Păreri

Pentru că am o zi foarte, foarte proastă, am adunat mai jos o parte dintre părerile bune despre ce am scris anul (și jumătate) care a trecut de la debut. Au fost și câteva mixte de-a lungul timpului (inclusiv din cele citate mai jos) și am ținut cont de ele, dar acum nu e vremea lor. Așadar, iată!   Continuă lectura

Debarcare pe Kawa

În numărul septembrie 2016 al revistei (tipărite) ”Știință și Tehnică” a apărut povestirea mea military scifi ”Debarcare pe Kawa”, un text alert, cu multă acțiune, populat cu arkpanzere, saltniki și norbalene. Sper să vă placă! Iată un teaser, adică începutul povestirii:

— Mineeee! răcni ”Drama” și trase disperată de manșă.

Arkpanzerul se opri din senin cu un scrâșnet metalic asurzitor și îngenunche pe-o parte, cu botul în noroi. Jaq se roti zăpăcit prin protgel, se împinse scurt în picioarele arkdantei ițite din cupola de deasupra capului său și se lovi de afet, scăpând un icnet de durere. Continuă lectura

Top 10 scriitori de SF

Firește, topul de mai jos este subiectiv și nu are pretenții să fie universal valabil; nu este decât o opinie și nu are nici intenții academice, deci nu intră prea adânc în detalii livrești. Ca grilă de valori, eu personal am următoarea piramidă:

  1. ideile originale,
  2. acțiunea bine prinsă în cuvinte,
  3. stilul natural sau artistic, dar fără a aluneca în fițe,
  4. personajele memorabile;

Pentru top am ținut cont și de impactul autorilor asupra SF-ului în general (altfel era diferit), dar nu am luat în calcul (și nu doar că voi refuza întotdeauna, dar și consider abordarea greșită) criterii extra-literare, fie ele politice, de gen, culoare sau alte elemente la modă mai recent Continuă lectura

Omăt roșu în Kaperka

Viscolul urlă dușmănos și-l potopi cu zăpadă, iar bărbatul își adună mai tare în jurul cefei mantaua zdrențuită de vânător de munte și strânse stoic din dinți, tăcut. Se mai împinse încă o dată în ușa grosolană din lemn negeluit și aceasta cedă în sfârșit, cu un oftat de aer călduț și rău-mirositor. Baraca pe jumătate îngropată-n permafrost îl înghiți nesățioasă.

— A venit Codreanu? Adă-l încoa!

Bărbatul micuț se încordă, mijind ochii pentru a se obișnui cu penumbra apăsătoare, cleioasă parcă în contrast cu strălucirea orbitoare a nămeților de afară. Încleștă pumnii osoși, dar le văzu fețele și se mai liniști: ochi dușmănoși ca totdeauna, dar fără acea sclipire jucăușă a răutății din momentele când îl miștocăreau din cauza numelui. Un infanterist cu față de brută îl înhăță de-un cot și-l trase spre opaițul ce pîlpâia în colț, Continuă lectura

Tâlharii din Yzandjan

Awwabegul împinse cu vârful încovoiat al papucului grămada de sfărâmături metalice și se strâmbă dezgustat. Privi spre cerul verzui încărcat de nori și mârâi din nou: nu-i plăcea deloc această provincie de graniță, umedă și rece, și ar fi preferat să se afle în însoritul Akkash, unde nu ploua decât dacă voia Împăratul. Care, din fericire, nu voia niciodată. Se întoarse spre caretă, sări greoi peste băltoacele maronii, ținându-și cu grijă ridicate poalele caftanului, și mârâi sictirit prin barba deasă:

— Câte? Continuă lectura

Lamă albă, tăiș negru

Își pipăi confuz vestonul zdrențuit. Era ud. Sânge? Apă? Sevă? Trase adânc în piept aerul fetid: mirosea a junglă, moarte și putreziciune, dar nu și a sânge. Ghemuit în patru labe, așteptă nemișcat câteva clipe să i se obișnuiască ochii cu întunericul aproape absolut. Două-trei raze firave scurse din sus în jos, topite în umezeala densă. Pereți de cavernă acoperiți gros cu o colcăială moale de liane, scârțâind a viață de insecte. Să fi ajuns înapoi în Boca del Diablo, unde începuse toată blestemăția?

