Anchetă pe Terra.322

SF – Helion, 2018

Corectorul, un tânăr blond și zvelt, îi zâmbi, își trase un scaun și se așeză cu fața spre latura cea mai întinsă a sălii complet transparente, dar goală și tăcută. Câteva minute se ignorară reciproc și admirară împreună peisajul: Terra.322 era o lume luxuriantă, plină de vegetație autohtonă și de animale locale sau naturalizate. Chiar și cu ochii omenești actuali, mult mai slabi decât varianta militară cu care se învățase în nenumăratele sale campanii, Gonn_167 putea vedea jungla purpurie până la mulți kilometri distanță, încinsă sub soarele orbitor de pe cerul roșiatic încărcat de nori cafenii.

Era splendidă. Copacii de aici arătau precum niște valuri de lână mov, împestrițați de inflorescențe negre și cărămizii, iar parcelele masive de pădure alcătuiau careuri ordonate, separate de drumuri albicioase sau canale cu apă brună. Printre ele erau intercalate zone pătrate, toate de exact aceeași mărime, ocupate de clădiri sidefii perfect aliniate și construite astfel încât să simuleze formele ondulate ale sălbăticiei băștinașe. Stoluri de păsări multicolore se învârtejeau printre roiuri masive de insecte sclipitoare, trecând dintr-o împrejmuire în alta prin culoarele calculate cu grijă pentru a evita ariile rezidențiale.

— Frumos, nu? rupse tăcerea oficialul. Mama a făcut treabă bună, ca peste tot. Știi că la început erau și munți? Uriași, verzi de la oxizii unui metal de pe aici. Dar i-am dărâmat, bineînțeles, stricau tot echilibrul.

Observă că arestatul încruntat îi privea emblema rotundă, cu o privire la fel de întunecată ca și tenul său negricios și părul creț de culoare smoalei.

— Da, asta este o planetă 100% a Mamei, chiar și corectorii. Probabil că te așteptai să ajungi pe una a Tatălui și să fii torturat de vreun zbir cu insigna triunghiulară, nu? Sau pe una mixtă, unde noi construim și voi vânați?

Gonn nu răspunse, ci își întoarse din nou privirea spre freamătul de viață și libertate de afară.  Blondul se ridică și veni lângă el fără vreun zgomot, îl luă familiar pe după umeri și continuă în șoaptă:

— Frumusețea stă în ordine, iar perfecțiunea în echilibru. Ce vedem afară este calculat să fie exact cum trebuie, la fel ca tot universul civilizat, de la vechiul sistem solar până la noile colonii. La fel ca echilibrul dintre Mama și Tata… dar deloc, deloc-deloc la fel cu tine și acțiunile tale absurde.

Îl mângâie părintește pe umăr, apoi îl strânse cu fermitate de braț și zise:

— O s-o lămurim. Hai să o luăm cu începutul, ce zici?

*

Gonn_164 stătea nemișcat, ascuns după coama stâncoasă de forma unui uriaș tsunami de piatră. Era la umbră, provenită de la masivul vulcan mort ce dăduse cândva naștere reliefului accidentat din jur. Ce-i drept, umbră este un termen relativ pe Venus, unde cerul este acoperit tot timpul de o mare de nori care gonesc pe vânturi de 360 km/oră, iar arșița te arde cu 460 grade. Îi era însă utilă în camuflarea termică, fiindcă variațiile îi făceau mai ușoară  ascunderea decât o câmpie cu temperatură egală peste tot; cât despre climatul devastator, corpul aproape complet uman îi era protejat de auto-costum, iar părțile încă robotice erau oricum construite din aliaje rezistente la lucruri mult mai rele decât clima din Latona Corona.

Porni câteva secunde filtrul dedicat plutonului și își verifică soldații răspândiți de-a lungul versantului. Majoritatea erau variante sub .100 și îl divinizau ca pe un semizeu, un erou mega-decorat care ar fi putut de mult să transgreseze, dar prefera să mai lupte alături de ei, asigurându-le victoria cu experiența sa neprețuită.

— Ești sigur? De-aia n-ai transgresat?

Bărbatul de lângă el era îmbrăcat doar într-un costum ușor, vaporos, imposibil de împăcat cu iadul venusian din jur. Oare inamicul îi atacase cu vreo nouă armă? Și dacă da, de care? Chimică și impacta cu plămânii săi umani, ori cu sângele pompat de inima din piept, sau virus informatic și îi ataca mintea electronică, software-ul din creierul său cibernetic?

Sergentul își opri imediat sistemele respirator și circulator și rulă o rutină de verificare, fără vreun rezultat. Își setă mintea pe pilot automat și, în timp ce aceasta îi era scanată de programul de protecție, corpul îi țâșni într-un zig-zag vijelios peste bolovăniș, purtat de gambele încă mecanice, în timp ce emițătorul din ceafă transmitea în toate spectrele imaginea falsă a aceluiași peisaj, dar lipsit de silueta lui.

Se trânti la pământ vreo doi kilometri mai încolo, cu arma strânsă la piept, apoi înghiți în sec: tânărul cu aspect angelic era tot lângă el, zâmbind calm, iar traseul alergat îl adusese de fapt exact în același loc.

— Arikan_97 poți să-mi spui, zise acesta. Nu sunt vreun înger, ci doar un transgresat scurt; la noi, cei ai Mamei, asta se întâmplă ceva mai des decât la voi, războinicii care așteptați de obicei până pe la 120.

— În numele Tatălui, îmi poți citi mintea? șuieră Gonn_164 și-l aținti cu gramtorul, gata să tragă.

— Da, pentru că totul din jur asta este: o amintire din mintea ta. Am descărcat din rețea tot pachetul tău de memorie și acum o analizez: o pot opri după voie, dar nu o pot schimba în vreun fel, de-aia ai ajuns în același loc de unde ai plecat.

Militarul se concentră câteva secunde, apoi răbufni:

—   Ba pe dracu’, dacă era a mea o puteam edita, dar văd că nu reușesc să te șterg.

