ZMB

ilustrație de John Dobro

Șenilele tanchetei clefăiau iarba umedă, lăsând în urmă o dâră de noroi. Iuri, cocoțat între capace, se bucura de soarele Germaniei de Vest, la fel de palid ca și în Moscova natală. Nu-l încălzea prea tare, dar îl înveselea nițel, căci după cât mersese cu trenul până în punctul terminus din Dresda Nouă, era sătul de interioare întunecate. Oricum, era în siguranță; pe câmpia plată ar fi văzut de la distanță dacă îl aștepta vreun zembi să sară la el.

Nu se gândea la nimic, doar privea în zare, spre gardurile de sârmă ghimpată ale Fortului Nr. 24, ținta lentei lor deplasări. Foloseau șenilate pentru că drumurile fostului RFG se erodaseră în cei 40 de ani de la Eveniment și oricum legau între ele foste localități, acum toate pustii și ruinate, infestate cu zembi. Îl surprindea albastrul strălucitor al cerului; aici, fără activitate umană, nu mai exista poluare, și natura se curățase și invadase deja cu un tsunami verde toate urmele foștilor ocupanți.

Își pipăi, instinctiv, pistolul de la piept. Știa că nu va fi primit cu simpatie de grăniceri, așa cum Inchizitorii nu erau primiți cu drag nicăieri, ci cu frică și fals servilism; și știa că situația pe care fusese trimis să o ancheteze, deși probabil simplu de rezolvat, nu era lipsită de riscuri.

În fond, era vorba despre dispariția misterioasă a unui comandant de fort. Poate că fusese pur și simplu mâncat de zembi în vreo patrulare prost calculată, cum sugera raportul trimis de comisarul politic, sau poate că fusese omorât de subordonații furioși, așa cum credeau cei de la Moscova. Ideea era că aici, în Zona De Interdicție, oamenii dispăreau cu ușurință…

Se foi nițel, căci înțepenise, și oricum se apropiau treptat de porți. Acum, cu gândurile brusc întunecate, parcă nu se mai bucura de soare. Dimpotrivă, era din nou apăsat de întrebarea ce îl rosese încă de la plecarea din Rusia: de ce era trimis un Inchizitor să ancheteze o posibilă crimă? Asta era treaba KGB-ului, iar Inchizitorii aveau sarcini de eliminare a devianților de la Canon; împărțirea era foarte clară încă din 1928, când Tovarășul-Părinte Stalin unificase Partidul Comunist cu Biserica Ortodoxă. De atunci trecuse aproape un secol, și Iuri nu cunoștea vreun caz de amestec al celor două servicii, nici măcar după Eveniment.

— Stați, mă, n-auziți?! striga înfuriat la ei un caporal mustăcios și roșcat, de după un copac. Că acuși urlă!

Iuri bătu în capac și șenilata se opri, apoi și bârâitul zgomotos ale motorului. Un cap se iți din trapă, întrebător.

— Păi de când strigă eu la voi, no!

Roșcatul avea accent destul de puternic; URSS înglobase toate statele comuniste imediat după Căderea Vestului, dar nu toți erau la fel de fluenți în rusă, nici măcar acum, cei mai îndărătnici fiind maghiarii și românii.

—Dă senzori, proștilor! Credeți că degeaba e cercul de copaci împrejurul bazei? Cum se apropie vreun zembi, cum urlă senzorii ascunși în frunze. Acu’ din moment ce șofați e clar că zembi nu sunteți, dar vai de urechile miele dacă pornește alarma! Pfff….

— Bă, caporale, strigă amuzat șoferul, ia dracu’ poziție de drepți și prezintă-te, că altfel o să vezi patrule suplimentare în Zona Bolnavă până nu mai apuci să povestești la nepoți!

— Care, mă, ție?

— Nu, lu’ tovarășu’ căpitan Marilov de colea!

Intimidat, mustăciosul înțepeni și strigă:

— Caporal Feher! Tovarășe căpitan, rapo…

— Ei, hai, nici chiar așa! Iuri sări lângă tanchetă, în iarba umedă, zâmbind. E doar grad onorific, de fapt corect sunt Inchizitor de gradul II Marilov.

Privirea roșcatului îl surprinse. Era în ea ura, teama și reticența obișnuită. Era în ea și surpriza pe care mizase pentru a-i studia reacția. Dar nu numai că nu cuprindea ascunzișurile unei priviri de complice la crimă, ci, uluitor, avusese o scăpare fugară de ceva neașteptat, o lumină parcă de…speranță?

