ZMB

SF – Gazeta SF, 2015

Șenilele tanchetei clefăiau iarba umedă, lăsând în urmă o dâră de noroi. Iuri, cocoțat între capace, se bucura de soarele Germaniei de Vest, la fel de palid ca și în Moscova  natală. Nu-l încălzea prea tare, dar îl înveselea nițel, căci după cât mersese cu trenul până în punctul terminus din Dresda Nouă, era sătul de interioare întunecate. Oricum, era în siguranță; pe câmpia plată ar fi văzut de la distanță dacă îl aștepta vreun zembi să sară la el.

Nu se gândea la nimic, doar privea în zare, spre gardurile de sârmă ghimpată ale Fortului Nr. 24, ținta lentei lor deplasări. Foloseau șenilate pentru că drumurile fostului RFG se erodaseră în cei 40 de ani de la Eveniment și oricum legau între ele foste localități, acum toate pustii și ruinate, infestate cu zembi. Îl surprindea albastrul strălucitor al cerului; aici, fără activitate umană, nu mai exista poluare, și natura se curățase și invadase deja cu un tsunami verde toate urmele foștilor ocupanți.

Își pipăi, instinctiv, pistolul de la piept. Știa că nu va fi primit cu simpatie de grăniceri, așa cum Inchizitorii nu erau primiți cu drag nicăieri, ci cu frică și fals servilism; și știa că situația pe care fusese trimis să o ancheteze, deși probabil simplu de rezolvat, nu era lipsită de riscuri.

În fond, era vorba despre dispariția misterioasă a unui comandant de fort. Poate că fusese pur și simplu mâncat de zembi în vreo patrulare prost calculată, cum sugera raportul trimis de comisarul politic, sau poate că fusese omorât de subordonații furioși, așa cum credeau cei de la Moscova. Ideea era că aici, în Zona De Interdicție, oamenii dispăreau cu ușurință…

Se foi nițel, căci înțepenise, și oricum se apropiau treptat de porți. Acum, cu gândurile brusc întunecate, parcă nu se mai bucura de soare. Dimpotrivă, era din nou apăsat de întrebarea ce îl rosese încă de la plecarea din Rusia: de ce era trimis un Inchizitor să ancheteze o posibilă crimă? Asta era treaba KGB-ului, iar Inchizitorii aveau sarcini de eliminare a devianților de la Canon; împărțirea era foarte clară încă din 1928, când Tovarășul-Părinte Stalin unificase Partidul Comunist cu Biserica Ortodoxă. De atunci trecuse aproape un secol, și Iuri nu cunoștea vreun caz de amestec al celor două servicii, nici măcar după Eveniment.

— Stați, mă, n-auziți?! striga înfuriat la ei un caporal mustăcios și roșcat, de după un copac. Că acuși urlă!

Iuri bătu în capac și șenilata se opri, apoi și bârâitul zgomotos ale motorului. Un cap se iți din trapă, întrebător.

— Păi de când strigă eu la voi, no!

Roșcatul avea accent destul de puternic; URSS înglobase toate statele comuniste imediat după Căderea Vestului, dar nu toți erau la fel de fluenți în rusă, nici măcar acum, cei mai îndărătnici fiind maghiarii și românii.

—Dă senzori, proștilor! Credeți că degeaba e cercul de copaci împrejurul bazei? Cum se apropie vreun zembi, cum urlă senzorii ascunși în frunze. Acu’ din moment ce șofați e clar că zembi nu sunteți, dar vai de urechile miele dacă pornește alarma! Pfff….

— Bă, caporale, strigă amuzat șoferul, ia dracu’ poziție de drepți și prezintă-te, că altfel o să vezi patrule suplimentare în Zona Bolnavă până nu mai apuci să povestești la nepoți!

— Care, mă, ție?

— Nu, lu’ tovarășu’ căpitan Marilov de colea!

Intimidat, mustăciosul înțepeni și strigă:

— Caporal Feher! Tovarășe căpitan, rapo…

— Ei, hai, nici chiar așa! Iuri sări lângă tanchetă, în iarba umedă, zâmbind. E doar grad onorific, de fapt corect sunt Inchizitor de gradul II Marilov.

Privirea roșcatului îl surprinse. Era în ea ura, teama și reticența obișnuită. Era în ea și surpriza pe care mizase pentru a-i studia reacția. Dar nu numai că nu cuprindea ascunzișurile unei priviri de complice la crimă, ci, uluitor, avusese o scăpare fugară de ceva neașteptat, o lumină parcă de…speranță?

— Tovarășe Inchizitor! Caporalul se redresă și se ascunse imediat în spatele milităriei. Stați să sun la Fort, să oprească senzorii pe bucata asta și se rezolvă.