— A, nu, pentru că ești anchetat, iar eu corector. Bineînțeles că nu știi asta acum, pentru că vorbim de viitor, dar ești acuzat de trans-erezie, crimă și, cel mai grav, de socio-dezechilibru voluntar. Iar rolul meu este să îndrept eroarea: dacă-ți voi fi procuror sau psihiatru, asta vom stabili, dar cert îți voi fi judecător, așa că ar fi bine să fii cooperant. Să revenim la ce te gândeai: băieții te admiră pentru că nu ai transgresat ca să le rămâi sergent și să le grăbești lor plecarea. Admirabil spirit de sacrificiu, dar ăsta să fie oare motivul real?

— Păi care altul? Și ce ar înțelege un inginer, designer de peisaj sau constructor ori ce mama naibii mai sunteți voi, mămoșii, despre camaraderia soldaților?

Corectorul îl privi înțelegător, apoi îi arătă lumea din jur cu un gest larg al brațului:

— Destul de coșmarească planeta asta, nu? Nori de acid sulfuric, ploi torențiale din mixturi corozive, presiune de 100 de ori mai mari decât pe Pământ și tot așa. Condiții pe care voi le înfruntați curajoși pentru a vă duce campaniile războinice și a câștiga medalii pentru bravură. Ura, ura, eroii!

Apoi se lăsă într-un genunchi și își puse palma pe grohotiș.

— Asta e nimic, viteazule. Am terraformat planete de zeci de ori mai rele și am plătit asta cu nenumărate trupuri pierdute sau schilodite, eu și cei din echipele mele. Nu doar o rafală de gramtor poate duce la restartare totală, ci și una de radiații stelare. Iar la sfârșit voi rămâneți cu epopei și saga, vedete de emisiuni marțiale, în timp ce noi lăsăm lumi frumoase, pregătite de însămânțare, sau îmblânzite dacă erau deja vii, iar staruri nu suntem nicăieri.

Oftă și se ridică.

— Na, că mă cert cu o simulare, o bucată de amintire, de parcă ai mai ști asta când ies. Ascultă-mă bine, Gonn_164, războinic aproape om, eu cred că ai avut nevoie de 167 de transuri pentru că refuzi Protocolul și nu vrei să devii uman. Puțin contează ce crezi tu, eu sunt aici ca să îmi adun indiciile. Să continuăm!

Sergentul porni câteva secunde filtrul plutonului și își verifică soldații răspândiți de-a lungul versantului. Erau camuflați excelent în puncte strategice pentru a ambusca patrula inamică, despre care era sigur că se apropie. Evident că nu o putea vedea, fiind și ei acoperiți de multiple straturi de bruiaj și disimulare, dar avea un atu în mânecă: cei de la informații aflaseră că era condusă de un sergent produs în Lunavod.22, dintr-o serie de mijloc, între 12 și 15. Iar din experiență el știa cum sunt programate aceste serii: vor veni cu vântul în spate, oblic pe canion, plutind exact pe deasupra solului. Și de ajuns vor ajunge cam…acum.

Selectă cu iuțeală o pictogramă de pe retină, dublu-clipi și o bubuitură strașnică zgâlțâi versantul: minele îngropate explodaseră, împroșcând un puhoi de praf și pietriș mărunțit. Iată-i! Pentru o fracțiune de secundă, pulberea închisă la culoare ocoli siluetele nevăzute ale invadatorilor; suficient pentru ca ochii sintetici să fotografieze contururile, iar mintea electronică să le calculeze în avans pozițiile probabile în care se vor afla, clipă după clipă. Imaginile surprinse de cei 40 de ochi ai echipei sale fură instantaneu împărtășite de toți, creând un tablou panoramic, iar rutinele de luptă deja setate se coagulară în câteva modele posibile, dintre care el îl selectă pe cel optim.

O furtună de modulații gravitaționale erupse din arme, iar grohotișul de-abia căzut se ridică din nou într-o tornadă, cu tot cu atacanții ambuscați. Aceștia ripostară și ei conform matricelor de probabilitate precalculate, dar, fără a ști exact unde se află trăgătorii, reușiră doar să rupă bucăți de stâncă și să le împrăștie pe fundul văii. Trei siluete le urmară prăbușirea în nisip: victimele din patrula surprinsă. Ceilalți dispărură, retrași cu iuțeală pentru a evita mai multe pierderi; valea acesta rămânea ferm sub controlul Diviziei ”Nogai”.

Pentru războinicii Tatălui străvechiul cod de a nu lăsa nici un om în urmă nu mai era valabil, căci nu erau oameni, ci cyborgi, iar răniții și morții nu sufereau altă soartă decât retrogradarea cu o treaptă în rang în cazul schilodirii și o restartare a personalității de la ultima salvare, dacă distrugerea era totală. Ce-i drept că asta îi făcea să pornească din nou de la _00, îngrozitor de departe de transgresare, dar în general inamicii aveau și ei acest risc și evitau uciderea, ca într-un turnir cavaleresc. Ceea ce, în fond, și erau aceste campanii de pe planetele de război ale Tatălui, cel puțin cele din Sistemul Solar. Cele din colonii, unde se luptau cu fiare reale, erau altă poveste, dar acelea erau pentru cei deja umanizați, cu alte reguli.

Nu însă și pentru Gonn_164. Calculă rapid poziția celor căzuți și rânji satisfăcut: unul dintre ei era izolat, ascuns de niște stânci. Le ordonă subordonaților să îi captureze pe ceilalți doi, iar el porni sistemul anti-gravitațional al costumului și se grăbi spre cel de-al treilea, cu inima strânsă palpitându-i de încântare și anticipare.

Ajuns acolo, îl găsi răsturnat pe-o parte, cu fața în pietriș, aparatura sfărâmată și arma la o distanță la care rănitul nu putea ajunge. Sistemele de operare comunicară și primi statusul inamicului: Vijar_76, hardware 43% distrus, bio-structura rănită 14%, software 3% nefuncțional. Supraviețuitor al 76 de campanii, pe Venus, Mercur, Saturn, Titan și Europa, dar și în centura de asteroizi. Un veteran avansat mult pe calea spre a transgresa la starea de colonist uman.

