Omăt roșu în Kaperka

Viscolul urlă dușmănos și-l potopi cu zăpadă, iar bărbatul își adună mai tare în jurul cefei mantaua zdrențuită de vânător de munte și strânse stoic din dinți, tăcut. Se mai împinse încă o dată în ușa grosolană din lemn negeluit și aceasta cedă în sfârșit, cu un oftat de aer călduț și rău-mirositor. Baraca pe jumătate îngropată-n permafrost îl înghiți nesățioasă.

— A venit Codreanu? Adă-l încoa!

Bărbatul micuț se încordă, mijind ochii pentru a se obișnui cu penumbra apăsătoare, cleioasă parcă în contrast cu strălucirea orbitoare a nămeților de afară. Încleștă pumnii osoși, dar le văzu fețele și se mai liniști: ochi dușmănoși ca totdeauna, dar fără acea sclipire jucăușă a răutății din momentele când îl miștocăreau din cauza numelui. Un infanterist cu față de brută îl înhăță de-un cot și-l trase spre opaițul ce pîlpâia în colț, către gașca adunată în jurul cărților de joc scrijelite pe coajă de copac. Starostele Neagu, fost ceferist cândva burtos, acum doar umflat după anii de prizonierat, îl invită să se așeze, prefăcându-se respectuos:

— Dar poftiți, Căpitane!

Ceilalți râseră obosiți de gluma bine-cunoscută, rânjind buzele crăpate peste gingiile cu dinți răzleți și negri. Se ridicară, împrăștiindu-se printre priciurile înghesuite în întuneric. Doi dintre ei, mai vajnici, rămaseră și-l strânseră încruntați la mijloc. Starostele amestecă în tăcere cărțile și întoarse absent în sus un as de pică. Căscă ochii mari, cu o grimasă urâtă, dar își refăcu degrabă fața de șef și împinse dreptunghiul spre vânător:

— Știi ce înseamnă asta? La ghicitoare?

Soldatul scund ridică din umeri nepăsător, fără să răspundă și fremătând din nări de parcă ar fi vrut să ghicească mirosul, nu vorbele. Sergentul se aplecă spre el și-i șopti:

— Înseamnă moarte. Poate a ta…

Lăsă vorbele să plutească grele între ei și se scărpină prelung, până prinse purecele vinovat și-l strivi cu un mormăit de satisfacție.

— … dar sunt convins că tu ești om de înțeles. Deci e vorba de a altora.

Vânătorul nu zise nimic, iar starostele insistă:

— Avem nevoie de tine din două motive diferite. Tu o să ne ajuți, și-n schimb…

Rânji și-l împunse jucăuș în piept cu un deget:

— Noi vom fi mărinimoși și nu te dăm afară în ger, să mori ca un câine. Bun așa?

Codreanu privi în jur. Fețe abrutizate, de bărbați înfometați, bătuți și sfărâmați sufletește. În priviri, ura celor din turmă împotriva singuraticului și rivalitatea pifanilor față de altă armă. Nepăsarea față de moarte, fie ea și crimă. Oftă și dădu din cap resemnat.

— Știam eu că o să fii băiat bun… chiar și pentru un pădurar crescut direct în codru.

Neagu râse scurt și gros, apoi redeveni sumbru. Aruncă o ocheadă spre cei doi voinici, iar unul dintre ei se ridică și se întoarse cu fața spre baracă, ascunzându-i cu spatele său lat. Starostele-i făcu un semn celuilalt. Acesta-și feri privirea, lăsând-o să lunece fără țintă peste buștenii peretelui, și începu să povestească:

— L-am găsit acu’ un ceas, în partea de Nord. Ghinionul meu… Era la tăiat lemne și ar fi fost dat să-l găsească cei care vin cu săniile după butuci, dar aveam eu un târg cu el și m-am strecurat să-i duc niște papiroase.

Înghiți în sec, vădit cutremurat, dar Neagu îi porunci din priviri să continue.

— Pietreanu-l chema, plutonier Pietreanu, fost comisar. Era… cum să spun…

Închise pentru câteva clipe ochii, amintindu-și.

— Întâi am văzut noroiul. Era așa, ca un cerc lat de vreo 5-6 pași. Noroi, înțelegi? În Siberia, iarna!

Codreanu nu se putu abține să nu simtă milă față de haidamac și dădu din cap, cu o urmă de căldură-n ochi. Infanteristul își strânse pumnii și reluă:

— Am trecut prin mocirla neagră ca iadul, la fel de întunecată precum trunchiurile arse ale copacilor din rotocol. În mijloc era omăt, dar tăvălit, roșu de sânge. Și-n forma unei cruci.