Se îndreptă spre un radio-emițător de după copac, moșmondi ceva și apoi strigă, aparent jenat:

— Puteți vieni puțin? Nu știu ce cod aveți dumniavoastră, prost uituc ce sunt!

Iuri se îndreptă spre el, urmărit de privirile blazate ale șoferului. După copac, roșcatul îi arătă fugar palma, în care mâzgălise două cuvinte: „Petrov” și „Solia”, apoi exclamă:

— Așa, deci Verde 244! Gata, puteți merge la poartă….și îi făcu, aproape indistinct, un semn cu capul. Inchizitorul îl privi cu semnificație, fără a face vreun gest, căci pe el îl vedeau tanchiștii, și se întoarse fără o vorbă, aparent enervat de zăpăceala maghiarului.

La poartă, câteva minute mai târziu, îl aștepta un adevărat alai: Cerițîn, comandantul adjunct, înalt, șaten și zâmbăreț, temporar la comandă; Zedevici, preotul, un bărbos sârb, negru la păr și tăcut; Ukov, comisarul politic, slab, blond cu ochi albaștri, încrâncenat ca un arc de oțel; și doi soldați bine-făcuți, cu priviri viclene, „care îl vor însoți peste tot ca protecție”, după cum îl informă Cerițîn. Scopul primirii triumfale și aparent plină de amabilitate îi era clar: cei ce conduceau Fortul nu voiau să hălăduiască de capul lui. Ascundeau ceva.

— …. și la cină o să îl cunoașteți și pe tovarășul Zmeiev, atașatul din partea Partidului! Acum e prins cu niște treburi administrative….

Așa că, până la cină, Iuri făcu ceea ce putea, în condițiile date: se învârti prin bază, vorbind cu soldații și studiind, în mod discret, atmosfera. Militarii nu prea erau vorbăreți, mai ales că era însoțit de „garda” sa, dar din vorbele lor putu să își dea seama că fostul comandant, colonelul dispărut Golubin, nu fusese iubit și nu era regretat. Mai mulți îl descriseră ca „sever”, ceea ce știa prea bine că însemna de fapt „sadic, ticălos, agresiv”, poate chiar mai rău.

Convins că nu avea ce să afle mai mult în situația dată, se retrase în cămăruța ce i se pusese la dispoziție și trase un pui de somn până la cină. Iar înainte de a adormi, îi trecu prin minte un gând rebel: unde era Zmeiev? Ca civil nu avea voie să fie în afara bazei, iar în bază nu dăduse de el nicăieri…

#

Cina era organizată în sala de ședințe, folosită uzual pentru îndoctrinarea politică a cadrelor superioare. Acum se înlăturaseră băncile, iar în spațiul eliberat se întinsese o masă la care erau deja așezate 5 persoane: comandantul Cerițîn și comisarul politic Ukov, cu un scaun liber între ei, iar pe cealaltă parte, preotul încruntat, un ofițer gras pe care îl cunoscuse mai devreme (se ocupa de aprovizionare) și un civil chel cu ochi porcini, îmbrăcat într-un costum de stofă evident foarte scumpă și imposibil de găsit, radiind de prietenie: Zmeiev. Masa, uluitor de încărcată cu diverse mezeluri de casă, fripturi de porc, tocane grase și alte delicatese cu carne, toate rarități greu de găsit în URSS și, cel puțin teoretic, imposibil de obținut aici, în inima sălbăticiei.

Cerițîn îl apucă prietenos de braț și-l așeză lângă el, apoi strigă către ordonanțele aliniate pe margine:

— Zuckner! Petrov! Ilie! Serviți vinul!

Iuri, zâmbitor, mulțumi pentru ospitalitate, timp în care, cu coada ochiului, îl studie pe Petrov: un băiețandru blonduț, frumușel, zvelt. Să fie el cel indicat de caporalul roșcat?

— …deci cel mai probabil a ieșit noaptea din bază, beat, și l-au prins zembii! Cerițîn se înclină ușor spre Ukov, care se grăbi să confirme:

— Da, zona asta e aproape complet purificată, dar în localități încă se ascund destui prin ruine și se poate întâmpla ca, mânați de proverbiala lor teritorialitate, să se aventureze încoace. Iar Golubin le cam bea și avea codurile de la porți și de la senzori, așa că cine știe ce idee o fi avut?

— Cadavrul l-ați găsit? întrebă, naiv parcă, Inchizitorul.