Adversarul îi transmise mesajul standard de predare și emoticonul unui zâmbet resemnat. Gonn nu răspunse. Se asigură că nu e văzut, blocă orice filmare din satelit cu filtrele de luptă, închise canalele de comunicație din zonă și transmise rănitului o arhivă auto-executantă. Un program ilegal, cumpărat de pe piața neagră marțiană. Primi imediat înapoi două mesaje: unul al aplicației, care îl informa că i-a dezactivat victimei rutinele de blocare a senzorilor și pe cele de mișcare; și unul de la soldat, un vibrant semn de întrebare.

Satisfăcut, rânji și scoase un laser utilitar. Îngenunche, tăie cu el armura și protecția, apoi spintecă rapid bucățile de carne, după un șablon calculat cu atenție să simuleze răni posibile aleator. Desprinse câteva hălci sângerânde de pe piesele metalice, în timp ce rănitul urla în agonie, apoi scoase un mic electroșoc modificat și i-l puse la ceafă. Ignoră lamentațiile și rugămințile celui mutilat și apăsă pe buton. Trupul de pe sol se cutremură și încremeni, cu mintea distrusă în creierul sintetic. Fatalitate totală.

Un tânăr blond apăru lângă el și îi întinse calm laserul.

— Hm, mă întreb câte astfel de crime de război sunt nevăzute și nepedepsite. Joaca marțială are o față mai întunecată decât aș fi crezut, cred că Mama va avea câte ceva de discutat cu Tata. Înțeleg că părțile omenești te deranjau, ai vrut să revină la starea de robot imaculat, ca cei ieșiți din fabrică.

Sergentul pufni disprețuitor.

— Da’ de unde! Este vorba doar de plăcerea de a crea suferință. O dependență ce oferă mult extaz, dar campaniile hiper-supravegheate nu mai permit războinicilor să fie ceea ce le este înnăscut: călăi, bestii, inumani. Asta anulează însuși scopul de catharsis al războiului!

— Inumani, spui. Păi conform Protocolului revizuit rolul acestor lupte este de a selecta cei mai buni roboți pentru transgresiune: o victorie, o adăugire biologică, până au destule încât să devină 100% oameni, în afară de creierul sintetic, bineînțeles. Se cultivă spiritul de echipă, calitățile de previziune și planificare, în fine, necesitățile marțiale pentru a fi apoi protectorii coloniilor. Oare prin faptul că îi îndepărtezi adăugirile umane, nu asta încerci? Să-l purifici, să-l faci inuman?

— Nu, mămosule. Ce spui tu este trans-erezie, încălcarea regulilor revizuite de Mama și Tata, nu mă prinzi cu așa ceva, asta duce la ștergere definitivă. Nu, cauți profunzime acolo unde nu este: mie pur și simplu îmi place să provoc durere, să chinui, să fac rău fără să fiu prins. Nu e asta cel mai uman impuls posibil?

*

Blondul își luă mâna de pe brațul arestatului și se așeză direct pe masă. Îl privi gânditor pe Gonn_167.

— Ți-a luat 167 de adăugiri până la transgresarea definitivă, dar acum ești om. Colonist pe Terra.322. Te bucuri?

— Să mă bucur? Planeta asta de floricele ordonate frumos este o pedeapsă! Un purgatoriu! Tocmai ai spus: 167. Sunt un trans-lung, media normală e 100-120. Știi ce înseamnă să nu transgresezi la 120?

Arikan_97 ridică din umeri, cu o expresie nedumerită, iar sergentul continuă:

— Înseamnă că la fiecare campanie, statistic șansele de retrogradare și chiar de restartare cresc nu aritmetic, ci exponențial. E un act de curaj, o provocare a sorții, un râs sfidător în fața universului. Dar ce știi tu, un hoț de trans-scurt! strâmbă el din nas, disprețuitor.

— Păi și ce e rău în a fi trans-scurt? În a fi atât de bun în treaba pe care o faci încât ajungi mai repede la pasul final?

— Dacă ești așa de bun la treaba ta, de ce să te grăbești să o părăsești? Mie mi se pare o trișare, o trecere a liniei de finiș înainte de a te fi pregătit destul. Și mai e altceva: voi ai Mamei vă jucați de-a artiștii planetari și înainte și după. Deveniți oameni și e doar ceva mai greu, că din cauza fragilității acestor corpuri inadaptate la spațiu trebuie să lucrați pe lumi deja îmblânzite. Dar pentru noi, ai Tatălui, e cu totul altfel: din războinici devenim polițiști. Paznici de ingineri și savanți, de mineri și agricultori.

— Ei, tot soldați sunteți și aici! Ne protejați în cazul unui contact cu vreo specie ostilă.

— Specie ostilă! Peste 350 de planete colonizate până acum și câți extratereștri am găsit! Niciunul! Nu, suntem paznici de zoo, ne luptăm doar cu fiarele. Grea decădere pentru luptători cu secole de experiență!

— Secole de război simulat pe planetele special rezervate din Sistemul Solar, cu adversari alte echipe de cyborgi. Și să înțeleg că pui la îndoială înțelepciunea Mamei și Tatălui?

Gonn râse și arătă cu degetul spre păsăretul de afară.

— Crezi că-s vreun colibri fără creier? Dubiile față de planul Părinților constituie infracțiune de plan-erezie. Tot încerci să mă faci să recunosc faptul că aș fi evitat dinadins umanizarea: trans-erezie; vezi că nu-ți iese și acum schimbi planul de atac?

— Nu, încerc doar să te înțeleg. Protocolul revizuit spune clar: Sistemul Solar e al Tatălui și al cyborgilor robotici, coloniile sunt ale Mamei și cyborgilor umani. Mama se ocupă de treburile civile, Tata de cele militare. Mămoșii, cum ne porecliți voi, explorează, trerraformează și construiesc, întrețin și înfrumusețează, iar voi ne păziți.