Își făcu rapid o cruce, scuipă pe jos ca să alunge dracii și spuse, tot mai șoptit:

— Iar în mijloc era Pietreanu… ce mai rămăsese din el. Rupt. Picioarele, sfâșiate de colți și desprinse de trunchi, dar puse la loc sub el ca să întregească batjocura unei răstigniri. Și capul tăiat, cu fața mestecată, buzele mâncate și ochii smulși. Și mâinile… of, Doamne, mâinile!

Tăcură tustrei, apăsați de-o răceală de moarte. Vlăjganul își privi antebrațele, se strâmbă și zise cu vocea muiată copilărește:

— Mâinile erau despicate-n carne, iar în loc de oase avea câte-o creangă proaspătă. Cu un smoc de frunze încă verzi întinse pe… prin palmă.

Codreanu își întoarse privirea de la fața înlăcrimată și o afundă în ochii nepăsători ai sergentului. Pe un ton calm, întrebă scurt:

— I-ați anunțat pe enkavediști? Riscăm să ne omoare pe toți.

Starostele îl împinse pe povestitor, iar acesta se ridică și plecă, gârbovit. Se aplecă spre vânător și-i făcu un semn complice cu ochiul:

— Tot cu gândul la sovietici, hai, tovarășe? Ăsta-i unul dintre motivele pentru care am nevoie de tine: te înțelegi bine cu Lîșenko. Ești iubitor de rusnaci și chiar asta-mi trebuie acum.

Codreanu strânse din buze:

— Nu de rusnaci, Neagule, știi prea bine de ce mă simpatizează șeful gardienilor. Și nu pentru că aș fi comunist: nu mi-s nici bolșevic, nici fascist, nici liberal sau țărănist: sunt doar un pădurar și înțeleg căile fiarelor cu patru picioare, nu pe ale celor cu două și ale ”-ismelor”.

— Da, ești un pădurar, și încă unul cu har, recunoscu sergentul și se dădu și mai aproape de vânător, pe care-l luă părintește pe după umeri. Lîșenko te-ndrăgește că-i îngrijești și-i doftoricești potăile. Câinii lup care ne strunesc pe noi ca pe vaci, Codreanule, mama ta de trădător!

Trase aer în piept și se liniști. Pădurarul mormăi mai mult pentru el:

— Câinii-s câini, nu știu ei de vrajbele oamenilor…

— În sfârșit, i-o tăie Neagu. Avem nevoie de tine ca să descoperi ce se întâmplă. Ești pădurar și vânător, poți să te uiți după urme. Și te înțelegi cu ăia, poți să-l rogi pe hahol să te lase.

— Și de ce-aș face asta? În afară de a nu fi omorât de voi, ceea ce nu-i cine știe ce când oricând mă pot ucide atâtea altele, de la foame la prietenii mei sovietici?

— Pentru că, mă Codreanule, Pietreanu nu era doar un trupet, ci era camaradul meu. Și pentru că, pentru a-ți răspunde la întrebare, enkavediștii știu. Și nu-i pasă, l-au trecut mort de frig. Doar nu-s proști să atragă atenția, știi ce ușor ajung și ei în gulag?

Starostele privi scurt în jur și-i șopti:

— Și pentru că au știut de fiecare dată și tot nu fac nimic. Pietreanu e-al treilea.

*

În bordeiul geniștilor penumbra puțea la fel de rău, dar răutatea era mai moale, plutind mai pe furiș printre prizonierii scheletici și adăstând mai mult prin bezna de sub priciurile suprapuse decât în privirea românilor. Dar era acolo, iar Codreanu îi putea simți izul pe sub cel de sudoare și teamă.

— Ivașcu îl cunoștea de Pietreanu de la ’fanteriști?

— Da’ de unde! Adică na, erau tot de-ai lor, dar ce treabă să aibă vardistul cu hoțul?

Flăcăul blond râse spre Codreanu, de parcă ar fi fost la clacă-n sătucul lui din Basarabia, și nu în străfundurile Siberiei, surghiunit de dușmani ca să piară la tăiat taigaua.

— Ba poate s-au știut în Transnistria, au staționat acolo amândouă regimentele, îl contrazise alt bărbat cu grai molcom de Soroca, grizonat pe sub bonetă. Fanteriștii au păzit gara, batalionul lui Ivașcu a construit lagărul de tranzit de lângă stație. Dumnezeu știe că lui Ghiță, adică Ivașcu, se grăbi el să-i explice amabil vânătorului, i-a plăcut perioada aia: a adunat de la jidani tot ce-a putut înhăța: aur, ceasuri, până și pantofii i-a luat unui moșuleț!