— Tovarășe Inchizitor! Caporalul se redresă și se ascunse imediat în spatele milităriei. Stați să sun la Fort, să oprească senzorii pe bucata asta și se rezolvă.

Se îndreptă spre un radio-emițător de după copac, moșmondi ceva și apoi strigă, aparent jenat:

— Puteți vieni puțin? Nu știu ce cod aveți dumniavoastră, prost uituc ce sunt!

Iuri se îndreptă spre el, urmărit de privirile blazate ale șoferului. După copac, roșcatul îi arătă fugar palma, în care mâzgălise două cuvinte: „Petrov” și „Solia”, apoi exclamă:

— Așa, deci Verde 244! Gata, puteți merge la poartă….și îi făcu, aproape indistinct, un semn cu capul. Inchizitorul îl privi cu semnificație, fără a face vreun gest, căci pe el îl vedeau tanchiștii, și se întoarse fără o vorbă, aparent enervat de zăpăceala maghiarului.

La poartă, câteva minute mai târziu, îl aștepta un adevărat alai: Cerițîn, comandantul adjunct, înalt, șaten și zâmbăreț, temporar la comandă; Zedevici, preotul, un bărbos sârb, negru la păr și tăcut; Ukov, comisarul politic, slab, blond cu ochi albaștri, încrâncenat ca un arc de oțel; și doi soldați bine-făcuți, cu priviri viclene, „care îl vor însoți peste tot ca protecție”, după cum îl informă Cerițîn. Scopul primirii triumfale și aparent plină de amabilitate îi era clar: cei ce conduceau Fortul nu voiau să hălăduiască de capul lui. Ascundeau ceva.

— …. și la cină o să îl cunoașteți și pe tovarășul Zmeiev, atașatul din partea Partidului! Acum e prins cu niște treburi administrative….

Așa că, până la cină, Iuri făcu ceea ce putea, în condițiile date: se învârti prin bază, vorbind cu soldații și studiind, în mod discret, atmosfera. Militarii nu prea erau vorbăreți, mai ales că era însoțit de „garda” sa, dar din vorbele lor putu să își dea seama că fostul comandant, colonelul dispărut Golubin, nu fusese iubit și nu era regretat. Mai mulți îl descriseră ca „sever”, ceea ce știa prea bine că însemna de fapt „sadic, ticălos, agresiv”, poate chiar mai rău.

Convins că nu avea ce să afle mai mult în situația dată, se retrase în cămăruța ce i se pusese la dispoziție și trase un pui de somn până la cină. Iar înainte de a adormi, îi trecu prin minte un gând rebel: unde era Zmeiev? Ca civil nu avea voie să fie în afara bazei, iar în bază nu dăduse de el nicăieri…

*

Cina era organizată în sala de ședințe, folosită uzual pentru îndoctrinarea politică a cadrelor superioare. Acum se înlăturaseră băncile, iar în spațiul eliberat se întinsese o masă la care erau deja așezate 5 persoane: comandantul Cerițîn și comisarul politic Ukov, cu un scaun liber între ei, iar pe cealaltă parte, preotul încruntat, un ofițer gras pe care îl cunoscuse mai devreme (se ocupa de aprovizionare) și un civil chel cu ochi porcini, îmbrăcat într-un costum de stofă evident foarte scumpă și imposibil de găsit, radiind de prietenie: Zmeiev. Masa, uluitor de încărcată cu diverse mezeluri de casă, fripturi de porc, tocane grase și alte delicatese cu carne, toate rarități greu de găsit în URSS și, cel puțin teoretic, imposibil de obținut aici, în inima sălbăticiei.

Cerițîn îl apucă prietenos de braț și-l așeză lângă el, apoi strigă către ordonanțele aliniate pe margine:

— Zuckner! Petrov! Ilie! Serviți vinul!

Iuri, zâmbitor, mulțumi pentru ospitalitate, timp în care, cu coada ochiului, îl studie pe Petrov: un băiețandru blonduț, frumușel, zvelt. Să fie el cel indicat de caporalul roșcat?

— …deci cel mai probabil a ieșit noaptea din bază, beat, și l-au prins zembii! Cerițîn se înclină ușor spre Ukov, care se grăbi să confirme:

— Da, zona asta e aproape complet purificată, dar în localități încă se ascund destui prin ruine și se poate întâmpla ca, mânați de proverbiala lor teritorialitate, să se aventureze încoace. Iar Golubin le cam bea și avea codurile de la porți și de la senzori, așa că cine știe ce idee o fi avut?