Blondul se ridică în picioare, se aplecă spre el, îl împunse cu un deget în piept și zise cu fermitate:

—  Iar voi, da, sunteți paznici, polițiști, rangeri, vânători, și doar teoretic soldați. Așa spun Părinții, așa se face. Pui la îndoială planul ăsta, înseamnă că ai o eroare și trebuie să fii corectat. Sabotezi planul lungindu-ți perioada de perfecționare înainte de transgresare, eroare, corectat. Încerci să inventezi probleme care să blocheze buna funcționare a societății, eroare, corectat. Ucizi în afara planificării, crimă, eroare, corectat. Înțelegi?

Militarul îl privi cu ochii negri reci, strânse din buze și se întoarse cu spatele, dar după câteva secunde răbufni:

—  Eroare, eroare, eroare! Vă străduiți atâta să-i imitați pe oameni, dar vreți ca totul să fie milimetric la liniuță! Cred că ați uitat ce s-a întâmplat cu ei! Sau a fost și aia o eroare? Și până la urmă, matematic vorbind perfecțiunea ar fi fost un singur AI universal care să guverneze tot, nu două inteligențe artificiale care își împart treaba. Adică nu-s perfecte? Sau o să-mi spui, cum cred unii, că de fapt sunt două fațete ale aceleiași entități și toată separarea e doar o joacă pentru a crea premisele unei simulări de societate?

Nervos, se ridică și se îndreptă spre un colț, unde se sprijini cu fruntea de panoul rece. Corectorul veni după el fără o vorbă și îl atinse ușor.

*

Întotdeauna îi plăcuse pe Marte. Pe planetele de luptă nu aveai timp să-ți placă vizita sau nu, dar dintre lumile pașnice globul roșu era cel mai pe sufletul său. Pământul era prea cosmopolit, prea artistic; Luna era doar val de uzine după val de uzine; Europa prea ordonată cu suprafața sa perfect hașurată în cvadrante de gheață; dar Marte, ei, bine, era un deșert pur, neprelucrat. Crud, primordial, antic, în stare originală. Așa cum Gann_166 considera că ar trebui să fie totul.

Tocmai de aceea, Marayesh era orașul său preferat. Erau multe metropole aici, de la subterane la cele cu atmosferă terestră prinsă sub domuri, și mai era și Marayesh, Petra marțiană. Nu existau clădiri, ci doar excavări la diverse înălțimi în stâncile roșiatice, caverne artificiale cu adaptări minime. Erau deservite bineînțeles de nenumărate sisteme automate cu tehnologie modernă, altfel nu ar fi putut fi locuit nici măcar de cei mai robotici dintre cyborgii aflați în diverse stadii de biologizare, dar acestea fuseseră bine ascunse sub podele și pereți și totul părea o fermecătoare ruină străveche.

Sergentul stătea tupilat pe o cornișă, camuflat și silențios. Fiind deja aproape complet uman, nu putea respira aerul rarefiat decât cu ajutorul simbioților injectați în plămâni, înrudiți cu cei care-l acopereau cu o peliculă microscopică pentru a-l apăra de radiații. Dar își cumpărase de pe piața neagră, la un preț exorbitant, un biogram, echivalentul viu al unei aplicații. Acesta putea capta instrucțiuni telepatice simple și să modifice la ordin acțiunea minusculelor creaturi, iar acum avea sarcina de a reduce respirația la un nivel inaudibil.

Mușchii și-i controla singur astfel încât să devină nemișcați complet; era antrenat pentru asta. Ce-i drept că se afla aici în permisie, nu în vreo misiune, dar ca de fiecare dată alesese drept destinație de vacanță Marayesh dintr-un motiv simplu: fiind în mod voit lăsat într-o stare precară, riscurile marțiene nu fuseseră reduse, iar accidentele erau dese. Astfel că un răufăcător eficient și precaut putea să se distreze distrugând ocazional câte un trecător, dacă avea la îndemână vreun bolovan care să pară a fi căzut în mod natural.

Remușcări nu avea. În fond, pe lângă distrugerea materială a unui corp, pagubele fiind suportate de Tată, victima nu pierdea nimic, ci era reactivată din ultima salvare, fără penalizări, căci întreruperea nu era cauzată în luptă. Și câteva clipe de groază și durere, dar acelea nu erau pierdute, ci păstrate și savurate pentru veșnicie de Gann într-o partiție secretă a minții sale din rețea.

Iată o potențială victimă: un cyborg local civil aproape complet omenesc, singur și nebănuitor, probabil din clasa mecanicilor care întrețineau sistemele disimulate. Militarul pregăti gheara metalică din palmă, își încordă gambele, acum deja de carne cu excepția pistoanelor de titaniu, și căzu asupra lui fără zgomot, ca un huhurez. Îi ateriză în spate, cu protuberanța metalică din mână conectată instantaneu la mufa din ceafă, iar aceasta lansă un atac simultan electric și cibernetic, o combinație de supra-voltaj și overflow de date.

Victima căzu străfulgerată și rămase inertă, dar respirând.  Sergentul se asigură cu o scanare a împrejurimilor că nu există martori sau camere, apoi se îndreptă spre stâncă și smulse un bolovan masiv. Se întoarse și-i zdrobi cu el pelvisul, cu un pârâit puternic, după care urcă metodic de-a lungul coloanei, cu izbituri seci. Când ajunse la craniu, se opri câteva clipe, savură anticiparea, oftă de plăcere și apoi trânti piatra cu ură.

Straniu însă, deși distrusese creierul sintetic, continua să perceapă un mic semnal electric în cadavru. Curios, crăpă mai larg scalpul, apoi tigva, și văzu un microcip implantat lângă sistemul nervos, dar fără a fi conectat la el. Îl scoase cu grijă și-l ascunse sub limbă, apoi se cățără pe versant cu agilitate și dispăru de la locul faptei.

