Îngeri de zăpadă

SF – Galaxia 42, 2020

Ra-ta-ta-ta-ta.

Rafala prelungă, asurzitoare, îi copleși auzul. Reculul îi zgâlțâi corpul slăbit de ger și căldura țevii îi arse palma cu care o ținea greșit, prea aproape de înălțător, dar mușcătura ei nu fu cu nimic mai rea decât cea a frigului copleșitor.

Mitia trase aer în piept și ascultă, cu ochii încă bine închiși, sperând pentru o clipă că va mai auzi doar vântul.

*

Ta-ta-toc-toc.

Răpăitul în ușă continuă, insistent. Pe Krug L24, unde-și trăise majoritatea vieții de adult, profesorul Dmitri Nikolaievici se obișnuise atât de mult cu omniprezentul polimer din care era turnat orașul peste satelit, încât uitase cum sună lemnul. Ultima ușă cafenie pe care și-o amintea, din placaj de fag parcă, o văzuse și auzise la cinci ani, în gara Privoljskaia. Tatăl său bătuse în ea și un funcționar gras, transpirat, o deschisese, iar dinăuntru se strecurase afară un iz de ceai negru și fierbinte. Își amintea și-acum biroul zgâriat, cu o crăpătură largă pe-o latură, apăsat sub teancuri de dosare și, deasupra lor, un chipiu albastru. La care se holbase cu frică, ascuns pe după picioarele părintelui. Unul dintre dosarele acelea era despre ei și burtosul scosese dintre coperte o foaie care pe băiețelul de-atunci îl fascinase, acoperită cu ștampile verzi și roșii. Pe bărbatul de-acum, aproape cincizeci de ani-standard mai târziu, doar îl întrista: fusese ordinul lor de relocare forțată. O simplă filă de hârtie, care avusese puterea de-a-i arunca în spațiu, lăsând pentru totdeauna în urmă Pământul și lemnul său.

Ei bine, pe Arhanghelskava lemn era din belșug. Și nu placaj firav de fag, ci cherestea solidă de conifere din taigaua care acoperea lumea aceasta înfrigurată în fâșii enorme, intercalate cu zone întinse de pustiu alb, învăluite doar de zăpadă. De pe orbită i se păruse că planeta arată ca un tigru siberian, punctat doar ici-colo de taberele de Gulag. O fiară flămândă, care-l aștepta cu gura căscată.

Iar el coborâse, înghesuit în naveta micuță, scârțâitoare, printre alți treizeci de exilați și câțiva soldați cu căciuli de blană. Și-acum aștepta în viscol în timp ce gardianul bătea insistent la o ușă masivă, înfiptă într-o construcție joasă fără ferestre, acoperită de nămeți.

— Da!

Paznicul îl împinse brutal și bărbatul sfrijit, prelung și lipsit de putere-n gambe ca orice locuitor de pe coloniile cu gravitație mică, se împletici și căzu într-un genunchi. Oftă și își împinse mai bine pe nas ochelarii, fără a ridica privirea.

— Afară! răcni ofițerul ghemuit pe vine în dreptul sobei atomice micuțe, gălbuie, cu învelișul ciobit.

Soldatul se grăbi într-o stânga împrejur. Mitia dădu să-l urmeze, dar maiorul îl prinse de braț și-l opri, după care se ridică și-l trase după el.

— Nu și dumneata, tovarășe profesor Dmitri Nikolaevici. Ce cauți aici?

Îl împinse cu dușmănie într-un scaun. Încuie și se lăsă din nou pe vine, drept în fața nou-venitului, studiindu-l cu o privire inexpresivă. Mitia nu răspunse, uitându-se lung ba la petlițele azurii cu steluțe roșii de pe mantaua groasă, ba la ochii albăstrui, obosiți. Într-un final, cedă și începu să turuie:

— Domnule maior, sunt deținut…

— Știu cine ești. Și spune-mi Anatoli, după cum știi deja că mă cheamă. Tolia pentru prieteni, familie și femei. Deși aici nu avem, de obicei, nimic dintre acestea. Deci, repet și ascultă-mă bine. Ce ‘zda mă-tii cauți aici, pe Gulag 47? Pe Arhanghelskava?