Ceilalți se uitară strâmb la el. Îi provoca? Erau suspecți și s-ar fi indicat ca vinovați dacă păreau că se disculpă? Ca orice sovietici, știau că tăcerea asigură supraviețuirea, și nu răspunseră. Zmeiev fu singurul care, râzând ca la o glumă, zise:

— Ei, tovarășe, nu le subestimați viclenia, și-au pierdut limbajul articulat, dar nu sunt complet tâmpiți, cum vedeți la televizor, sunt capabili de suficientă gândire să îl ascundă pentru a evita represalii. Gândiți-vă la ei ca la niște câini sălbăticiți, acesta le este nivelul. Sau mai degrabă tigri turbați, ținând cont că principalul efect al virusului este faptul că nu acceptă apropierea altui zembi decât în cazuri extreme, ca de exemplu când se împerechează sau când îi hăituim noi și îi înghesuim.

— Și când ne ucid, adăugă, rece, comisarul politic.

— Ei, da, când simt oameni neinfectați o iau razna și ne atacă orice ar fi, iar atunci sunt atât de obsedați că nu se atacă și între ei, completă Cerițîn, înnegrit la față de experiența sângeroasă pe care se baza în afirmație.

— Le-a luat Dumnezeu mințile! se băgă, din senin, și părintele Zedevici.

Zmeiev râse gros:

— Păi, na, doar d-aia le zicem ZMB, „Zapadnâi s Mozg Bolnoi” (vestic cu creier bolnav). Acum, dacă a fost sau nu mâna Domnului când americanilor le-a scăpat din laborator virusul și i-a nenorocit pe toți, asta nu știu, dar cert trebuie să fim recunoscători Partidului că era pregătit, cu granițele deja complet închise și păzite nemilos cu arma în mână, că altfel eram și noi acum, ca restul planetei, zembi.

— Glorie Partidului! Dumnezeu să-l apere! săriră toți în sus, conform ritualului.

— Ei, hai, hai, zise ofițerul gras, să lăsăm discuțiile astea neplăcute, se răcește mâncarea! Poftă bună!

Inchizitorul nu insistă și se prefăcu complet interesat de mâncare, ceea ce nu era greu, ținând cont de eterna insuficiență a cărnii din patrie. Nu întrebă de unde această misterioasă abundență, era convins că vor deturna discuția, așa cum făcuseră și cu subiectul Golubin. Profită însă de afundarea tuturor în farfurii pentru a bea tot vinul din pahar și a-i face un semn lui Petrov, care se grăbi spre el cu carafa.

— Bun vinul! exclamă către acesta. Apoi, când Petrov se aplecă să îi toarne, îi șopti: „Solia”.

Tânărul îi aruncă o privire întrebătoare, apoi dădu ușor din cap. Câteva minute mai târziu, când îi umplu din nou paharul, șopti la rândul lui „La noapte”.

Restul cinei trecu fără nimic deosebit. Preotul și ofițerul gras tăceau, unul gânditor, celălalt preocupat de tocană. Zmeiev vorbea nesfârșit, plin de el, râzând gălăgios la propriile glume. Ceilalți păreau să îl trateze cu exagerată reverență, de parcă i-ar fi fost îndatorați cu ceva. Cerițîn, prietenos, insista să îl servească pe inchizitor cu vin și mâncare, dar evita orice subiect serios. Cât despre Ukov, tăcut, părea să emane doar ură rece și dispreț.

Așa că, după ceva timp, Iuri se scuză pentru oboseală și se retrase, spre evidenta ușurare a comesenilor.

#

În cameră, după ce se asigură că ușa e bine încuiată, că nu are microfoane și că pistolul este încărcat și armat, Iuri se întinse pe pat și citi din Biblia Roșie, Evanghelia adnotată de Stalin, până adormi cu lumina aprinsă.

Pe la 2 noaptea auzi pe hol șoapte și apoi râsete de la soldații ce îl păzeau. Unul dintre ei exclamă ceva de genul „…nu părea d-al vostru” și bătu în ușă. Cu pistolul ascuns la spate, dar zâmbitor, Iuri întredeschise, și Petrov se strecură înăuntru, frecându-se de el în trecere. Inchizitorul trânti ușa în fața rânjetelor gărzii și se întoarse spre tânărul ce se tolănise ostentativ pe pat:

— De-al vostru?

— Ei, da, pidosnic. De asta le-am zis ca mi-ai șoptit să vin, dar știm amândoi că ai avut alte motive. Cine ți-a zis de „Solie”?

— Feher.

Iuri nu lăsă să-i scape nci o expresie facială, deși era surprins. Știa că homosexualitatea, deși interzisă oficial, era tolerată și destul de răspândită în unitățile militare izolate, dar nu se aștepta ca asta să fie „Solia”. Oare totul se reducea la vreo crimă de gelozie între amanți?

— Deci tu și Golubin….?