— Cadavrul l-ați găsit? întrebă, naiv parcă, Inchizitorul.

Ceilalți se uitară strâmb la el. Îi provoca? Erau suspecți și s-ar fi indicat ca vinovați dacă păreau că se disculpă? Ca orice sovietici, știau că tăcerea asigură supraviețuirea, și nu răspunseră. Zmeiev fu singurul care, râzând ca la o glumă, zise:

— Ei, tovarășe, nu le subestimați viclenia, și-au pierdut limbajul articulat, dar nu sunt complet tâmpiți, cum vedeți la televizor, sunt capabili de suficientă gândire să îl ascundă pentru a evita represalii. Gândiți-vă la ei ca la niște câini sălbăticiți, acesta le este nivelul. Sau mai degrabă tigri turbați, ținând cont că principalul efect al virusului este faptul că nu acceptă apropierea altui zembi decât în cazuri extreme, ca de exemplu când se împerechează sau când îi hăituim noi și îi înghesuim.

— Și când ne ucid, adăugă, rece, comisarul politic.

— Ei, da, când simt oameni neinfectați o iau razna și ne atacă orice ar fi, iar atunci sunt atât de obsedați că nu se atacă și între ei, completă Cerițîn, înnegrit la față de experiența sângeroasă pe care se baza în afirmație.

— Le-a luat Dumnezeu mințile! se băgă, din senin, și părintele Zedevici.

Zmeiev râse gros:

— Păi, na, doar d-aia le zicem ZMB, „Zapadnâi s Mozg Bolnoi” (vestic cu creier bolnav). Acum, dacă a fost sau nu mâna Domnului când americanilor le-a scăpat din laborator virusul și i-a nenorocit pe toți, asta nu știu, dar cert trebuie să fim recunoscători Partidului că era pregătit, cu granițele deja complet închise și păzite nemilos cu arma în mână, că altfel eram și noi acum, ca restul planetei, zembi.

— Glorie Partidului! Dumnezeu să-l apere! săriră toți în sus, conform ritualului.

— Ei, hai, hai, zise ofițerul gras, să lăsăm discuțiile astea neplăcute, se răcește mâncarea! Poftă bună!

Inchizitorul nu insistă și se prefăcu complet interesat de mâncare, ceea ce nu era greu, ținând cont de eterna insuficiență a cărnii din patrie. Nu întrebă de unde această misterioasă abundență, era convins că vor deturna discuția, așa cum făcuseră și cu subiectul Golubin. Profită însă de afundarea tuturor în farfurii pentru a bea tot vinul din pahar și a-i face un semn lui Petrov, care se grăbi spre el cu carafa.

— Bun vinul! exclamă către acesta. Apoi, când Petrov se aplecă să îi toarne, îi șopti: „Solia”.

Tânărul îi aruncă o privire întrebătoare, apoi dădu ușor din cap. Câteva minute mai târziu, când îi umplu din nou paharul, șopti la rândul lui „La noapte”.

Restul cinei trecu fără nimic deosebit. Preotul și ofițerul gras tăceau, unul gânditor, celălalt preocupat de tocană. Zmeiev vorbea nesfârșit, plin de el, râzând gălăgios la propriile glume. Ceilalți păreau să îl trateze cu exagerată reverență, de parcă i-ar fi fost îndatorați cu ceva. Cerițîn, prietenos, insista să îl servească pe inchizitor cu vin și mâncare, dar evita orice subiect serios. Cât despre Ukov, tăcut, părea să emane doar ură rece și dispreț.

Așa că, după ceva timp, Iuri se scuză pentru oboseală și se retrase, spre evidenta ușurare a comesenilor.

*

În cameră, după ce se asigură că ușa e bine încuiată, că nu are microfoane și că pistolul este încărcat și armat, Iuri se întinse pe pat și citi din Biblia Roșie, Evanghelia adnotată de Stalin, până adormi cu lumina aprinsă.

Pe la 2 noaptea auzi pe hol șoapte și apoi râsete de la soldații ce îl păzeau. Unul dintre ei exclamă ceva de genul „…nu părea d-al vostru” și bătu în ușă. Cu pistolul ascuns la spate, dar zâmbitor, Iuri întredeschise, și Petrov se strecură înăuntru, frecându-se de el în trecere. Inchizitorul trânti ușa în fața rânjetelor gărzii și se întoarse spre tânărul ce se tolănise ostentativ pe pat:

— De-al vostru?

— Ei, da, pidosnic. De asta le-am zis ca mi-ai șoptit să vin, dar știm amândoi că ai avut alte motive. Cine ți-a zis de „Solie”?

