Cal mecanic la rege, șah

ilustrație de John Dobro

Marc Cercetaș IV-32 ura Valeniile. Poate nu la fel de mult ca pe turnătorul ce-l dăduse cândva pe mâna Gărzii, dar cu siguranță își simțea sufletul plin până la refuz de scârbă și pasională dușmănie față de nisipul, cactușii, arșița și canioanele stâncoase ale acestei blestemate pustietăți.

Și monștrii. Of, Sfinte Soare, cât îl călcau pe nervi lepădăturile ce bântuiau deșertul! Mutanți, rebuturi de procesare, infractori transformați ca pedeapsă, exilați, dezertori, fugari, tâlhari, contrabandiști, fiare sălbatice, orice îți puteai imagina mai urât și feroce te aștepta cu certitudine pe undeva printr-o crevasă, pe după vreo dună sau cățărat pe vreo creastă, gata să te înhațe.

Îi venea greu să mai creadă că se afla aici tocmai pentru că, idealist cândva, luptase pentru cei ca ei, oprimații societății. Plătise prețul cu vârf și îndesat, iar acum simțea că nu meritase și asta îl umplea de atâta furie și amărăciune încât îi venea să urle. Dar nu urlă, ci se mulă mai bine pe șanțul din versantul roșiatic unde pândea, trosnind din plasticul forjat cei-i unea vertebrele, își micșoră focalizarea irișilor mecanici alimentați cu fluid vâscos prin tubulatura delicată ce-i tatua fața și-și blocă încheieturile de aliaj metalic, pregătindu-se de o lungă și plictisitoare așteptare.

*

— Marc Piviers, încântat!

Tânărul înalt și frumos, cu părul blond strălucind cârlionțat la fel de sclipitor precum ochii verzi plini de viață, pasiune și veselie, rămase cu mâna întinsă, zâmbetul larg stingându-se treptat într-o grimasă nedumerită.

Bărbatul grizonat din fața sa, iluminat oblic de soarele ce se strecura printre scândurile bătute în cuie peste ferestruica pivniței, părea compus jumătate din întuneric, jumătate dintr-un rictus înțepenit pe fața țepoasă de la barba nerasă de zile întregi. Acestuia nu-i luă mâna, ci mârâi:

— Marc și cum vrei tu, dacă ești atât de idiot întoarce-te și ieși, aici nu suntem la vreo serată dansantă, nici la vreun joc de societate! Cine te-a trimis aici?

— Charles Colțatu’.

— Tirezul de la canalul Gouze? Vrei să te cred? A dispărut de două săptămâni, după razia Gărzilor Steline la depozitul de vinuri. Cei săltați atunci sunt de mult procesați și împărțiți între ocnă, galere și Valenii, ai nevoie de o poveste mai bună de atât, iscoadă!

Atent la mâna încordată la spate a bărbatului, strânsă pe ceva ce nu se vedea în penumbră, și înfiorat de privirea fixă a acestuia, Marc făcu un pas timid spre el, cu mâna dreaptă ridicată împăciuitor, iar cu stânga scoase un bilețel mototolit, pe care o mână neobișnuită cu scrisul mâzgălise două triunghiuri întrepătrunse:

— A dispărut, dar nu a fost prins!

Suspicios, grizonatul luă hârtiuța și o citi. Apoi îl privi cu atenție pe flăcăul bălai și spuse, acum pe un ton mai calm:

— Da, e scrisul camaradului Colțat. Dar atunci, nu te-a învățat cum să vii?

— Ba da, dar mi s-a părut o copilărie, de parcă ne-am juca de-a spionii.

— Din păcate, nu ne jucăm, ci murim sau chiar mai rău. Ieși afară, mai încearcă o dată și mai vedem.

Tânărul dădu din umeri, urcă scările abrupte de lemn umed și trânti ușa, apoi coborî din nou:

— Peștii urmează Calea, sunt Marc… Scarabeu?

— Bine ai venit, Marc, replică pe un ton plat, obosit, bărbatul, eu sunt Gaston Mânzu’. Să nu mai uiți vreodată că între noi nu există nume, și poate așa o să trăiești să apuci… câți ani ai tu?

— Douăzeci si șapte!

­— … apuci douăzeci și opt. De ce Scarabeu?

— Pentru că sunt ceasornicar, măsor timpul, așa cum în legendele străvechi scarabeul crea curgerea vremii rostogolind soarele prin deșert. Mi s-a părut potrivit ca nume de conspirator! râse blondul.