— Aaa, nuuu! râse Petrov, suav ca o fetișcană și sincer amuzat. Golubin este un om rău și are multe păcate, dar nu e…de-al nostru. Nu, i-am fost ordonanță, iar Feher îi erau gardă personală. Ceea ce ne unește este faptul că știm de „Solie”. Dar nu am dreptul să îți spun de ea, asta doar Golubin însuși ți-o poate mărturisi.

Îl privi pe Inchizitor printre gene:

— Deci? O să mă arestezi? O ființă păcătoasă?

— Nu. Nu de asta sunt aici, nu am nimic personal cu voi și oricum degeaba te afectezi, știi că Inchiziția nu persecută homosexualii decât cu vorba, avem altele pe cap, destule…

— Dar crezi că Domnul mă poate iubi și pe mine?

— De ce nu? Cine sunt eu să știu ce poate Dumnezeu și ce nu?

Vizibil satisfăcut de această concluzie, Petrov se îndreptă, deveni brusc serios și zise:

—  Golubin a ieșit acum o săptămână noaptea, pe ascuns. Era un ticălos, urla la noi și ne plesnea, și ieșea frecvent noaptea pe ascuns, doar el și cu Ukov. Cred că știi că rolul Zonei de Interdicție este să monitorizeze activitatea zembilor și să îi prindă și ucidă pe cei care ies din Zona Bolnavă și se îndreaptă spre teritorii populate. Dar Golubin și Ukov faceau mai mult de atât….

Petrov se înroșise la față de supărare. Respiră adânc și continuă:

— Zembii sunt oameni. Au înnebunit de la virus, atacă precum niște fiare, nu mai pot vorbi, nu se adună în comunități. Dar încă sunt oameni, încă simt și gândesc, chiar dacă la nivelul unor sălbatici. Înțeleg să îi ucid când se apropie de noi și ne pot infecta, știi că e genul de virus care se transmite prin sânge și mucozități, nu prin aer.

— Da, știu, dar nu sunt niște sălbatici oarecare, ci niște canibali.

— Sunt pe dracu’. Asta vă zic vouă acolo, la oraș, ca să vă simțiți mai bine. Au recurs la canibalism de foame, la început, dar acum se descurcă foarte bine culegând fructe și rădăcini sau vânând animale. Iar Golubin, Ukov și toții șefii de pe aici știu asta. Numai că Golubin și Ukov sunt vânători. Vânători de zembi. Dincolo de ce e legal și oficial, ei se strecurau noaptea în Zona Bolnavă, îi căutau și îi împușcau. De plăcere cred, pentru scor. Mă rog, Ukov probabil încă face asta.

— Și Golubin? Unde e Golubin?

— Asta nu știu. Dar după o astfel de vânătoare, în care s-a dus singur că Ukov era de gardă, s-a întors șocat. A doua zi a bântuit prin unitate, mormăind, și în noaptea următoare a plecat. Fără pușcă.

— Păi de ce?

— Ți-am zis. Primise „Solia”. Nu pot să-ți spun mai mult. Eu știu ce este, căci mi-a zis. Și Feher știe. Restul nu știu, dar ascund și ei ceva, altceva. Nu știu exact ce și nici care dintre ei îți poate spune, dar știu de unde poți să începi.

Tăcu o clipă, apoi, cu îndoială, șopti:

— Cu părintele Zedevici. El este…de-al nostru. Eu și el…înțelegi. Știu că Inchiziția nu urmărește pidosnicii din armată, dar cu certitudine unui preot îi aduce cel puțin alungarea din Biserică. Așa că e șantajabil, și va vorbi…. Îmi pare rău să îl trădez, dar „Solia” este mai importantă…

Fără un alt cuvânt, tânărul puse mâna pe cărticica roșie, apoi oftă și plecă, urmărit de țâțâiturile cu subînțeles ale paznicilor.

#

Odată cu ivirea primelor raze de lumină, Iuri se îmbrăcă cu uniforma de inchizitor, își puse la gât o cruce mare, luă Biblia Roșie în mână și porni, calm, către capelă. Înăuntru, părintele Zedevici trebăluia, nefiind zi de slujbă. Suprins, exclamă:

— Tovarășe Inchizitor? Ce…cu ce pot…

— Doamne-ajută, părinte. Am venit să mă spovedesc.

— Ăăă, sigur, poftiți….

Iuri privi scurt către soldații ce îl flancau. Aceștia, nedumeriți și oarecum jenați, rămaseră la intrare. Preotul și Inchizitorul se îndreptară spre o altă parte a capelei, unde nu puteau fi auziți.

Iuri îngenunche și mărturisi, lucruri uzuale: am mințit, nu am respectat un post, nu am ajuns la o slujbă. Zedevici, cu ochii plini de mirare, îl binecuvântă și dădu să se ridice din jilț. Inchizitorul rânji și spuse:

— Părinte, dacă tot sunt aici și sunt, evident, hirotonisit, hai să te spovedesc și eu, căci cine altcineva să-ți mai ierte păcatele?