Lângă cadavru se materializă un tânăr îmbrăcat în alb, care privi lung după el și murmură:

—  De data asta nu a țintit părțile vii, ci a vrut doar să ucidă. Poate chiar este doar un nebun psihopat, defect și nu eretic…

A doua zi de dimineață, după ce cercetase cipul toată noaptea fără rezultat, Gann hotărî să facă un experiment. Se duse la cel mai apropiat atelier clandestin și ceru să-i fie conexat exact așa cum văzuse la mort, sub pretextul că e un monitor medical ce i s-a desprins. Nu simți nimic deosebit, dar după conectare i se activă automat pe retină harta orașului. Așa că porni lejer la plimbare, calm și relaxat ca un turist ce era.

Se învârti prin tot orașul, fără nici un rezultat. Apoi se hotărî să încerce și împrejurimile, începând cu zona de șantier în care se construia un nou cartier. Iar inspirația sa se dovedi corectă: pe măsură ce se adâncea în canion, pe harta îi apăru un fir roșu: un traseu. Îl urmă și ajunse la intrarea într-un tunel utilitar, cu nimic deosebit de restul. Nu sesiză pe nimeni lucrând; probabil zona era deja finalizată. Intră și înaintă tiptil, pas cu pas, până când linia roșie se transformă într-un punct. Numai că acolo nu era nimic, doar perete de stâncă și niște țevi arămii. Începu să pipăie piatra, căutând protuberanțe sau alte indicii. Nimic. Dezamăgit, se sprijini de o țeavă și auzi un clinchet, iar punctul deveni verde. Tuburile metalice șuierară; undeva în spatele său o dală din pavaj se ridică ușor.

Curios, Gann privi sub ea și descoperi o scară iluminată slab de leduri discrete. Coborî și încremeni: un adevărat labirint de tunele antifonate, iar senzorii săi îi spuneau că zona este și camuflată cu filtre în toate spectrele. Deschise o ușă: arme, cu sutele. Alta: explozibili. Apoi un centru de comunicații, deocamdată mort și întunecat, dar cu aparatură nouă și modernă. Mai multe încăperi ce păreau adăposturi pentru ființe biologice, cu mașinării pentru toate necesitățile. În numele Tatălui, ce era asta? Supușii Mamei pregăteau o lovitură de stat pe o planetă interioară?

Se grăbi către tunelul de acces, dar când ieși pe ușă se izbi de un cyborg în uniformă de constructor, cu insignă rotundă de mămos. Instinctiv, fără măcar a apuca să se gândească la ce face, îl înhăță strâns cu palmele de gât și-l izbi puternic cu picioarele în piept în timp ce îl rotea. Rămas în  mâini cu capul rupt, se grăbi să-l străfulgere cu gheara metalică, înainte ca acesta să apuce să transmită vreun mesaj.

Fu însă surprins să încaseze înapoi și el un șoc electric, chiar dacă mult mai ușor. Îl cercetă cu atenție: creierul electronic era încastrat într-un fel de colivie metalică electrificată: un separator de rețea. De așa ceva auzise doar în povești și nu crezuse că sunt reale: un instrument prin care mințile defecte, dar încă necesare, sunt păstrate active, însă fără a putea primi sau transmite nimic în rețeaua universală. Oribilă soartă, să fii singur în capul tău precum oamenii din vremurile străvechi! Și cu ce scop se ascundeau constructorii acestei baze secrete de Tata?

Sergentul cercetă cu atenție gratiile creierului, apoi îl aruncă și fugi. Din întuneric se materializă în tăcere corectorul, care ridică și el capul și studie separatorul. Citi electronic semnalul de identificare al acestuia: ”Produs de Sanatoriul de Cercetare-Tratament 11, Cvadrantul 24, Zona 8, Aria 7, Planeta Terra.322”. Oftă cu o expresie îngrijorată și dispăru.

*

Afară începuse să plouă peste o parte din zonele de junglă, o perdea translucidă de apă ușor violacee. Peste altele, udate suficient de râurile molcome, îndiguite, strălucea în continuare soarele alb.

—  De asta ce zici? Ce părere ai? întrebă corectorul.

—  De junglă? Doar știi că am fost deja acolo, de-aia mă aflu în camera asta, răspunse arțăgos Gann_167.

—  Nu de pădure. De planetă. De ideea din spatele ei, de colonizare în ansamblu. Ți se pare o idee bună?

—  Nu. Ce rost are conceptul de expansiune la o civilizație ai cărei membri se fabrică? Am putea pur și simplu să nu producem decât exact câți ne trebuie și să păstrăm planetele așa cum au fost. Noțiunea de colonizare este haotică în sine, un ideal de insecte.

—  Sau de oameni, punctă Arikan_97. Până la urmă, ei ne-au creat, avem datoria să le continuăm visele. Protocolul trebuie urmat.

—  Protocolul revizuit. Dacă am putut modifica edictele umane, de ce să nu renunțăm la ele cu totul?

—  Să oare fie erezie ceea ce aud?

Sergentul zâmbi rece.

—  Știm deja amândoi că am trecut de faza în care m-aș mai putea apăra. Că sunt considerat vinovat, vreți doar să fie totul conform uzanțelor. Așa cum e natura noastră de AI-uri: întotdeauna conform procedurii.

—  Păi nici Mama și Tata nu se pot rescrie ca să elimine liniile astea de cod original, crezi că am putea noi, cei de generația a doua? Procedura există fiindcă ne este intrinsecă, e păcatul original. Ne naștem cu ea, putem doar să ne perfecționăm.

Gann pufni în râs.

— Păi da, că tot vorbeam de oameni, ai văzut cât bine le-a făcut dorința de perfecționare! Ar trebui să le evităm greșelile și să rămânem în echilibru. Fără evoluție, că e periculoasă.

—  Ce s-a întâmplat cu umanitatea fost clar planul lor, din motive pe care nu le putem înțelege.

—  Așa spune dogma, dar acum, serios vorbind, eu cred că doar au făcut o greșeală de supraviețuire, că tot vorbeam de erori. Și-au supraestimat deșteptăciunea.