— Deținut Nevrușkov, raportez: acțiuni contra-revoluționare și propagandă subversivă împotriva Uniunii, 25 de ani de muncă silnică, fără drept de apel.

Ofițerul se ridică dintr-o dată, de parcă ar fi dat să-l lovească. Spre deosebire de Mitia, înalt și slab, maiorul era scund și îndesat, ca orice trăitor de pe vreo planetă cu gravitație mare. Chiar și-așa, în încăperea joasă și întunecată părea nesfârșit, înfricoșător. Profesorul se strânse instinctiv în scaun și-i scăpă un scâncet. Ofițerul ridică palma și Mitia se grăbi să reia:

— Am susținut în mod repetat că Partidul și Biserica se înșeală, că nu există Dumnezeu și că Tovarășul Stalin nu a fost Prea-Sfânt Întâi-Stătător al Ortodoxei și Pravoslavnicei Uniuni Sovietice Socialiste, ci doar un om. Cineva dintre studenții mei m-a turnat. Organele și-au făcut datoria. Am fost condamnat la exil pe Vrenghenovo, colonie penitenciară severitate clasa a doua, dar m-am oferit voluntar pentru aici. Clasa întâi. S-a aprobat, desigur. Anatoli, tovarășe.

Maiorul îl apucă de guler, îl trase după el pe ușă afară și-l forță să privească în jos, către poalele colinei. De jur împrejur se întindea lagărul, într-un semicerc imperfect de clădiri dezordonate, înfundate în zăpadă. Dincolo de ultimele barăci, nămeți uriași de omăt, modelați de vânt în forme prelungi. În depărtare o linie întunecată, aparent nesfârșită. Taigaua. Ofițerul îl zgâlțâi ca pe-un copil:

— Ce vezi colo jos, tovarășe profesor?

Mitia ridică din umeri.

— Zăpadă, pădure, gulag.

Militarul rânji.

— Ai trăit prea mult la adăpost, în tunele fără cer. Nu ai ochi de supraviețuitor și de-aia nici n-ai șanse să scapi de-aici viu vreodată, tovarășe profesor. Important nu-i ce este, ci mai degrabă ce nu este. Vezi gardurile de sârmă ghimpată?

Mitia clătină din cap, nedumerit.

— Nu. Unde-s?

Anatoli pufni.

— Exact. Nu-s. Pentru că nu-i nevoie. Orice deținut poate oricând să plece. Nu are unde să meargă pe Arhanghelskava. Ar muri. Unii chiar au plecat.

Vocea-i căzu în tonalitate, aproape o șoaptă.

— Și mai mult ca sigur deja au murit.

Profesorul întoarse capul și-l privi, cu ochii mari.

— Au plecat?

Celălalt nu-i răspunse și-i evită căutătura. Mitia se lipi de el:

— Dar tu, tovarășe, tu ce cauți aici? De ce te-ai oferit voluntar pentru NKVD, când erai un ofițer de perspectivă în Flota Spațială? Și de ce ai ales tocmai acest iad congelat? Nu cumva din același motiv ca și mine, tovarășe Tolia?

Ofițerul se înroși la față și scrâșni din dinți. Îl împinse, iar Mitia căzu în zăpadă. Gardianul apăru de după colțul barăcii, se grăbi să se apropie și-l înhăță.

— Îl duci în baraca doișpe, porunci maiorul.

Paznicul exclamă:

— Dar, tovarășe maior, aia-i pentru moșnegi și mortăciuni. Ăsta-i trecut în acte la șapte!

Maiorul îl privi fix, în tăcere. Soldatul își plecă ochii și mormăi ceva. Îl împinse pe deținut în fața sa:

— La doișpe cu tine, tovărășele! Hai, fuga marș!

Porniră grăbiți să coboare colina, împingându-se greoi prin zăpada până la brâu. Ofițerul se îndreptă spre ușă, dar după câțiva pași se întoarse și strigă:

— Și, Mitia, te înșeli, să știi. Dumnezeu există. Chiar și-aici, pe Arhanghelskava.

Intră în baracă fără a mai privi înapoi. Trânti ușa cu furie și mormăi, doar pentru el:

— Mai ales aici. O să vezi.