Preotul tresări, îi aruncă o privire și înțelese că trebuie să se teamă. Înghiți în sec și, ezitant, îngenunche.

— Am păcătuit și caut iertare. Am băut cam mult și am mâncat porc în post, dar nu aveam ce să gătesc de post, căci…

— Părinte, îl întrerupse Iuri cu blândețe, pe Petrov îl cunoști?

Zedevici amuți și începu să tremure și să lăcrimeze.

— Da, da, îl cunosc….

— Păcătosule, mărturisește în fața lui Dumnezeu, caci El și Inchiziția ce-i reprezintă voia pe Pământ știu deja, l-ai cunoscut trupește? Și înainte de a răspunde, gândește-te bine la cuvintele Iad și Siberia…

— ….da, da, recunosc.

Iuri îl mângâie pe cap.

— Fiul meu, la așa mărturisire am două opțiuni: am auzit-o ca Inchizitor, și te arestez, sau am auzit-o ca preot, și te iert de păcate și respect taina spovedaniei. Înainte să ne hotărâm ce sunt, am și eu doar o curiozitate, și nu minți…că nu e bine…

Făcu o pauză. Preotul, tresăltând de plâns, îl privi, jumătate terorizat, jumătate cu speranță:

— Da, da, tovarășe inchizitor, sigur că dacă vă pot lămuri…cu orice…

— Golubin, rosti Iuri sec, ca o sentință. Unde e Golubin?

— ….nu știu…

— Siberia, părinte?

— …chiar nu știu, dar știu cine ar trebui să aibă un răspuns. Zmeiev! El cred că l-a omorât, ca să îl amuțească. În ultima lui zi Golubin tot repeta că trebuie să mărturisească, și spionii lui Zmeiev probabil l-au avertizat. Și nu putea lăsa să se afle de „Fermă”….deci l-a ucis!

— De… „Fermă”?

Zedevici izbucni în hohote de plâns:

— Jur că nu am nimic de a face cu „Ferma”, sunt un păcătos, da, dar doar în iubire, nu și așa ceva! Și dacă spun ceva mă omoară, Zmeiev e nepotul tovarășului Zolotov, secretarul general pe toată zona, e de neatins!

Inchizitorul se pricepea la interogări, știa că acum Zedevici se teme mai tare de Zmeiev decât de el și nu-i va spune alte detalii. Nu insistă, dar îl ridică pe preot de guler și îi șopti:

— Spune-mi doar unde e „Ferma”, și o găsesc singur din întâmplare…

Zedevici trase de nas și zise:

— În fostul cătun Gathausen….

#

Din nou călare pe șeniletă, Iuri privea cerul, în timp ce înaintau prin iarba înaltă. De data asta nu se bucura de soare, căci era înnorat și ploua mărunt, rece. În față, se întrezăreau niște clădiri: Gathausen. În spate, lăsase fortul și un Cerițîn bosumflat și gânditor. Îi ceruse o tanchetă să îl ducă la o destinație pe care o va decide mai târziu, iar comandantul i-o dăduse cu evidentă îndoială. În ochi i se citiseră teamă și suspiciune: știa deci de „Fermă”, și se temea de Zmeiev. Dar se temea și de Inchiziție, și probabil decisese că nu merită să se bage la mijloc între doi balauri și mai bine îi lasă să se mănânce, pntru a pretinde apoi că a fost alături de cel câștigător.

În față, trei siluete blocau drumul. La mijoc, Zmeiev, zâmbind precum un crocodil, încadrat de doi haidamaci în haine civile. Cerițîn probabil îl avertizase prin radio. Inchizitorul își pipăi pistolul, dar știa că nu are rost: nu avea vreo șansă împotriva a trei oameni, iar echipajul șenilatei avea să fie, în cel mai fericit caz, neutru. Asta era o bătălie pe care trebuia să o câștige prin vorbe și viclenie, nu cu arme, iar la viclenie și Zmeiev era clar un adversar redutabil.

— Ziua bună, strigă Zmeiev afabil. Nu prea e vreme de plimbare, eh?

— Bună să fie prin voia Domnului, ripostă Iuri. Apoi decise să atace frontal și, plictisit, aruncă din colțul gurii în timp ce sărea de pe tanchetă: Am venit să văd „Ferma”. Am înțeles că merită…

Zmeiev îl privi oblic:

— Eu știu? Asta tovarășul Zolotov, secretarul de partid de zonă, o poate decide.

Și râse mulțumit, acompaniat de haidamaci. Inchizitorul râse și el cu poftă, neatins parcă de arma protecției înalte.