Militarul îl privi pe corector de parcă aștepta o replică anume, dar acesta rămase tăcut, așa că tot el continuă:

—  Din dorința de perfecționare oamenii au zis așa: nu trebuie să repetăm greșelile din Sistemul Solar, așa că în colonii vor pleca doar cei mai puri, cei mai corecți genetic, mai inteligenți și atletici și tot așa. Roboții conduși de Mama vor face munca de sclavi, iar cei de Tata munca de câini de gardă, și noi, rasa superioară, ne vom bucura de munca lor și vom huzuri în imperii noi. Au codificat asta ca legi pentru ei și programare pentru noi: Protocolul. Dar știi ce nu au luat în calcul, corectorule?

—  Nu, ce?

—  Că noi mințile artificiale suntem riguroși, nu ca ei, care doar se credeau selectivi, dar dup-aia începeau cu ”Facem o excepție cu asta” și ”De data asta regulile le îndoim nițel” și…nu. Mama și Tata au decis că Protocolul e clar și după el de fapt nici un om născut dintr-o mamă nu se ridică la standardele cerute. Așa că pentru colonii logica a fost imediat evidentă: dacă trebuie făcute doar cu oameni perfecți, și nu găsim din-ăștia, atunci fabricăm oameni perfecți. Asta a zis Mama. Iar Tata ce a avut de spus?

—  Nu o să intru în jocurile tale, știi că interpretarea asta este ilegală.

—  Tata s-a gândit că oamenii perfecți, chiar și mecanici, nu se fabrică, ci devin așa prin sudoare și sânge, ca să zic așa. Deci Mama îi face în fabrici ca roboți, iar Tata îi selectează în lupte și îi răsplătește încet-încet cu umanitate: fiecare decorație este un trans, un transplant de ceva viu, până la transgresarea finală, meritată. Iar cei deveniți oameni de carne, cu excepția creierului sintetic, câștigă marele premiu: sunt coloniști. Dar Tata a mai avut o revelație, dragă Arikan. Știi care? Hai, că e din bazele de date de istorie.

Corectorul se întinse spre el să-l oprească, dar Gann se grăbi să completeze:

—  Tata a zis că în noua ordine oamenii de tip vechi, imperfecți, slabi și cu un proces de producție lent și imprevizibil, nu mai sunt necesari. Ceea ce implicit îi face ilegali. Așa că i-a omorât pe toți. Sau cel puțin…

Tânărul blond ajunse la el și îl atinse peste degetele mâinii.

*

Corola violacee, cu nuanțe vișinii, oprea aproape tot soarele, așa că la nivelul solului, unde se zbăteau ei cu picioarele afundate până la glezne în noroi roșu, domnea o penumbră stranie, parcă absorbită de lichenii plutitori. Nu și liniște însă: un concert de zbierete, șuierături și triluri îi inunda din toate părțile, și astea erau doar animalele ce comunicau în gama pe care o puteau auzi ei. Cyborgii umanizați aveau urechi mult mai eficiente decât vechii oameni, dar încă multe dintre animalele de pe Terra.322 se strigau în cu totul alte frecvențe decât cele terestre.

Gann_167 îi întinse mâna biologului epuizat și-l trase pe un fel de insuliță maronie acoperită cu iarbă roșie deasă. Era cald și gâfâiau: cei ce adaptaseră planeta trebuiseră să accepte un compromis între temperatura suportabilă coloniștilor și cea necesară faunei locale, astfel că arșița umedă era normalitatea în parcelele de junglă.

Ostrovul începu să se deplaseze aproape imperceptibil. Militarul înhăță arma, dar Rujko_118 i-o dădu blând la o parte.

—  E doar un djobec. Mănâncă noroi, pe care îl filtrează de creaturile acvatice mărunte, e total inofensiv. Ca formă seamănă cu o stea de mare supradimensionată, ca loc în ecosistem mai degrabă cu hipopotamii. Și mai ușor cu armele, suntem aici să protejăm, nu să ucidem.

Zâmbind, îl privi întrebător:

—  Lasă-mă să ghicesc: până nu demult ai fost luptător, ești colonist de curând iar reflexele vechi se uită greu, nu?

Sergentul mârâi necomunicativ, dar văzând că cercetătorul așteaptă cu tot dinadinsul un răspuns, replică:

—  Da, de foarte curând. Sunt proaspăt venit aici, nou-nouț în rolul de ranger și escortă pentru savanți pașnici.

—  Aaaa, fii binevenit printre noi. Dar dacă nu sunt prea curios, te cheamă 167, deci ești un trans-lung. Ai simțit nevoia să te mai perfecționezi, dar ce te-a făcut să te decizi?

Gann îl privi scrutător, apoi ridică din umeri de parcă ar fi ajuns la o concluzie și răspunse:

—  O excursie pe Marte. Acolo am aflat de Terra.322 și am decis că trebuie să o vizitez cât mai repede.

—  Bravo, bravo, este o planetă interesantă! Mai mult pentru biologi, ecologi și artiști, dar poate că în adâncul sufletului te-ai simțit unul dintre ei?

Militarul râse, sincer amuzat.

—  Un artist? Da, poate că sunt în anumite privințe, îmi plac combinațiile unice de simțăminte tari. Dar nu, în primul rând sunt și rămân un războinic.

Rujko, neatent, se aplecă și mângâie iarba roșie.

—  Știi că asta nu e iarbă? Nici măcar nu e blana djobecului, ci un fel de viermi în simbioză cu el. Se hrănesc cu sudoarea sa, în schimb ce simt în afară îi transmit și lui. Scuză-mă, ce ziceai?

Sergentul îi indică în depărtare unul dintre arborii mov.

—  Ăla nu-i cumva un crocodil-copac?

Biologul activă un filtru optic și se uită cu atenție, apoi dădu din cap.

—  Da, bune instincte ai. Stă înfipt în coadă ca să sară pe prăzile ce-i trec pe dedesubt, dar e suficient de departe ca să-l evităm fără griji. Și nu au obiceiul să alerge, iar în ciuda numelui nici să înoate. Le zice așa doar pentru formă.

—  Și ferocitate, adăugă scurt Gann.

—  Mda, dacă îi intri în rază, ceea ce nu vom face. Păi dacă nu ești artist și nici pasionat de fauna exotică, de ce ai venit aici?