— Nici măcar nu i-au fost buni, l-au bășicat și i-a aruncat!

Geniștii râseră împreună, dar se opriră jenați, împunși de privirea pădurarului.

— Oricum, chiabur, na, mai au dreptate și bolșevicii. Se zvonește că pe Berkoviții din sat el i-a dat pe mâna nemțălăilor, doar ca să le ia vaca.

— Da, măi, îl contrazise iar grizonatul, dar Pietreanu nu a furat nimic niciodată! A fost mare polițist la Ieși, comisar!

— Păi atunci, întrebă nedumerit Codreanu, de ce nu era la Poliția Militară? Sau la jandarmi?

— Aaa, a fost pedepsit de l-au trimis pe front, subofițer la fanterie, nici măcar lotinant. Dar de ce… nu știu.

Grizonatul privi spre blond, dar și acesta ridică din umeri, neștiutor. Pădurarul își puse mâna la falcă, gânditor, și spuse:

— Deci s-ar putea, sau nu, să se fi întâlnit în Transnistria. Dar de părintele Ojoga, știți dacă a fost pe-acolo?

Cei doi clătinară din cap.

— Nu, el a venit direct de la București la Don. Voluntar, anti-bolșevic din tot sufletul. N-a călcat în viața lui pe Nistru.

Căzură tustrei pe gânduri. Codreanu se așeză mai bine pe prici, ferindu-se de atingerea de gheață a peretelui bătut pe-afară de crivăț, și întrebă:

— Care în ce parte a pădurii avea normă de lemne?

— În Nord, în Kaperka. Ivașcu adică, de ăilalți nu știu, răspunse blondul.

— Păi și părintele Ojoga, îl completă grizonatul.

— Și fostul comisar Pietreanu… adăugă pădurarul. Ceva deosebit acolo?

Cei doi geniști se uitară surprinși unul la altul, apoi la el. Flăcăul se bătu cu palma peste frunte:

— Am uitat că tu nu faci corvoadă la defrișat, nu ai de unde să știi!

— Mda, eu sunt un nenorocit de colaboraționist, fac pe veterinarul pentru animalele din lagăr, zâmbi strâmb vânătorul de munte.

— Ei, noi să fim sănătoși, ce, de dobitoace nu trebuie să se îngrijească cineva? Fii tu pe pace, noi nu suntem ca cei din baraca aia.

— Adică?

— Adică aici în 15 suntem omenoși. Că de Dumnezeu-s făcuți toți, nu doar românii verzi, ci și ăia mai strâmbi! Și rușii, haholii, turcaleții și ce-or mai fi pe fața pământului.

Codreanu nu se putu abține să nu-i zâmbească tânărului, slab ca un mort și la fel de cenușiu din cauza rușilor pe care tot nu-i putea urî.

— Ce vrea Ionică să zică, interveni bărbatul mai vârstnic, e că-n Kaperka trăiesc triburi de canibali.

Pădurarul și blondul pufniră la unison a neîncredere, însă grizonatul continuă:

— Pe acolo trăiesc buriați sălbatici. De veacuri îi omoară muscalii, așa că și ei îi belesc dacă-i prind neînarmați. Și-apoi îi halesc!

Ceilalți doi râseră, dar bărbatul era serios.

— Ș-apoi, pentru ei albii-s albi, ce să știe de enkavediști și prizonieri? Suntem la fel de palizi și puțim la fel, așa că dacă nu ai grijă… îți pierzi capul!

— Haidi, măi, povești cu piei-roșii! i-o tăie amuzat Ionică. Nu asta-i deosebit la zona Kaperka.

— Dar ce?

Blondul se uită în jur. Sleiți de muncă, ceilalți zăceau întinși sau discutau în șoaptă, în așteptarea zemii lungi care servea drept cină; pe nimeni nu interesa ce vorbeau cei trei.

— Kaperka e codru străvechi, greu de tăiat, zonă de exterminare prin muncă fără sfârșit. Taigaua din sud e mai nouă și mai rară, dar acolo sus… e din vremuri de odinioară. Des și-ntunecat precum ceva ce n-ai mai văzut!

— Sunt pădurar din Bucovina, zâmbi Codreanu, sunt învățat cu păduri care erau bătrâne încă de pe vremea dacilor. Nimic de speriat în asta, doar lupi și urși, iar dacă le știi felul, nici măcar ei.

— Ei, lupi și urși… Nu de asta-i vorba, nici de canibalii lui nea Sandu.

— Dar de ce?

Flăcăul se aplecă spre ei, grav:

— Muma-pădurii!