— Nu v-ați făcut temele, tovarășe Zmeiev. Sunt Inchizitor de gradul II Marilov Iuri, Marilov fiind numele mamei mele, Oleksandra Nikolaevna. În meseria mea, nu e bine să atragi atenția, astfel că nu folosesc numele tatălui meu, Mikhail Korolev…

Haidamacii amuțiră, iar Zmeiev rămase cu gura căscată. Korolev? Acel Korolev…? Dispariția fiului unui general cu asemenea greutate ar fi fost anchetată cu multă convingere, astfel că brusc nu mai părea o opțiune bună.

— Ei, tovarășe Inchizitor, ba știam, cum să nu știu? se replie Zmeiev. Chiar mă întrebam dacă nu cumva se cunosc, de-aia adusesem vorba de unchiul…Dar poftiți, să vedem „Ferma”. Vreți să vedem întâi „Ferma de porci” sau „Ferma de vaci”?

— De porci, replică plin de convingere Iuri, de parcă ar fi știut deja despre ce e vorba.

Așa că, 15 minute mai târziu, intrară în „Ferma de porci”. Care era exact ceea ce îi spunea numele, o bogăție de neimaginat în URSS-ul veșnic înfometat și cu rații de carne pe cartelă: câteva hale uriașe, împărțite fiecare în țarcuri, pline cu porci. Și în fiecare țarc, câte un îngrijitor. De  unde atâția porcari? Doar în zonă nu existau civili, doar zembi și militari, iar la bază nu lipsea nici un soldat.

Inchizitorul dădu să intre în hală, dar Zmeiev îl opri brusc cu o mână în piept:

— Dar, tovarășe, vreți să vă pierdem atât de tânăr? Plus că stricăm țarcurile. Nu puteți intra fără costum de biohazard!

Nedumerit, Iuri privi pe geam și apoi înțelese: porcarii erau goi, scheletici și legați cu lanțuri, murdari de bălegar și cu o expresie semi-animalică. Erau sclavi zembi! Dar cum? Se întoarse spre Zmeiev, care îi zâmbi complice:

— Evident, agresivitatea zembilor  e supraestimată. În condiții controlate, sunt relativ docili, atâta timp cât intri în costum steril. Nu costă nimic, nu comentează, și când mor de foame îi dau la porci, deci rentabili până la capăt.

— Păi și porcii? Cu ce îi hrăniți, că doar nu puteți cere furaje, din moment ce sunt ascunși ca să nu-i ia statul?

— Ei, porcii… Mănâncă și furaje, are grijă Zolotov să dispară o parte de la fermele oficiale. Pe care apoi le aducem aici cu tanchetele armatei, pe banii statului. Mănâncă și gunoiul de la forturile din jur, toți comandanții știu ce se întâmplă la „Ferma de porci” și sunt băgați. Și mai mănâncă ce găsim pe teren, iarbă, rădăcini, carne…

— Păi ce carne, că doar nu trăiesc decât animale mici pe aici?

— Ei, doar animale mici… E plin de animale mari, și mi le vânează cei cărora le face plăcere, precum era Golubin. Da, ai înțeles, exterminăm zembii și-i dăm la porci…

Iuri amuțise. Era o ticăloșie de contrabandiști, dar oare era destul pentru ca Zmeiev să vrea să îl omoare pe Golubin pentru a-l amuți? Nu credea, iar preotul era prea oripilat de „Fermă” ca să fie vorba doar de porci. Așa că, aparent calm și plictisit de lucruri pe care le știa deja, șuieră:

— Tovarășe, știm amândoi că tăcerea mea nu se poate cumpăra cu niște fleici de porc. Dar mai interesantă mi se pare  „Ferma de vaci”…

— Ha, știam că sunteți un cunoscător, rânji Zmeiev pervers. Asta e pentru cerc restrâns, mult mai puțini știu de ea. Preferați vițeluși sau vițici?

— Vițeluși.

— Da, așa am auzit…Pe aici.

Îl conduse dincolo de hale, spre o clădire lungă, cu ferestre acoperite de gratii. Intrară pe un hol friguos, apoi Zmeiev merse câteva uși mai încolo, scoase o cheie, descuie și îl pofti înăuntru, cu un gest larg de portar. Iuri intră.

În cameră tot mobilierul era un pat, un scaun și un lavoar. Pe pat, înlănțuit cu fundul în sus, plângea un zembi adolescent. Evident, nu putea vorbi, dar scheuna deznădăjduit ca un cățel. Lângă el, o cutie cu bice, lame și diverse alte obiecte.

Iuri stătu câteva minute și se gândi. Cum de sex nu putea fi vorba, plăcerile acestei ferme îl înfiorau. Ieși, dând nas în nas cu un Zmeiev radiant.