*

Ta-ta-tac-tac, trosnea soba atomică, deși ar fi trebuit să fie silențioasă. Tăcuți erau însă ei, două siluete cocârjate în penumbra friguroasă.

— Te ascult, rupse maiorul tăcerea.

Celălalt, și mai slab decât fusese la venire, cu doar o lună în urmă, străveziu aproape, se aplecă în față, fără a se ridica de pe scaunul în care se prăbușise epuizat. Se uită lung în ochii NKVD-istului și șopti, deși nu era nimeni care să tragă cu urechea.

— A plecat, e-adevărat. Și moșneag, și muribund, a ieșit într-o noapte din baraca doișpe, direct în viscol. Și-a plecat.

Maiorul ridică din umeri, se întinse după un caiet și-l deschise. Răsfoi prin el și se opri pe la mijloc.

— Știu. Uite, e scris aici. La evadări.

Trânti caietul și luă alt registru, mult mai gros. Îl deschise de-a dreptul la sfârșit.

— Și-aici. La morți. Deci știu și eu prea bine că a plecat, tovarășe. Mitia. Ceva care să nu știu, ai?

Profesorul oftă și-și împinse ochelarii cu arătătorul. Se șubreziseră la fel de rău ca și el și-i tot alunecau pe nasul rece, înghețat. Miji ochii și spuse, privindu-l cu atenție pe celălalt:

— Îngeri de zăpadă. Ai auzit de ei?

Militarul își strânse mai bine gulerul în jurul gâtului.

— Am auzit.

Ridică din umeri, prefăcându-se nepăsător.

— O legendă locală. Arhanghelskava e dură, oamenii pier ca muștele-n ger. Au nevoie de povești ca să se încurajeze.

Mitia râse scurt, fără haz.

— Să se-ncurajeze! Îngerii ăștia nu-s deloc încurajatori. Cică sălășluiesc în străfundurile taigalei și apar doar în amurg, când cineva e pe ducă. Vin și-l conduc dincolo de pădure. În paradis ori măcar într-un loc mai cald. Chiar și-așa, nu mi se par deloc niște oaspeți de care să te bucuri.

Maiorul nu-și ridică privirea de la sobă, doar spuse:

— Așa, și? Oricum, nu erai tu ăla care nu crede-n Dumnezeu? Ce, o să-mi spui că în îngeri crezi?

— Îngeri de zăpadă. Și nu, nu cred.

Tăcu, încăpățânat, până când celălalt cedă și-l privi. Se îndreptă-n scaun și zise:

— Dar el credea. El a crezut, le-a spus tovarășilor săi că a reușit să deducă unde e sălașul din care se pogoară îngerii și-a plecat să-i caute.

Ofițerul se strâmbă.

— Și nu s-a mai întors. E mort și zace pe undeva prin zăpadă, înghețat. Tot nu mi-ai spus nimic nou, deținut Nevrușkov.

Profesorul surâse.

— Nevrușkov, da. Și dacă nu-i mort? Oricum, le-a spus prietenilor săi mai mult de-atât. Mai mult, oricum, decât ar recunoaște ei față de voi, dulăii statului pe care-l urăsc.

Dădu din cap.

— Însă mie mi-au zis. Ei bine, le-a mărturisit nu doar că a aflat unde-i sălașul. Le-a spus și exact unde-i.

Celălalt făcu ochii mari, iar Mitia izbucni în râs:

— Ha, nu te așteptai la asta, tovarășe? Nu credeai că Mitia mai e totuși bun de ceva, așa-i?

Maiorul se ridică.

— Și acum știi unde?

— Da. Știu.

Ofițerul deschise un fișet și-i aruncă un palton, apoi cizme, ochelari de zăpadă și mănuși. Dintr-un colț înhăță o pușcă-mitralieră, verifică încărcătorul, o armă și dezarmă de probă și spuse:

— Îmbracă-te. Mergem la plimbare.

