Buncărul

 

Doar șase zile au trecut până am dezgropat eu hâdul adevăr, blestemata cruzime a puterilor care moțăie în beznă, așteptând ca nesăbuința oamenilor să le trezească. Șase. Mult? Puțin? N-aș putea spune, însă aici, în negura din acest buncăr nenorocit, mie mi-au părut veșnicie și clipă totodată. Ha! Bine zis. Cât de bine descrie tot ceea ce s-a întâmplat și se va întâmpla și-n continuare: clipă și veșnicie totodată. Dar să începem cu începutul…

Prima zi

M-am trezit dintr-o dată, orb, surd și fără suflare. Mai întâi am încercat să-mi urlu groaza, dar în gură mi-a intrat țărână udă, rece. Am pufnit și-am simțit aer călduț, cu iz de cordită, năpustindu-se prin nări înspre plămânii țepeni, ținuți de-o apăsare grea. Mintea mi-a rătăcit prin cap, a urcat zăpăcită dinspre ceafă spre creștet și-a tras cu spaimă de pleoape, disperată să vadă. Și-a văzut. Mai bine aș fi murit de-atunci!

La început, am simțit ușurare. Nu orbisem, doar că un strat subțire de pământ îmi acoperise ochii. Eram îngropat aproape tot, numai cu fața până la nas și palma mâinii drepte afară din mormanul de humă, ca niște vlăstare gata să răsară chiar și-n beznă. Căci întuneric negru era-n jur, răsfirat de-o urmă de lumină venind din spatele meu într-un semicerc vag. Un tunel, mi-am zis. Sau vreo temniță? Mi-am răsucit gâtul cu greutate și-am privit spre dreapta. Un perete din grohotiș, întărit cu scânduri rupte.

Bum. Bum-bum. Totul se cutremura sub izbitura exploziilor, vuiet prelins peste mine către zidul improvizat, care-a mai scăpat degrabă încă o avalanșă neagră. Deci asta s-a întâmplat, m-a îngropat. Dar eu… fiind cine?

Strigăte neclare, împușcături și urlete. M-am răsucit și zvârcolit precum o larvă și am ieșit, încet-încet, din mâzgă. M-am întors pe jumătate și-am încremenit, iar sângele mi-a înghețat în vene. Drept în spatele meu, ghemuită, stătea bestia. Amețit încă de explozie, nu am văzut-o cu adevărat bine, doar cât să realizez că nu era nici om, nici câine, deși semăna cu amândoi. Cam cât un bărbat mare, dacă acesta ar fi fost mototolit de diavol înspre înăuntru, cu șira spinării curbată într-o cocoașă țepoasă și cu patru mâini cu gheare, toate sucite pe dos înspre burdihanul umflat. Fața-i hâdă, dacă pot să-i zic față ciudatei alcătuiri de arcade uriașe și smocuri de păr curgând de-a dreptul peste botul enorm, împănat cu două rânduri de colți triunghiulari, mă privea pe mine. O limbă lungă și puternică, musculoasă ca a unui taur, s-a întins și mi-a trecut peste obraz. A luat cu ea o linie de noroi și mi-a lăsat în loc o urdoare urât mirositoare. A carne de om, îmi dau acum seama, dar atunci eram prea confuz și terifiat ca să înțeleg altceva decât scârbă și frică. Fiara m-a privit, cred, căci nu i se vedeau ochii, și-a mârâit.

Până aici mi-a fost!”, mi-am zis, „nici măcar n-apuc să-mi amintesc cine dracu sunt și deja mor”. Poate că ar fi trebuit să mă întreb dacă să cred sau nu. Așa însă, îngropat de viu, amnezic și-asurzit de împușcăturile care parcă nu se mai opreau, nu am avut îndoieli: cu mine-n hrubă era o fiară. Lângă mine, peste mine aproape, pregătită să mă sfâșie și să mă devoreze ca pe un purcel. Și cu-asta basta.

Doar că nu m-a mâncat… altfel nu mai povesteam acum, nu? În deschizătura din spatele meu au apărut câțiva bărbați, urlând, fluturând puști. Chiar înainte ca ei să poată zări bestia, fiara a șuierat, s-a întors fulgerător fluturând o coadă ca de hienă, cu un fel de pămătuf triunghiular în vârf, și-a șters-o în tenebre.

Damn Krauts, flush them out!” a zbierat primul care-a apărut și toți și-au descărcat armele, asurzitor. Nu le înțeleg limba, dar se pare că sunt dăruit de natură, ori Dumnezeu, cu o memorie strașnică, așa că-mi amintesc bine replicile lor. Cât despre gloanțe, ce să zic, iată c-a existat și-o parte bună a faptului că eram îngropat ca o mumie: au trecut peste mine, vâjâind, și s-au înfipt în pereți. M-am speriat totuși, de ce să nu recunosc, și am țipat ceva. Nu mai țin minte ce; cu siguranță nu în germană, fiindcă nici acel grai nu îl vorbesc.

Soldații m-au auzit și s-au apropiat. Întâi s-au minunat ei între ei de ceva, după care s-au uitat de-a lungul tunelului după inamici și, liniștiți că nu se mai vedea nimic, au lăsat armele jos și m-au dezgropat cu lopețile mici de la brâu. Nu toți, ce-i drept, că doi au rămas în gardă, dar ceilalți trei da. Erau cinci, dacă nu v-am zis deja, cinci englezi.