— Nu. Nu e de ajuns. Ca să fac un raport în care să nu existe nimic din toate astea, vreau să știu ce ai făcut cu cadavrul lui Golubin.

Iuri stătu câteva minute și se gândi. Apoi ieși, dând nas în nas cu un Zmeiev radiant.

— Nu. Nu e de ajuns. Ca să fac un raport în care să nu existe nimic din toate astea, vreau să știu ce ai făcut cu cadavrul lui Golubin.

— Ha, ha, ha, râse Zmeiev. Ai fi uimit, dar chiar nu l-am omorât eu. De fapt, nu l-a omorât nimeni, dobitocul a ieșit într-o noapte la vânătoare de zembi, s-a întors bolborosind și, noaptea următoare, a fugit în Zona Bolnavă. A înnebunit!

Îl privi cu viclenie pe Inchizitor.

— Dar știu în ce sat i-ați putea găsi resturile. Ba sunt chiar dispus să vă dau o mașină și un costum biohazard ca să îl căutați, însă, fiind în Zona Bolnavă, nimeni nu va voi să vă însoțească. Și nu am auzit de careva care să meargă singur în Zonă și să se mai întoarcă, îi ucid zembii….

#

Roti ușor de volan și opri. Era singur într-un GAZ paradit, aproape ajunsese în satul indicat, în mod uluitor fără a fi atacat de zembi,și auzea radioul bolborosind ceva. Îl reglă până se auzi clar glasul comandantului Cerițîn:

—  Negru 11 către toate bazele din zona 17-32, repet: inchizitorul Marilov a cedat psihic, a furat un vehicul și a fugit în Zonă, fiind în mod cert infectat. În caz de identificare, ordon să fie ucis imediat. Repet. Negru 11 către toate…

Opri radioul. Deci așa se explica ajutorul lui Zmeiev. Nu înțelegea de ce nu îl ucisese pur și simplu ca să-l dea la porci, dar acum nu mai avea cale de întoarcere. Trebuia să descopere ce s-a întâmplat cu Golubin și ce era „Solia”.

Intră în sat cu grijă, gata oricând să accelereze în caz că apărea vreun zembi. Dar nu apărea nimic. Rulă pe lângă ruine, clădire după clădire, și nimic. Traversă tot satul fără vreun rezultat și decise să mai încerce o dată.

Întoarse mașina și frână, încremenit de uimire. În fața lui, întoarcerea în sat era blocată de cea mai incredibilă scenă imaginabilă, imposibilă științific: un grup de zembi. Nu un zembi gata să să-l atace, nu doi zembi sfâșiindu-se pentru teritoriu, ci vreo 15-20 de zembi calmi, privindu-l. Iar în mijlocul lor, Golubin, doar în pantaloni de camuflaj, îi făcea semn să se apropie.

Șocat, Iuri coborî din mașină și șontâcăi spre ei, incomodat de costum. Golubin îi zâmbi și îi strigă:

— Renunță la costum, căci nu te vei infecta, și la arme, nu vei fi atacat.

Ascultător, inchizitorul ieși din costum și, aproape gol, tremurând în șort și maiou, luă mâna întinsă de Golubin și, încercuiți de zembii tăcuți, pășiră într-o casă. Golubin aprinse o lumânare, o puse pe masa de lemn și îi făcu semn să se așeze pe un scaun, iar el își trase altul în fața lui. Zembii, docili, se așezară în cerc, direct pe podea.

— Ascultă, prietene. Dacă m-ai căutat până aici înseamnă că că ai trecut de multe minciuni, de mulți oameni răi și că ai renunțat la tot pentru a afla adevărul. Și adevărul ți-l ofer, cât înțeleg și eu din el. Știi probabil că obișnuiam să vânez zembi. Eram un om rău…

Îi privi cu blândețe pe cei așezați în jurul lor, iar ei îl priviră înapoi, cu ochi omenești, și nu de fiară.

— Și știi că după o vânătoare m-am întos schimbat.

Inchizitorul încuviință. Nu spuse nimic, ci ascultă.

— Acea vânătoare a fost aici, în acest sat. Eram singur, căci Ukov era de gardă. Mă strecuram printre ruine, în căutare de pradă, când am văzut că în această casă era o lumină puternică. Îți poți imagina? Lumină? De unde? Că doar zembii nu au electricitate! Curios, am intrat. Înăuntru, surprinzător, era beznă. M-am împiedicat și am căzut, și apoi am simțit o mână care mă ajuta să mă ridic.

— Te-a ajutat să te ridici! intonară zembii, spre șocul lui Iuri, care știa că au centrii nervoși ai vorbirii distruși de virus.