— Blestemat fie numele Soarelui, măcar aici să nu fim inundați de drăgăstoasa sa atenție! scuipă Gaston, scârbit. Văd că ai tendințe de poet. Asta e bine, căci avem nevoie de tine la ceva ce va necesita multă speranță și încredere în noroc.

— Păi, da, pot spune că îmi plac lucrurile frumoase. De ce Mânzu’?

— Pentru că am lucrat la grajdurile ducale ale lui Chateau-Pes, la caii de curse. Sunt specialist în competițiile ecvestre și am adus pe lume, crescut și educat nenumărate rânduri de mânji de rasă. De-aia!

— Păi și de ce nu mai lucrați acolo? Sună fascinant!

Grizonatul oftă.

— Pentru că m-am încurcat cu Peștii. Fiindcă simt că orânduirea Regelui-Soare nu e dreaptă, că luizienii și Stelinii nu ar trebui să ne privească drept mai prejos decât balegile cailor lor și mai puțin valoroși decât piesele de automi. Pentru că nu cred că este neapărat nevoie să grefezi mușchi pe oameni și să le extirpezi o parte din creier ca să-i faci tirezi de barje pe canale, sau mineri în ocnele de cărbune pe care să-l folosească ei în motoarele cu aburi ale caretelor mecanice și ale corst-mongolfierelor de transport și tot așa.

— Dar asta credem mulți, nu doar Peștii!

— Da, și o spuneți în gura mare și apoi într-o noapte dispăreți pentru totdeauna. Măcar noi suntem organizați cu cap și când cade o filială, restul supraviețuiesc. Nu, tocmai de aia am șters-o de la grajdurile ducelui, pentru că îl stimam din tot sufletul, era un luizian atipic. Părea aspru, dar era drept și ținea la noi la fel de mult ca la caii săi.

Gaston privi fugar spre fereastră și ascultă, dar nu se auzea decât clipocitul fluviului, așa că șopti în continuare:

— Dar într-o zi, când am adormit în fân, am surprins o discuție a sa cu, hm, cineva, nu contează, și am aflat că și Chateau-Pes complotează împotriva regelui. Și mi-am dat seama că dacă sunt prins eu drept Pește, risc sub tortură să-l dau de gol și am șters-o, iar de atunci trăiesc în hruba asta și nu am mai ieșit vreodată, mă hrănesc tovarășii precum Colțatu’. Apropo, cum dracu’ a ajuns un ceasornicar să se înhăiteze cu un tirez?

— Păi de la razia din depozitul de vin. Eram acolo, pentru prima oară, când matahalele blindate ale Gărzii Steline au spart ușa și s-au năpustit înăuntru. Eu rămăsesem cu gura căscată la felul cum le pufăiau motorașele implantate sub umeri și la strălucirea hipnotizantă a plăcilor metalice încarnate pe piept, noroc de Colțat, care m-a înhățat de cot și m-a aruncat în canal. Apoi m-a tras sub apă, a smuls cu forța lui mărită grilajul unei țevi de dejecții industriale și am înotat prin ea până în râu. Cum la adăpostul de tirezi unde era alocat nu se mai putea întoarce, se ascunde de atunci în podul atelierului meu de ceasornicărie. Și mi-a spus că există cineva cu o idee ce ar putea schimba dictatura, iar eu aș fi tocmai omul necesar ca să îl ajut. Dar nu mi-a zi de ce, doar m-a trimis aici.

— S-ar putea ca prostălăul ăla simpatic să fi avut o inspirație de geniu și tu chiar să fii ceea ce am nevoie. Întoarce-te mâine seară să mai vorbim, iar la momentul potrivit o să înțelegi. Dar ai grijă să nu fii urmărit și ține-ți gura și față de mămica și iubițica, oricine te poate turna, și cred că știi pedeapsa pentru rebeliune!

Marc Scarabeu o știa și se înfioră.

*

Marc Cercetaș IV-32 era ceea ce mai rămăsese din el după pedeapsă, și în acest moment se bucura că fusese modificat în pedestraș lejer de recunoaștere. Dacă ar fi fost un blindat greu de luptă, îngreunat de motorașe cu aburi sau cu arcuri și plăci de oțel, ori un infanterist standard de marș, cu picioarele augmentate de pistoane pufăitoare și pielea de pe spate transformată în teci vii pentru o panoplie diversă de arme, răzbunarea i-ar fi fost mult mai grea.

Căci acum doar asta îi umplea mintea: răzbunarea pe maiorul Charles du Gaudefroid, ticălosul nepăsător din cauza căruia IV-32 nu mai însemna nimic, deoarece cinquena IV de Cercetași nu mai exista, și nici ceilalți 49 de camarazi în afară de el, numărul 32.