He must be French.” a behăit cel mai mare dintre ei, roșcovan și lat în umeri de mă mir că nu-i plesnea vestonul din jurul nasturilor greu încercați. „French” am înțeles și m-am bucurat: ceva îmi aduceam aminte despre mine, da, chiar eram francez! Am dat din cap cu putere și-am încercat să zic „Français, oui!”, dar din gât nu mi-a ieșit decât un hârâit sec și-am început să tușesc, scuipând țărână printre buze. Englezii au izbucnit în râs și eu odată cu ei, hohotind isteric. Tensiunea. A lor după luptă, a mea după groază. Dar cum să le spun ce-am văzut, că nu nemți se ascund în întuneric? Nu am putut, doar le-am arătat spre beznă și ei au dat din cap, mângâindu-și armele. M-au tras din tumulul meu și m-au pus în picioare, minunându-se cât sunt de slab și de culoarea uniformei. Sergentul lor, un tip micuț cu păr gri și ochi la fel de cenușii, reci și tăioși, m-a împuns cu degetul în piept și-a întrebat: „Prisoner?

Ceva neclar s-a trezit și mi s-a mișcat leneș prin minte. Da, ei… m-au prins și legat. Dar cine? Când? Probabil acei germani care stăpâneau hruba asta, „bunker” îi zic englezii. Am dat din nou din cap, plin de convingere. Prizonier, da, cu siguranță.

Bastards!” a zis atunci un tip înalt și slab dintre ei, singurul fără pușcă, doar cu pistol, ofițer după petlițe. S-a apropiat de mine cu milă în ochi și m-a mângâiat pe obraz, compătimitor. I-am citit blândețea în privire, dar m-am simțit luat de sus, așa că m-am încruntat la el și i-am aruncat o privire aspră. L-am vazut că tresare și mi-a părut rău. De fapt, și acum mă apasă nițel regretul că mi-a arătat un strop de bunătate și l-am răsplătit cu aroganță; dar nu mai e printre noi ca să i-o spun, și nici nu a trăit destul cât să-mi dau seama dacă era un om bun sau doar atunci s-a lăsat înduioșat de starea nenorocită în care mă aflam. În fine, să nu las asta să-mi amărească povestea, hai să revenim.

De cum m-au pus pe picioare, m-am dat în spatele lor și le-am arătat spre adâncul tunelului, încercând să-i avertizez: „La bête! La bête!” S-au uitat nedumeriți unul la altul și-au ridicat din umeri, încruntați. „La bête d’enfer!” am insistat, deja răcnind. Până la urmă, pierzându-și răbdarea, sergentul m-a înhațat de-un cot și m-a împins afară: „All right, mister Labett Danfer, come with us, its not safe here!

De fapt, să zic afară… ar fi o greșeală. Dincolo de intrare era doar un alt tunel, mai mare și iluminat cu felinare atârnate din loc în loc sub bârnele care susțineau tavanul jos. O nuanță apăsătoare de cenușiu domina pereții, culoarea granitului din care erau tăiate plăcile folosite pentru susținere. O idee bună la prima vedere, căci aceste ziduri improvizate nu se năruiseră ca cel din culoarul secundar, deși solul încă ni se zguduia sub picioare și tot adăpostul se zgâlțâia cu noi cu tot, scârțâind și gemând. Afară, în adevăratul afară de deasupra noastră, obuzele continuau să cadă cu nemiluita și să ne izbească buncărul.

De-o parte și de alta se vedeau din loc în loc guri de alte coridoare întunecate, dar și două uși de lemn negeluit, deschise. Pe mijlocul culoarului zăceau cadavre, unii în uniforme verzui ca ale englezilor, alții, mai mulți, în gri. Vreo doi dintre ei au gemut, iar malacul roșcat i-a întors cu burta în sus și i-a spintecat cu baioneta, așa că m-am lămurit că cenușiii erau inamici. Germani. Sergentul a mormăit ceva și pifanii, doi câte doi, au aruncat în fiecare gură de tunel câte-o grenadă, rânjind răutăcioși când bubuiturile au răbufnit răgușite, amestecate cu resturi de lemn și pământ. Nu și cu nemți însă, și nici bucăți de bestie.

Mulțumiți, au pornit spre capătul îndepărtat al pasajului, cu mine mai mult bălăngănindu-mă între ei, încă amețit. Unde a început totul… nu pentru că era ceva acolo, ci pentru că nu mai era. Ieșirea din buncăr, la asta mă refer. Tirul de artilerie lovise intrarea în plin și acolo unde fuseseră înainte câteva trepte și-o rampă de pământ spre tranșee, acum nu mai era nimic. Sau, altfel spus, tocmai că erau îngrămădite câteva sute ori mii de livre de pământ, piatră și frânturi de grinzi, mult mai multe decât ar fi putut mesteca lopățelele micuțe de la centurile lor. Eram de-acum îngropați cu toții aici, englezi vii, nemți morți, o bestie monstruoasă și-un prizonier francez amnezic. Păcătoasă combinație, după cum se va vedea.

 

citește continuarea în Revista de Suspans

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s