— Feher.

Iuri nu lăsă să-i scape nci o expresie facială, deși era surprins. Știa că homosexualitatea, deși interzisă oficial, era tolerată și destul de răspândită în unitățile militare izolate, dar nu se aștepta ca asta să fie „Solia”. Oare totul se reducea la vreo crimă de gelozie între amanți?

— Deci tu și Golubin….?

— Aaa, nuuu! râse Petrov, suav ca o fetișcană și sincer amuzat. Golubin este un om rău și are multe păcate, dar nu e…de-al nostru. Nu, i-am fost ordonanță, iar Feher îi erau gardă personală. Ceea ce ne unește este faptul că știm de „Solie”. Dar nu am dreptul să îți spun de ea, asta doar Golubin însuși ți-o poate mărturisi.

Îl privi pe Inchizitor printre gene:

— Deci? O să mă arestezi? O ființă păcătoasă?

— Nu. Nu de asta sunt aici, nu am nimic personal cu voi și oricum degeaba te afectezi, știi că Inchiziția nu persecută homosexualii decât cu vorba, avem altele pe cap, destule…

— Dar crezi că Domnul mă poate iubi și pe mine?

— De ce nu? Cine sunt eu să știu ce poate Dumnezeu și ce nu?

Vizibil satisfăcut de această concluzie, Petrov se îndreptă, deveni brusc serios și zise:

— Golubin a ieșit acum o săptămână noaptea, pe ascuns. Era un ticălos, urla la noi și ne plesnea, și ieșea frecvent noaptea pe ascuns, doar el și cu Ukov. Cred că știi că rolul Zonei de Interdicție este să monitorizeze activitatea zembilor și să îi prindă și ucidă pe cei care ies din Zona Bolnavă și se îndreaptă spre teritorii populate. Dar Golubin și Ukov faceau mai mult de atât….

Petrov se înroșise la față de supărare. Respiră adânc și continuă:

— Zembii sunt oameni. Au înnebunit de la virus, atacă precum niște fiare, nu mai pot vorbi, nu se adună în comunități. Dar încă sunt oameni, încă simt și gândesc, chiar dacă la nivelul unor sălbatici. Înțeleg să îi ucid când se apropie de noi și ne pot infecta, știi că e genul de virus care se transmite prin sânge și mucozități, nu prin aer.

— Da, știu, dar nu sunt niște sălbatici oarecare, ci niște canibali.

— Sunt pe dracu’. Asta vă zic vouă acolo, la oraș, ca să vă simțiți mai bine. Au recurs la canibalism de foame, la început, dar acum se descurcă foarte bine culegând fructe și rădăcini sau vânând animale. Iar Golubin, Ukov și toții șefii de pe aici știu asta. Numai că Golubin și Ukov sunt vânători. Vânători de zembi. Dincolo de ce e legal și oficial, ei se strecurau noaptea în Zona Bolnavă, îi căutau și îi împușcau. De plăcere cred, pentru scor. Mă rog, Ukov probabil încă face asta.

— Și Golubin? Unde e Golubin?

— Asta nu știu. Dar după o astfel de vânătoare, în care s-a dus singur că Ukov era de gardă, s-a întors șocat. A doua zi a bântuit prin unitate, mormăind, și în noaptea următoare a plecat. Fără pușcă.

— Păi de ce?

— Ți-am zis. Primise „Solia”. Nu pot să-ți spun mai mult. Eu știu ce este, căci mi-a zis. Și Feher știe. Restul nu știu, dar ascund și ei ceva, altceva. Nu știu exact ce și nici care dintre ei îți poate spune, dar știu de unde poți să începi.

Tăcu o clipă, apoi, cu îndoială, șopti:

— Cu părintele Zedevici. El este…de-al nostru. Eu și el…înțelegi. Știu că Inchiziția nu urmărește pidosnicii din armată, dar cu certitudine unui preot îi aduce cel puțin alungarea din Biserică. Așa că e șantajabil, și va vorbi…. Îmi pare rău să îl trădez, dar „Solia” este mai importantă…

Fără un alt cuvânt, tânărul puse mâna pe cărticica roșie, apoi oftă și plecă, urmărit de țâțâiturile cu subînțeles ale paznicilor.

*

Odată cu ivirea primelor raze de lumină, Iuri se îmbrăcă cu uniforma de inchizitor, își puse la gât o cruce mare, luă Biblia Roșie în mână și porni, calm, către capelă. Înăuntru, părintele Zedevici trebăluia, nefiind zi de slujbă. Suprins, exclamă:

— Tovarășe Inchizitor? Ce…cu ce pot…

— Doamne-ajută, părinte. Am venit să mă spovedesc.