— Te miră că pot vorbi? râse Golubin. O să înțelegi. Deci, o mână m-a ridicat, și m-am trezit în fața unei forme umanoide de lumină orbitoare. Nu mi-a vorbit, dar am știut, cumva, că am fost un om rău, dar din această clipă nu mai sunt, căci am primit o misiune. O misiune de vindecare, am înțeles imediat, de parcă era evident, că de acum am puterea de a vindeca zembii de virus, doar punând mâna pe ei.

— Mâna! exclamară  și zembii, recunoscători.

— Da, zâmbi Golubin, e real, pe toți de aici i-am găsit prin sat, i-am atins și s-au vindecat. Nu au trecut de faza lor de dezvoltare mentală, sunt evident doar niște copii mari, dar pot vorbi și pot trăi în grup. Nu știu dacă se vor reintegra vreodată în civilizație sau o să se adune în noi triburi de culegători-vânători, noile piei-roșii, ca să zic așa, asta o să vedem….

— Păi și cum? Întrebă Iuri. Este un miracol? Era un înger?

— E, și tu acum, ca Feher și Petrov. Lor le-am spus că am fost vizitat de un Sol, un mesager, și gata, văd miracole biblice. Nu, părerea mea este că era un extraterestru telepat, care prin atingere m-a infectat cu un contravirus contagios, sau cu nanoroboți, nu știu, cu un antidot oricum, pe care eu îl transmit prin atingere, la fel cum ei transmiteau până acum virusul. Nu cred în chestii mistice….

— Ei, da, dar…

Iuri nu apucă însă să își termine fraza, asurzit brusc de un zgomot infernal. Fugi afară să vadă ce se întâmplă și se trezi nas în nas cu o creatură de coșmar, cu ochi de caracatiță și rât de porc. Apoi trecu peste surpriză și înțelese că se uita la o mască și drept în țeava unei arme și că respectiva creatură era doar un soldat dintr-un comando de vreo 12 care se revărsau dintr-un elicopter. Unul dintre ei gesticulă, și după privire și corpolență, inchizitorul îl recunoscu pe Zmeiev. Ceilalți se supuseră semnului acestuia și se năpustiră în casă.

Se auzi răpăitul unor rafale de automat, apoi mascații ieșiră, însoțiți doar de Golubin, care îi urma fără să se opună, trist.

Un difuzor pârâi pe costumul lui Zmeiev și spuse:

— Mulțumesc de mii de ori, tovarășe Inchizitor! Nu reușeam să îl găsesc pe dobitoc, așa doar m-am ținut după semnalul tău și poc, l-am găsit! Înțeleg că era încercuit de niște zembi, probabil că soldații mei l-au salvat împușcându-i exact când să-l mănânce.O soartă care însă o s-o aveți dumneavoastră, tovarășe, când o să vă găsească!

Zmeiev făcu un semn și doi soldați îl înhățară pe Iuri și-l împinseră spre casă.

— Cât despre Golubin, dacă tot a înnebunit și se crede vreun profet, o să-și primească profeția imediat!

Soldații îl aruncară pe inchizitor în casă și blocară ușa pe dinafară cu masa de lemn, în timp ce Zmeiev se auzea strigând și râzând:

— Zembii o să te găsească gustos când or da de tine, tovarășe inchizitor!

Iuri se ridică, în beznă, de pe podeaua umedă de sânge. Pipăind, merse de-a lungul pereților, împiedicându-se din când în când de corpurile zembilor. Găsi fereastra, acoperită de scânduri bătute în cuie de decenii, și începu să tragă de ea. Și trase de ea minute în șir, în timp ce de afară se auzeau urlete de durere, bocănituri, râsul lui Zmeiev și uruitul de elice. Când în sfârșit reuși să desprindă o scândură, realiză că fereastra avea și gratii: nu putea ieși. Putea însă să vadă elicopterul îndepărtându-se gălăgios, iar în curte o cruce, pe care atârna moale un corp.

Apoi liniște. Epuizat și deznădăjduit, se lăsă să cadă.

#

Lumină. Căldură pe obraz. Iuri deschise ochii și văzu soarele dimineții intrând prin colțul ferestrei. La ușă, cineva trăgea de masă, apoi se auzi o bufnitură când aceasta căzu grea. Așteptă câteva momente, dar ușa nu o deschise nimeni, așa că se ridică și ieși. Spre sat se îndepărtau doi zembi ținându-se de mână, care îi zâmbiră și îi strigară:

— Mâna! A ajutat să se ridice!

Pe cruce, urme de sânge, dar nici un corp.

Îl luaseră zembii? Nu cărau nimic…

Venise după el Solul? Cine știe…

Sau poate că Golubin se înșela cu privire la credință și înviase, iar acum umbla prin Europa pustiită și vindeca zembii, vestind o nouă eră…

Poate.