Militarul râse din nou și răspunse, tot laconic:

—  La vânătoare.

—  Ei, na, cum așa? Mama-ferească, nu ai voie să faci asta pe aici, nu e o planetă a Tatălui! Ce să vânezi, crocodili-copac?

Câteva clipe sergentul nu răspunse, apoi întrebă de parcă voia să schimbe vorba:

—  Apropo de fiarele locale, au fost vreodată victime? Vreun accident, vreun cercetător atacat de prădători?

—  Mda, au fost cazuri. Pe lângă chestii ca aia de acolo mai sunt și alți carnivori. Hoazii, un fel de șerpi boa cu picioare multe, ca la miriapozi, care te aleargă până obosești. Și famagurqii, leoparzii locali care arată ca niște oi mov pufoase, dar nu-s deloc drăgălași, crede-mă. Se camuflează în coroanele copacilor și nu-i vezi decât cu filtre speciale sau când îți cad în cap. Brr, nici nu vreau să mă gândesc. Dar stai liniștit, asta e o zonă destul de sigură.

Gann coborî de pe djobec și-i întinse mâna savantului.

—  Supravegheată prin satelit, bănuiesc.

—  A, nu, că nu se distinge nimic sub corolă. Dar din experiență zic, nu prea sunt pe aici prădători.

—  Ba sunt, răspunse sergentul calm. Și vânează chiar acum, chiar aici.

Rujko tresări și se uită speriat în jur, apoi pufni ușurat și râse ca de o farsă.

—  Glumele voastre de soldați! Parcă ziceai că ai venit aici ca vânător, nu comediant!

Militarul apucă arma ca pe o măciucă și îl izbi brusc în cap, iar biologul căzu în genunchi, sângerând, și începu să se târască prin mâl, confuz și scâncind de spaimă. Îl privi șocat pe cel care ar fi trebuit să îl protejeze și îngăimă:

—  Nu! De ce? De ce?

Gann se apropie sumbru de el și îl lovi din nou. Savantul, deja șiroind de sânge pe față, îl apucă strâns de un picior cu mâinile  și căută să mai spună ceva. Militarul îl izbi în piept cu celălalt picior și îl apucă strâns de ceafă, apoi îl afundă cu capul în noroi, murmurând:

—  Eu ți-am zis că am venit la vânătoare, dar nu ai vrut să asculți. Eu îți zic de prădător și tu te uiți în copaci. Boule! urlă el brusc, furios. Cel mai fioros și rău prădător este omul! De el trebuie să te ferești!

Victima se zvârcoli ceva timp, din ce în mai slab, apoi încremeni. Sergentul îl trase afară și îl urcă înapoi pe ostrovul viu, cu fața în jos. Verifică filtrele de camuflaj pe care le strecurase ilicit, ascunse în minte sub forma de utilitare medicale. Funcționau perfect, zona era opacă pentru orice privitor.

Scoase din rucsac o mandibulă șterpelită din laborator. Privi spre crocodilul-copac, calculă atent direcția loviturii și izbi cu ură. Îi trebuiră multe încercări până reuși să crape tigva, apoi o apucă cu mâinile și, cu o trosnitură puternică, o desfăcu pentru a cerceta creierul.

Scena îngheță, iar prin noroi pleoșcăi cu dificultate spre el corectorul. Acesta se aplecă și privi peste umărul lui Gann ca să distingă ce studia acesta cu atâta atenție, iar ceea ce văzu îl făcu să strângă furios din buze. Creierul cercetătorului ucis nu era sintetic, ci natural, țesut cenușiu biologic.

Blondul se retrase întunecat la față, cu colțurile gurii căzute, iar jungla prinse viață din nou. Cu un ”Aha!” încântat și o față satisfăcută, militarul îngropă cu grijă bucata de schelet, fixă delicat arma peste piept și luă în spate cadavrul. Merse apoi încetișor către pâlcul de arbori și îl aruncă acolo cu forță.

Fulgerător, una dintre plante se desfășură de sus în jos și înhăță corpul. Acum, coborât, semăna într-adevăr cu un crocodil, doar că exact fel de lat din cap până în coadă, precum un buștean violaceu. Deschise niște fălci improbabil de lungi, cât jumătate din corp, și începu să-l dirijeze pe Rujko în jos pe gâtlej, cu pârâituri sinistre pe măsură ce colții triunghiulari se înfigeau în oase.

După ce se convinse că fiara mutilase capul biologului, Gann scoase arma, o setă pe fascicul îngust, ținti cu atenție și trase. Crocodilul încremeni într-o poziție grotescă, deja cu prada pe jumătate înghițită, și începu să se scufunde lent în nămol. Sergentul tăie grăbit un arbore cu laserul utilitar și îl propti sub animal, apoi scoase comunicatorul și ceru disperat ajutor, cu un glas pierit.

*

—  Te-ai lămurit până la urmă? Mi-ați scormonit suficient prin arhive cât să vă dați seama că m-am prins de micul vostru mare secret?

Cei doi se priviră drept în ochi, înfruntându-se într-o ciocnire subită a voințelor. Apoi corectorul cedă și răspunse:

—  Da. Știm că știi. Pe Terra.322 există oameni. Adică din cei de stil vechi, care se produc prin metode biologice ineficiente și nu sunt optimizați prin lupte cu natura, ca cyborgii Mamei, sau cu alte armate, ca cei ai Tatălui.

Brunetul îl privi cu atenție și întrebă, ridicând ușor din sprâncene în timp ce degetele mâinii stângi îi jucau rapid pe tăblia mesei:

—  Mă întreb ce-ar fi mai rău, să aflu că ești unul dintre acele lepădături aristocrate care sunt umane nu prin merit, ci prin naștere? Sau că ești un cyborg care și-a câștigat acest loc, chiar și prin bibileală de planete, dar un trădător care servește o specie dăunătoare, interzisă?