Tăcerea se coborî între ei, dar se vedea că basarabeanul chiar credea ce zice și se lăsase pe spate triumfător, satisfăcut de revelație. Le simți privirile și se apără:

— Credeți au ba, iaca este!

Pădurarul dădu să-l contrazică, dar ușa se izbi de perete și-năuntru răbufni o pală de vânt înghețat, încărcat cu fulgi mari și albicioși. Prizonierii se cutremurară și se făcură mici, retrăgându-se prin cotloane ca niște gândaci. În dreptunghiul de iarnă se profilă o siluetă burduhănoasă, bine înfofolită și crăcănată arogant. O mână înmănușată coborî puțin fularul, iar cealaltă se ridică scurt de pe pistolul-mitralieră și-l aținti pe Codreanu:

— Tî! Pașol, bâstră, bâstră!

Bărbatul scund și slab se ridică grăbit, strânse cu un gest înfrigurat gulerul peste gât și se repezi spre gardian, cu ochii plecați.

*

În adăpostul lui Lîșenko era mai cald și confortabil decât s-ar fi așteptat, chiar și la un comandant de lagăr; în fond, tabăra lor era doar un avanpost micuț al leviatanului concentraționar, o insuliță de români aruncată-n marginea taigalei ca un cărăbuș nevolnic ce roade degeaba din coaja unui copac străvechi, uriaș.

În anticamera unde se oprise pe un scăunel gardianul, câinii lup se ridicară bucuroși și se apropiară de Codreanu, păzitorul sănătății lor. Îl îndrăgeau, iar pădurarul îngenunche între ei și-i mângâie, având câte-o șoaptă pentru urechile ciulite ale fiecăruia. Căutătura încrâncenată a enkavedistului se muie nițel, topită de-o căldură greu de oprit chiar și de îndoctrinare, și flăcăul mătăhălos își lăsă arma pe măsuță, nepăsător. Îi făcu românului un semn scurt spre ușa căptușită cu postav verde și-și puse bărbia pe coate, moțăind câinește ca și animalele din jur.

Românul intră. În mijlocul încăperii, încălzită de-o sobă micuță de fontă ce trosnea în colț de la buștenii stropiți cu motorină, trona o masă de scânduri, acoperită de hârtii, hărți, strachini murdare și căni de tablă. Un fâsâit calm și relaxant unduia dinspre samovar, învelit ispititor în miros de ceai negru. Fără a ridica privirea din registrul în care scria de zor, ofițerul îi făcu un gest scurt, indicându-i o banchetă de lemn.

Pădurarul ocoli blana de urs alb întinsă pe jos, pășind cu grijă doar pe glodul bătătorit, se așeză și privi în liniște spre lampa atârnată de-o bârnă. Câteva minute se întrebă ce lipsea, apoi realiză: mai întâi, era liniște; urletul vântului, nelipsit din barăcile lor prost încropite, în care se strecura geros prin crăpături, aici lăsa locul scrâșnetului inegal al peniței. Iar în jurul felinarului nu se roteau fluturi, musculițe și țânțari ca acasă, căci în Siberia nu erau gâze decât vara.

— Nu te-ai fi gândit că-ți pot lipsi, nu? rosti prietenos în ucraineană comandantul și se ridică, un bărbat osos, înalt ca o prăjină și negricios, deloc slav.

— Gâzele? răspunse bucovineanul în aceeași limbă, cu un accent ceva mai moale. Toate au rostul lor, de la ultimul purice până la fiarele în a căror blană se ascunde.

Lîșenko se apropie și-i strânse mâna, zâmbitor.

— Și românii în Siberia? Au rostul lor aici?

— Tot atât cât rușii ori ucrainenii.

Comandantul râse scurt, dar sincer.

— Am uitat că ești crescut în pădure. Franc în orice vreme, caldă ori…

— …cu zvon de moarte, îl completă vânătorul.

— Moartea! Ce-i așa deosebit la moarte? Uite, ridică el o hârtie, aici semnez ordinul de execuție a unui prizonier. Iar aici, apucă altă foaie, transferul unui paznic la alt lagăr, de unde puțin probabil să se întoarcă viu. Și-aici, trase de un caiet, liste nesfârșite de morți. De frig, foame, glonț, sau poate doar din cauză că renunță. Tu renunți, Kodrenko?

Pădurarul clătină încetișor din cap.

— Tu nu renunți. Ca un copoi pe urma prăzii, pădureanule. Sau ca un lup. Iar lupii care dau târcoale turmei fără voia păstorului…

Simulă cu degetul un pistol și-l ținti spre român.