*

Taa-uuu-taa-uuu, vâjâia vântul, asurzitor, repezindu-se cu ură prin valea îngustă. Maiorul tot dezgheța în fața lor o cărare cu o mașinărie micuță în formă de pâlnie, însă ninsoarea era prea puternică și fulgii prea mari, copleșindu-le urma de îndată. De aproape trei zile luptau cu nămeții, dar tremurau pe picioare de parcă ar fi mers zece eternități și încă ceva pe deasupra. Dormiseră doar câteva ore pe noapte, înghesuiți unul într-altul într-un cort minuscul, termo-rezistent, ghemuit sub marginea vreunei râpe, așa că Mitia își pipăi ochelarii, ca pentru a se convinge că nu ei sunt de vină pentru halucinație, ci doar epuizarea.

Militarul se opri și el, dintr-o dată, iar profesorul se izbi de spatele său lat.

— Îi vezi și tu?

Mitia dădu încetișor din cap, ușurat. Se lipi fără să-și dea seama de celălalt bărbat și se uită mai atent spre creasta de desupra lor.  Către cele trei siluete scunde, nemișcate, care-i urmăreau. Una dintre ele se aplecă ușor, scuturând zăpada de pe umeri, și-și ridică puțin aripile grele deasupra capului micuț. Nu era sigur că văzuse bine prin perdeaua de nea viscolită, însă i se păruse că-l studia cu un șir întreg de ochi ficși, negri. Și că avea ceva ca un cioc scurt, pus greșit peste față.

Se cutremură, înfiorat, și șopti:

— Da, îi văd. Păi trage, ce mai aștepți?

NKVD-istul se întoarse către el, cu ochii mari în spatele măștii de schior.

— Să trag? Ești nebun? Doar sunt îngeri!

Profesorul mai privi o dată către creaturile îndesate. Nu arătau deloc angelic, ci ca niște cormorani prea grași, cu prea mulți ochi. Aripi aveau, într-adevăr, dar prea grele parcă pentru a zbura vreodată. Mai degrabă pe post de cojoace din pene, acoperitori vii împotriva gerului. Își scoase ochelarii, îi șterse cu mănușa și-i împinse înapoi. Cu glas tremurător, șuieră încetișor:

— Tu ce dracu’ vezi? Nu trei zburătoare grase?

— Zburătoare? Așa vorbești tu despre ei? Nu-s deloc grași. Sunt superbi! Înalți și frumoși. Cu ochii aceia aurii minunați, atât de blânzi!

Se holbară unul la celălalt, confuzi. După câteva momente în care se auzi doar urletul vântului, strigară amândoi deodată:

— Tocmai pentru că ești cu Cel Rău pe buze nu vezi, se răsti ofițerul, trebuie să crezi și să-ți înlături de pe ochi vălul său mincinos! Atunci o să vezi adevărul, păcătosule!

— Ne hipnotizează, fiarele, țipă și Mitia, la tine funcționează pentru că ești susceptibil și-i lași, tăntălăule. Trage odată!

Anatoli se răsuci scurt și-l plesni peste obraz cu mănușa grea, rece și umedă. Profesorul își repezi dreapta spre pometul dureros, înroșit, și căzu pe spate. Cele trei siluete se întoarseră fără vreun zgomot, pierind dintr-o dată dincolo de creastă. În furtună.

Maiorul îl apucă de cot și trase cu ușurință în sus trupul firav și emaciat.

— A avut dreptate. Chiar i-a găsit.

Îl împinse pe deținut înspre costișa abruptă.

— Acum o să-i urmăm și o să-l găsim noi pe el. Că doar asta vrei, nu?

Mitia nu răspunse nimic. Strânse din umeri și începu să se cațere.

*

Ta-ta-ta-poc.

După încă o răsucire și-o înjurătură, globul micuț, gălbui, se aprinse în sfârșit. Anatoli îl ridică deasupra capului și lumina caldă se răspândi în jurul lor, iluminând peștera. Pereții acoperiți de gheață o reflectară înapoi înmiită, zăpăcitoare, dar chiar și-așa tavanul era mult prea sus pentru a se vedea. Gura cavernei din fața lor rămase și ea la fel de întunecată, mai neagră decât noaptea întrezărită prin deschizătura îngustă, scundă, lăsată în spate. Acolo, afară, viscolul urla mai mânios ca oricând, însă înăuntru, în tunel, domnea liniștea. Niciun sunet din partea vreunui înger. Cu atât mai puțin a unui evadat.