— Ăăă, sigur, poftiți….

Iuri privi scurt către soldații ce îl flancau. Aceștia, nedumeriți și oarecum jenați, rămaseră la intrare. Preotul și Inchizitorul se îndreptară spre o altă parte a capelei, unde nu puteau fi auziți.

Iuri îngenunche și mărturisi, lucruri uzuale: am mințit, nu am respectat un post, nu am ajuns la o slujbă. Zedevici, cu ochii plini de mirare, îl binecuvântă și dădu să se ridice din jilț. Inchizitorul rânji și spuse:

— Părinte, dacă tot sunt aici și sunt, evident, hirotonisit, hai să te spovedesc și eu, căci cine altcineva să-ți mai ierte păcatele?

Preotul tresări, îi aruncă o privire și înțelese că trebuie să se teamă. Înghiți în sec și, ezitant, îngenunche.

— Am păcătuit și caut iertare. Am băut cam mult și am mâncat porc în post, dar nu aveam ce să gătesc de post, căci…

— Părinte, îl întrerupse Iuri cu blândețe, pe Petrov îl cunoști?

Zedevici amuți și începu să tremure și să lăcrimeze.

— Da, da, îl cunosc….

— Păcătosule, mărturisește în fața lui Dumnezeu, caci El și Inchiziția ce-i reprezintă voia pe Pământ știu deja, l-ai cunoscut trupește? Și înainte de a răspunde, gândește-te bine la cuvintele Iad și Siberia…

— ….da, da, recunosc.

Iuri îl mângâie pe cap.

— Fiul meu, la așa mărturisire am două opțiuni: am auzit-o ca Inchizitor, și te arestez, sau am auzit-o ca preot, și te iert de păcate și respect taina spovedaniei. Înainte să ne hotărâm ce sunt, am și eu doar o curiozitate, și nu minți…că nu e bine…

Făcu o pauză. Preotul, tresăltând de plâns, îl privi, jumătate terorizat, jumătate cu speranță:

— Da, da, tovarășe inchizitor, sigur că dacă vă pot lămuri…cu orice…

— Golubin, rosti Iuri sec, ca o sentință. Unde e Golubin?

— ….nu știu…

— Siberia, părinte?

— …chiar nu știu, dar știu cine ar trebui să aibă un răspuns. Zmeiev! El cred că l-a omorât, ca să îl amuțească. În ultima lui zi Golubin tot repeta că trebuie să mărturisească, și spionii lui Zmeiev probabil l-au avertizat. Și nu putea lăsa să se afle de „Fermă”….deci l-a ucis!

— De… „Fermă”?

Zedevici izbucni în hohote de plâns:

— Jur că nu am nimic de a face cu „Ferma”, sunt un păcătos, da, dar doar în iubire, nu și așa ceva! Și dacă spun ceva mă omoară, Zmeiev e nepotul tovarășului Zolotov, secretarul general pe toată zona, e de neatins!

Inchizitorul se pricepea la interogări, știa că acum Zedevici se teme mai tare de Zmeiev decât de el și nu-i va spune alte detalii. Nu insistă, dar îl ridică pe preot de guler și îi șopti:

— Spune-mi doar unde e „Ferma”, și o găsesc singur din întâmplare…

Zedevici trase de nas și zise:

— În fostul cătun Gathausen….

*

… restul în volum 😀

***

LINKURI

Părerea Helion (Cristi Vicol)

Părerea Nautilus (Alexandru Despina)

Părerea Assasin CG

Părerea Lucian-Dragoș Bogdan

***

Notă de traducere (limba rusă) și referințe:

Golubin: golub = porumbel.

Zmeiev: zmei = șarpe, zmeu.

Cerițîn: cerstvâi = stătut, băltit.

Ukov: ukol = înțepător, străpungător.

Zolotov: zoloto = aur.

Korolev: korol = rege.

Zembi: ZMB = zapadnâi s mozg bolnoi = vestic cu creier(ul) bolnav.

Feher: în maghiară, feher = alb.

*

Alte semnificații:

Marilov: aluzie la Marlow, personajul principal din ”Heart of Darkness” de Joseph Conrad

Petrov: referire la Petru, care a propovăduit mesajul cristic (mântuirea)

Zedevici: litera Zet este ultima (în alfabet)

Anunțuri

Un comentariu

  1. Pingback: ZMB | milosh dumbratch in english


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s