— Poc! O lume mai bună. Spune-mi, prieten al câinilor mei, am auzit că adulmeci prin lagăr. Ce pradă cauți?

Se îndreptă spre samovar, turnă ceai fierbinte în două căni metalice și reveni, lăsând urme umede peste blana de urs. Îi întinse una prizonierului și se întoarse pe scaun.

— E păcat, tovarășe comandant.

Surprins, ofițerul ridică ochii și privirile li se ciocniră, zăbovind încleștate una într-alta.

— Ursul, rupse Codreanu înfruntarea fără vorbe. E drept ca o fiară, fie ea și cu pușcă, să ucidă alta cu gheare și colți. Dar să-i calci în picioare sufletul după moarte… e păcat.

Lîșenko rânji:

— Am avut în batalion, prin 43, un șaman. Tot așa-n dodii vorbea și el, de inima pădurii, fiare sacre și alte aiureli de care URSS-ul progresist nu mai are timp. Tovarășe, răspunde-mi drept: ce vânezi matale?

Pădurarul îl privi. Poate un om rău, care chinuie și lasă să moară alți oameni pentru că așa-i șoptesc războiul și Partidul… să fie și un om bun? Ar fi spus că uneori da, iar acest hahol poate era unul. Oftă și-i mărturisi:

— Cei trei români căsăpiți. Am fost rugat să descopăr criminalul.

Comandantul pufni:

— Rugat? De fasciștii lui Neagu?

Codreanu ridică din umeri: ce este, este, și basta.

— Și ce criminal? Când cei morți erau la tăiat copaci, toți prizonierii erau la muncă. Sau la carceră. Vrei să spui că e vina gardienilor? Nu, desigur că nu ți-a trecut prin cap așa nerozie. Și ce, are vreunul dintre hămesiții din barăci puterea să sfâșie un om în bucăți?

Pădurarul strânse din umeri, lipsit de replică: nu, nu mai aveau vlagă. Și de ce-ar fi făcut-o? Nu-i omorau și-așa sovieticii destul de repede? Dacă voiai să scapi de un dușman, era suficient să-l denunți că e fascist, mistic ori împotriva uniunii umaniste a popoarelor sovietice. Și se rezolva cât ai zice pește.

— Atunci poate, încercă el o idee în care nici nu credea, or fi buriații?

— Ei, na, sălbaticii. Nu, nu au curaj să ne provoace, nu știu cum să se ascundă mai adânc în taiga. Nu sunt ei.

Ridică stiloul, îi înșurubă tacticos capacul și-l așeză cu grijă printre hârtii, un simbol al ordinii în mijlocul haosului. Îl privi pe sub gene pe Codreanu și spuse ca într-o doară:

— Îți plac dulăii de-afară, nu? Știi că-i mai las să plece la alergat iepuri dar, subliniez, după ce-și fac treaba.

— Adică după ce mușcă români.

— Ei, asta e treaba lor și o fac foarte bine. Iar după aceea îi las să alerge după iepuri. Ai înțeles?

Pădurarul dădu din cap.

— Vrei să fac ceva pentru tine. Și la schimb pot să cercetez.

— Nu la schimb, ci după. Da. Cineva, sau unii, mormăi comandantul răsfoind un registru, cred că mă fură. Motorina se consumă prea repede, și la fel și cutiile de carne. Adulmecă-mi cine. Nu am nevoie de dovezi sau flagrant: doar să-l miroși, apoi scot eu totul de la el. Avem metodele noastre. Bun așa?

Românul aprobă, fără o vorbă.

— Cât despre cei sfâșiați, orice siberian îți poate spune explicația.

Codreanu ridică ochii întrebător, iar ucraineanul rânji, jumătate serios, jumătate în batjocură:

— E Zver-Derev. Bau-baul taigalei, un monstru care apără pădurea de tăiere.

Vânătorul oftă, se ridică și porni spre ușă, ocolind respectuos blana de urs.

— Da, da, strigă Lîșenko după el, arată ca un urs foarte mare, dar cu bot de lup și urechi și ochi de tigru! Și merge-n două, ca oamenii! Zver-Derev, ascultă la mine!

Codreanu se strecură pe ușă, urmărit de râsul cinic al comandantului și întâmpinat de lătratul câinilor. Santinela tresări, înhăță arma și se ridică adormit ca să-l escorteze la baracă.

Continuarea în Gazeta SF nr. 66 (septembrie 2016), aici: link.

Mulțumiri lui John Dobro pentru ilustrație (de acolo și de aici)!

Părerea Helion (Ciprian Baciu)

Părerea Lucian Dragoș Bogdan

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s