Gaudefroid era un luizian serpent, dăruit de Regele-Soare cu solzi blindați ce se ridicau sub impulsul adrenalinei și cu reflexe instantanee, de reptilă. Dar șerpenia lipsei sale de milă nu venea de la monarh, ci din propriul său suflet negru, de aristocrat înrăit în aroganță.

Cercetașii erau special prelucrați pentru a fi ușori, de cursă lungă și camuflați. De aceea li se reduceau numărul de coaste și vertebre și li se extirpa toată grăsimea; coloana rămasă era flexibilizată precum cea a felinelor, mușchii erau augmentați cu fascicule de elastic-oțel și încheieturile înlocuite cu unele din aliaj ușor. Irișii mecanici ai ochilor se puteau focaliza ca la pisici, alimentați cu fluide din pompele implantate în omoplați, iar părul era înlăturat de pe tot corpul și pielea tratată cu vopsele potrivite peisajului țintă.

Erau excelenți observatori și infiltratori, dar nu erau în nici un caz concepuți pentru luptă, fiind înarmați doar cu o lamă subțire și flexibilă deghizată în interiorul gambei și cu patru mici săgeți otrăvite ce puteau fi lansate pe distanță mică prin încordarea antebrațelor în care erau inserate între mușchi. Tactic, erau folosiți prin desfășurarea în evantai, câte unul sau doi, în fața trupelor principale, pentru a le avertiza de ambuscade, poziții fortificate sau trupe ascunse.

Însă Gaudefroid se amuzase copios încălcând toate aceste reguli. Trimisese întreaga cinquenă împreună, în formație de luptă, împotriva inamicilor care i se păreau suficient de exotici pentru a face un spectacol sângeros interesant.

Întâi, într-o grotă ocupată de o haită de o duzină de saurozi, un fel de crocodili de deșert de câte 10 metri fiecare, blindați cu plăci osoase cu muchii tăioase, plini de colți și gheare și cu câte trei cozi subțiri, pline de spini de os și rapide precum niște șerpi.

Apoi împotriva unui grup de rebuturi de procesare: mineri prea agresivi, cu mâini-excavator de oțel; tirezi plesnind de mușchi și băloșind idioți; piloți aerieni cu câte șase mâini cu unghii de sticlă incasabilă și încheieturi pe turnicheți; marinari cu patru picioare cu ventuze și tot atâtea mâini cu scaieți chiratinoși; și multe alte greșeli ale arsenalului regal, prea monstruoși pentru a mai fi încadrați la vreo categorie.

Iar pe cei cinci cercetași care mai supraviețuiseră îi trimisese în avans peste o întindere de stânci înalte, inaccesibile, străbătute de doar câteva trecători nisipoase împânzite de tufe țepoase, spre presupusa tabără de vânătoare a unor braconieri britanici. Valeniile, chiar și așa sălbatice, erau protectorat francez, iar aristocrații androizi ai Tronului de Plastic de la Londra nu aveau voie să se aventureze aici. Făceau însă asta, pentru că erau vânători pasionați, iar insula lor nu le putea oferi exoticele prăzi semi-umane de aici, din deșertul exilaților.

Însă dacă tabăra exista sau nu nici nu mai conta; misiunea fusese doar încă un amuzament crud al maiorului nebun, care știa prea bine că uedurile erau infestate cu yog-sirți, un fel de căpușe uriașe ce se îngropau fără urmă în nisip, doar pentru a se năpusti asupra victimelor neștiutoare ce le treceau peste ascunzători și a le înhăța strâns înainte de a sorbi tot sângele, lent și dureros, zile în șir.

Marc Cercetaș IV-32 supraviețuise doar pentru că rămăsese ariergardă, își abandonase camarazii când îi văzuse prinși în capcană și fugise din văi, apoi ocolise peste un platou de pietriș pentru a-l aștepta pe ofițer în drumul de întoarcere spre bivuac.

Era scârbit de el însuși că își lăsase tovarășii să moară îngrozitor și nu încercase să-i salveze pentru a nu-și risca îndeplinirea răzbunării, și știa că în această alegere nu fusese cu nimic mai omenos decât luizianul ucigaș.

Iar acum, după acest sacrificiu uman și după ce așteptase nemișcat o zi toridă, o noapte înghețată și încă o jumătate de zi, privea înfuriat mișcarea de pe celălalt versant, știind că ce se pregătea acolo risca să îl frustreze de vendeta ce îi ardea sufletul.

*

— Scarabeu, vino încoace.