Arikan_97 nu răspunse, ci doar continuă să-i zâmbească, așa că Gann insistă:

—  Dar asta ar fi mult mai rău, nu? Căci ar însemna că Mama știe și ascunde asta în mod voit de Tata. Ar însemna că între cei doi conducători ai lumilor există minciună. Iar dacă află Tata așa ceva știi ce va face: va extermina toate coloniile, cyborgi și oameni laolaltă, poate și planetele lui, preventiv, și se va bate cu Mama electronic ca s-o înghită. Poate va reuși, poate nu, prea puțin contează din moment ce vom fi morți cu toții.

—  Sau poate că explicația este mult mai simplă, ripostă corectorul. Poate că tu ești un criminal sadic și nebun, un rasist anti-uman care sabotează politica oficială a Părinților, un eretic la adresa Protocolului revizuit. Poate că totul este în imaginația ta bolnavă și trebuie să te internăm și să cercetăm metode de îndreptare.

—  La Sanatoriul 11, poate? Care e?

Se ridică și privi pe fereastră, provocator. Arătă cu degetul spre grupurile de clădiri albe aliniate frumos:

—  Aia de colo? Sau cea de dincolo?

Deloc amuzat, tânărul blond îl înhăță de mână și îl trase înapoi pe scaun.

—  Niciuna, nu se vede de aici. Mai bine lasă-mă să termin, dacă nu vrei să te îngheț și să vorbesc singur, știi că am oficial puterea să fac asta. Poate că nu ești nebun, Gann, ci cât se poate de conștient când inventezi teorii ale conspirației care pot crea panică și neînțelegere socială. Iar infracțiunea de socio-dezechilibru voluntar se pedepsește cu ștergerea definitivă, instantanee.

Sergentul țâțâi.

—  Ori poate că nu eu sunt eretic sau infractor. Hai să-ți spun și eu ipoteza mea de lucru. Mă asculți?

—  Desigur. Sunt chiar curios.

—  Nu ”suntem”? Nu vorbești în numele rasei tale de năpârci? În fine, ta-dam, iată revelația: când Tata a decis să asigure ordinea, așa cum era programat, și a exterminat haoticii oameni biologici, Mama, care are și ea programarea ei, printre altele de cultivator și protector al faunei, l-a înșelat și cumva a salvat niște umani de prăsilă. Întrebarea de 100 de puncte este: oare Terra.322 este singura? O rezervație paradisiacă pentru fugari? Sau, mai rău, toate coloniile sunt infestate cu impostori ce se dau drept oameni perfecți, dar sunt de fapt imperfecți?

Corectorul se ridică fără să răspundă și dădu să se îndrepte spre prizonier.

— Ne, ne, ne! dădu acesta din cap a negare. Dacă te apropii folosesc asta!

Întinse palma mâinii stângi cu fața în sus, iar din ea se vedea ieșind gheara metalică, până atunci camuflată în carne. Arikan se opri și Gann îl certă cu degetul arătător de la cealaltă mână.

—  Ai picat testul. Sigur ai văzut asta deja prin amintirile mele, iar dacă erai o minte electronică ai fi știut că este aici și mă înghețai de la început, fără discuții. Dar știi ce fac oamenii vii? Uită. Și  sunt curioși. Ai fost așa de grăbit să afli ce știu și cum v-am descoperit, că ți-ai scăzut atenția. Asta ca dovadă pentru cine va câștiga într-o ciocnire dintre cele două feluri de oameni. Mă rog, de parcă nu era destul de clar de ultima oară când v-am exterminat.

—  Știi că te pot îngheța și fără să vin să te ating. Pot ocoli prin rețea.

—  Da, poți, dar nu o s-o faci. Rețeaua este structură strategică, deci cu valoare militară, deci e în jurisdicția Tatălui. Treci prin ea ordinul de înghețare, iar Tata va dori să știe de ce nu se respectă procedurile. Și când Tata e curios… obține răspunsuri. Știi ce nu reușesc să-mi dau seama?

—  Ce?

—  Baza de pe Marte. Acolo se pregătește o lovitură de stat. Oare voi sunteți instrumentele Mamei și vrea să-i ia Tatălui și Sistemul Solar? Sau, dimpotrivă, voi vreți să vă reocupați planetele de origine, iar ea poate nici nu știe?

—   Și de ce nu ar putea fi ambele? Ipotetic vorbind, nu înseamnă că sunt de acord cu elucubrațiile tale, dar de ce nu ar putea cyborgii Mamei, civili și pașnici, să conviețuiască în liniște cu oamenii de tip vechi?

Sergentul râse în hohote, apoi redeveni serios și spuse disprețuitor:

—  Pentru că asta e natura umană, fie că e vorba de voi sau de noi. Instinctul, programarea, cere distrugerea sau înrobirea celuilalt, a speciei diferite, și dacă există extratereștri pe undeva ar trebui să fie recunoscători că nu i-am descoperit nici noi, nici voi. Oamenii, biologici sau mecanici, sunt din naștere stăpâni de sclavi, asta le colcăie pentru totdeauna în străfundurile minții.

—  Mda, poate. Dar știi ce mai sunt oamenii? Așa, înnăscuți? se mai apropie de el corectorul cu doi-trei pași și-i șopti de parcă urma vreun mare secret.

Gann îl privi sincer neștiutor, dar curios.

—  Prădători! răcni Arikan și se năpusti prin surprindere spre prizonier. Gann țâșni și el în picioare, rotindu-se pentru a lovi primul.

*

Cârâind veseli, un stol de superbi papagali multicolori trecu prin fața clădirii semitransparente, plini de entuziasm în aerul fierbinte al acestei frumoase planete pe care fuseseră de curând aclimatizați. Un proiect de succes, ca atâtea dintre cele gestionate cu atenție și delicatețe de Mamă. Prin peretele-fereastră sidefiu înaripatele putură vedea două siluete: una căzută la pământ, inertă, cealaltă în picioare, aplecată asupra ei pentru a o privi. Dar de ce le-ar fi interesat ce reprezenta misterioasa scenă tragică? Erau doar niște păsări, așa că nu voiau decât să se bucure de soare.

***

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s