiat, să se umple cu sângele negru și gros. Simțea exact asta: cum crește în el un sânge negru, vâscos. Ceva era rău aici, și încă nu știa dacă din astă Lume sau din Cealaltă. Șopti:

– Șefu! Șefu!

Sergentul se trânti pe burtă, și imediat și restul, din reflex. Se lăsase frig, și din guri le ieșeau aburi. Unii gâfâiau ușor, alții oftară, armele clănțăniră, armate. Șamanul înaintă spre sergent și-i arătă grupurile de arțari amenințători, albicioși pe fundalul întunecimii.

– Rău, ceva acolo. Trebuie cerut voie. Arțarii au suflete înguste, și-ș frați cu frigul-Moarte, așa albi ca zăpada, reci, nu spun ce ascund. Dar pot vorbi cu petele lor negre, bune, negre ca pământul-Viață. Atunci vom ști ce e rău acolo. Dar trebuie să-i rog…

Sergentul amuți o clipă, apoi se înroși la față și se ridică furios.

– ‘zda-mătii de sălbatic cu superstițiile tale de căcat! De-asta mi-am umplut uniforma de noroi și frunze ude!? Credeam că ai văzut nemți, tălâmbule!

Îi trase o palmă și-i făcu un semn lui Oleg:

– Stai cu ochii pe piele-roșie ăsta, și dacă dă să fugă îl împuști, în numele lui Stalin!

Apoi pufni plin de înțeles, așa cum doar rușii știu să o facă, băgă înapoi la centură grenada ce-o strângea spasmodic în mână, și porni din nou plin de încredere spre adâncul întunericului. Oleg pufni și el, îl împinse în fața lui pe Șaman și porniră la pas, în coada șirului.

Cinci pași făcură, apoi un arțar din dreapta lor păru să scânteieze și să trosnească, o șfichiuitură străpunse noaptea și unul dintre soldați țipă și căzu. Apoi, brusc, liniștea absolută se transformă în hărmălaie: dinspre arțari erupse un mârâit aspru, ucigaș: o mitralieră MG42; dinspre ruși, începură să pocnească puștile și să țăcăne pistoalele-mitralieră PPSH: ta-ta-ta! Muzică diavolească, ornamentată cu strigăte, înjurături și urlete de durere, punctată din loc în loc de un staccato de Schmeisser și de explozii de grenade.

Două-trei siluete din șir dansară pe ritm, surprinse de rafală, apoi căzură dezarticulate. Arțari și oameni laolaltă plesniră, împroșcând covorul de frunze cu pete întunecate, calde. Sergentul țâșni curajos printre copaci, prin stânga nemților, și câțiva soldați îl urmară. Oleg și Șamanul alergară prin dreapta, urlând în timp ce trăgeau din mers.

Sergentul aruncă ceva cu forță, și o străfulgerare orbitoare de lumină profilă câțiva germani, zburând cu brațele rășchirate. Mitraliera tăcu. Pe parte dreaptă, un trosnet puternic și Oleg țipă și căzu, brusc nemișcat. O cască pătrățoasă se ivi de după un buștean, și Șamanul se repezi într-acolo, cu lopata de infanterie ridicată. Privi scurt fața uimită și o lovi cu sete. Fără o vorbă, îl izbi peste ochi până când țipetele de durere și trosniturile de oase se opriră, iar sângele celuilalt îi curgea șiroaie pe față.

… restul în volum

 

LINKURI

Părerea HELION (Cristi Vicol)

Părerea NAUTILUS (Alexandru Despina)

Părerea Assassin CG

Recomandare Daniel Timariu

English Version

Anunțuri

Un comentariu

  1. Pingback: Maple Heart | milosh dumbratch in english


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s