Marc ascultă îndemnul lui Gaston și se îndreptă șovăitor spre masa acoperită cu borcane de murături. Colțatu’ îl avertizase că de data asta întâlnirea cu Mânzu’ va fi hotărâtoare, mult mai importantă decât cele în care îl trimisese să ducă mesaje la alte filiale ascunse prin pivnițe și depozite, să împartă manifeste printre muncitori, marinari și docheri sau să-i urmărească discret pe cei suspectați a fi colaboraționiști, dintre care unii dispăreau apoi în fluviu, cu gâtul tăiat.

Habar nu avea cum reușea fugarul să comunice din podul său cu acrul auto-exilat ascuns în subsolul de pe faleză, dar avusese dreptate. Cu ochiul său deja format după atâtea luni, tânărul remarcase faptul că pe traseul său prin labirinticele stradele murdare înțesate de tarabe și cerșetori, unii dintre trecători păreau să se asigure că nu e urmărit, iar înainte de a intra în adăpostul lui Gaston, observase doi masivi tirezi ce împărțeau o sticlă de rachiu peste drum, aparent chercheliți, dar gata să sară la bătaie în caz de nevoie.

Înăuntru, Mânzu’ stătea pe un scăunel cu trei picioare și vorbea cu un alt Pește, un poștaș bronzat zis Corbu’, care se sprijinea de masă alături de un bărbat foarte înalt, necunoscut. Acesta nu arăta a proletar, ci mai degrabă a viclean negustor bogat, uscățiv, cu o față neplăcută acoperită de un zâmbet dulceag și o privire nedefinită în ochii căprui. În orbita stângă avea implantat un mecanism cu lamele lenticulare, selectate prin clipiri, de dioptrii diverse.

— Dânsul este Nevăstuică. Este de la grajdurile regale de hipemi, acolo se ocupă de cumpărarea de piese de schimb pentru ei. Știi ce-s hipemii, nu?

— Da, bineînțeles, caii mecanici de curse, cu motoare pe aburi, nu am crescut sub o piatră, să știi, mă duc și eu la competiții.

— Nu e cazul să faci pe deșteptul, mormăi Gaston neprietenos ca de obicei. Partea interesantă nu e că mergi tu la curse, ci că la cele importante vine și regele personal, care adoră să binecuvânteze hipemii înainte de start. Iar peste două săptămâni are loc un asemenea eveniment, Cupa Albastră de Vară.

— Am înțeles, don Marc, interveni pe un ton prietenos, dar într-o voce de-abia audibilă, cu ușor accent valenian, negustorul, că sunteți ceasornicar? Cam cât de bun?

— Unul dintre cei mai buni din oraș, stimabile, se îmbățoșă tânărul, sunt cunoscut de ani de zile pentru finețea cu care lucrez orologii delicate! Pot să reglez cele mai minuscule rotițe!

— Bravo, bravo, don maistru, dar poți să și dereglezi rotițe fără să se vadă?

La privirea nedumerită a flăcăului, Gaston înlătură meticulos borcanele, dădu la o parte mușamaua și apoi întoarse pe dos tăblia mesei. Pe ea era lipită o schemă detaliată a unui hipem.

— Domnul Nevăstuică aici de față îți poate arăta ce vulnerabilități au loco-motoarele și am înțeles de la dânsul că în cazul unei defecțiuni fatale acestea pot exploda de la acumularea de aburi, transformând tot hipemul într-o adevărată bombă. Întrebarea este dacă putem să provocăm o asemenea stricăciune în așa fel încât să pară că a fost vorba doar de uzura unor piese, nu de un atentat.

Urmărit de privirile întrebătoare ale celor trei, Marc studie cu atenție complexul de rotițe ce îi fusese indicat. Își frecă gânditor bărbia și răspunse, cam nesigur:

— Cred că da, dar am nevoie de vreo jumătate de oră chiar înainte de cursă, altfel mașiniștii vor depista slăbirea și o vor repara. Și am nevoie de o trusă de scule de mecanic de cea mai bună calitate, ale mele sunt prea delicate pentru asta.

— O să aveți trusa de scule, don Scarabeu, replică tern bărbatul cu ochiul procesat, și o să aveți la dispoziție 15 minute. Va trebui să vă ajungă.

*

… restul în volum 😀

***

(dacă v-a plăcut lumea descrisă, aflați mai multe în Foiletonul ”Luizienii” din Nautilus)

LINKURI

 

Părerea Nautilus (Alexandru Despina)

Părerea Assassin CG

Părerea Lucian-Dragoș Bogdan

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s