— Să-l strigăm? îndrăzni Mitia să îngaime, temător.

Ofițerul clătină din cap, își dezlegă baierele de la urechile căciulii de blană și-o coborî cu un oftat obosit.

— N-are rost. Ori e deja mort de frig și foame, ori e cu ei. Cu îngerii, într-o minune dumnezeiască.

— Nu există Dumnezeu. Nici îngeri. Nici Sfântul Stalin, enumeră epuizat profesorul, cu ochii-n jos, de parcă ar fi predat o lecție repetată de prea multe ori.

Își ridică privirea, cu o urmă de sfidare.

— Sunt deja-n Gulag. Ce-o să-mi mai faceți? E singurul loc din Uniunea Planetelor Sovietice unde se poate spune adevărul în gura mare.

Anatoli râse și flutură o palmă a lehamite.

— Mai vedem, tovarășe, mai vedem. Hai, să mergem.

Și merseră. Sprijiniți unul de celălalt, călcând cu grijă pe gheață, pas grijuliu după pas grijuliu, cu durerile din gambe tot mai înțepătoare, ochii tot mai obosți, trupul tot mai slăbit. Profesorul pierduse de mult șirul și mergea mecanic, pe jumătate adormit, atunci când se izbi de spatele ofițerului oprit brusc. Se sprijini de el, îmbrățișându-l ca să nu cadă, și amintirea-l copleși din nou, la fel de vie ca la cinci ani.

Nu doar mirosul de ceai negru îi rămăsese-n minte, sau crăpătura biroului acelui funcționar care-i alungase de pe Pământ, ci și senzația de la încheietură. Strânsoarea disperată a frățiorului său de numai doi ani pe-atunci, care se lipise de băiețelul de cinci așa cum și Mitia se ascunsese după tatăl lor și-i încleștase mâna, înfricoșat. Prea mic pentru a înțelege ceva, prea mic până și pentru a pricepe că-l cheamă Tolia, Anatoli Nikolaievici Nevrușkov, fiul lui Nikolai și-al Alionei. Deja moartă de-un an întreg în acea dimineață din gara Privoljskaia, lăsându-l pe soțul său cu doi băieți mici și c-o pedeapsă de deportare pe viață, pentru asociere cu un element dușmănos. Inamic al poporului, executat fără ezitări.

Mitia se lipi strâns de fratele său mai tânăr, tot așa cum atunci se prinsese Tolia de el. Privi zăpăcit pe după ofițer și strânse din dinți, mușcându-se dureros de buză.

Sala circulară era uriașă, un fagure de gheață cu pereții străpunși de nenumărate guri de tunel. Din loc în loc, printre sloiurile argintii ascuțite, înalte cât brazii, se întrezăreau siluete ghemuite, nemișcate. Cormoranii dizgrațioși, cocârjați, îmbrățișând în tăcere sub aripi forme prelungi. Oameni. Unul dintre ei, nu departe la dreapta lor, cu o față binecunoscută, deși mai uscățivă și albicioasă decât o ținea minte. Cu ochii închiși, dar gura întredeschisă, încă respirând printre penele care-l înveleau.

— Ta-ta, bâigui Mitia.

— Tata, rosti și Tolia și dădu să înainteze către cuib.

Profesorul scânci și întinse mâna spre fratele său, grăbit. Nu reuși să-l apuce de braț, însă îl prinse de cureaua armei și-l opri.

— Stai, Tolia! Nu vezi că-i… că îi… că se hrănesc din ei?

Maiorul se smuci, încercând să se elibereze.

— Prostii, Mitia! Sunt îngeri. Doar îi apără de frig. Hai, să mergem să-l luăm!

Bărbatul firav alunecă și căzu în fund. Ochelarii-i zburară undeva-n beznă, departe. Cureaua armei îi rămase prinsă-n pumn și obiectul greu se răsturnă și el, cu un zdrăngănit metalic. Înaripatul tresări și se ridică dintr-o dată, desfăcându-și larg aripile.

Speriat, Mitia coborî piedica armei, închise ochii și trase, zgâlțâit de rafala prelungă.

Ra-ta-ta-ta-ta.

Ta-ta.