Întinse mâinile în față, temător, și începu să înainteze încetișor prin mâzga caldă. Palmele-i poposiră pe un morman de obiecte tari, alunecoase, mai înalt decât putea el simți. Apucă unul dintre ele și-l roti, trecându-și degetele peste orbite și măsele. Îl aruncă înapoi și luă altul, cu fruntea sfărâmată înspre înăuntru de-o lovitură feroce. Femei și copii. Nu, asta nu era aceeași peșteră, sau cel puțin nu în același ”atunci”. Continuă lectura

10 sfaturi de la un debutant către ceilalți începători

 

Să vedem ce am învățat eu din experiența scrierii primului roman, (dând singur cu capul de prag), sub forma unui decalog al începătorului de roman: 10 sfaturi pe care să le citească și ceilalți debutanți ca mine și să scutească niște nervi.

  1. Nu începe direct cu roman!

Deși există destui care o cred, de fapt nimeni nu se naște scriitor bun. Unii au un potențial, alții nu, iar asta se vede și cizelează prin interacțiunea cu cititorii. Dacă pornești cu roman, vei munci 6 luni sau un an și la final rezultatul nu va fi suficient de bun, iar atunci ce faci? Te apuci să-l rescrii? Îl arunci la coș? Mai bine scrii o povestire, vezi ce a plăcut și ce nu; scrii alta și vezi de data aceasta cum e, și tot așa până când ești destul de rodat. Abia atunci merită să te apuci de roman, asta dacă ții la timpul tău.

  1. Nu te apuca până nu ești pregătit!

Ei bine, am învățat pe pielea mea că, în ciuda aparențelor, sfatul acesta nu e inclus în cel anterior. Pe acela l-am urmat și eram destul de cizelat ca scriitură, stil personal, structură de idei, îndrăzneală și toate cele, rotunjite după vreo 15 povestiri publicate și reacțiile la ele. Dar ce nu am simțit decât la roman a fost că mai există o dimensiune pe care nu o vedeam: nu eram gata psihologic pentru ceva de așa anvergură. Ceea ce m-a apăsat și sfărâmat atât de tare, încât de două-trei ori m-am gândit să mă las nu doar de el, ci de scris în general. Asta de la un om care încă nu a lăsat neterminat nimic vreodată… Deci înainte de-a începe, priviți-vă în suflet: sunteți destul de hârșâit? Dacă nu, mai bine vă mai căliți cu proză scurtă.

  1. Organizează-te!

Dacă povestirea este echivalentul unui tablou, romanul este construirea muzeului în care se află tabloul. Edificarea unui roman este arhitectură, iar arhitectura necesită planificare și organizare. Fă-ți un fișier cu idei, de la cele mărunte precum un nume sau culoarea unui câine la cele majore, structura de forță a cărții; te vei felicita când le vei folosi de-abia peste 3 luni și altfel le-ai fi uitat. Organizează-ți-le pe categorii, capitole, cronologie, cum gândești tu, dar astfel încât să rezulte un schelet și nu un sac fără fund, iar atunci vei avea pe ce să construiești. Dacă romanul are povești paralele, poți să le scrii nu la rând, ci fiecare de capul ei și să le asamblezi ulterior: important e să ai schela bine gândită.

  1. Dar nu te forța cu termene!

Eu am făcut marea greșeală să aplic sfatul de mai sus și la timp, pe care l-am planificat precum cincinala comunistă: 3 capitole pe lună, 2 pagini pe zi. Și mi-a stat în gât. Scrisul de cărți nu e la fel ca făcutul de cărămizi: d-alea ai, n-ai chef, tot cărămizi ies. Scrisul când nu ai inspirație duce la două rezultate alternative (eu le-am gustat pe ambele): fie scrii forțat și iese un text prost, fie nu scrii și rămâi cu auto-dezamăgire și intri în panică: nu respect planul! Așa și? Ai termen de predat la editură? Mă îndoiesc, nu suntem Martin (care apropo, aplică acest sfat: he sure does take his time!). Rezultatul planificării cu termene la scris va fi doar amărăciunea, și asta nu ajută la creativitate, așa că… evitați-o cu orice preț!

  1. Călărește-l ca pe mustang!

Vă amintiți de la Karl May cum se îmblânzește un mustang? Te urci pe el și-l forțezi să facă ce vrei tu, dar pe alocuri îi mai lași libere frâiele să-și facă și câte-o meandră, altfel nu te vede decât ca rival. Tot așa e și romanul: va avea tendința să crească în direcții neprevăzute, să cotească, personajele să se dezvolte de capul lor și tot așa. Toate acestea trebuie corectate cu mână fermă, altfel povestea se va dezechilibra, personajele nu vor mai fi credibile, ci fragmentate comportamental, lumea va părea strâmbă. Pe de altă parte, o porție de libertate bine dozată va aduce plus-valoare creativă, căci eliminarea totală a aparițiilor neprevăzute ar face cartea un sec manual sau studiu de istorie, nu roman. Important e să știi când să pui piciorul în prag.

  1. Dozează!

Per ansamblu, în interior un roman are nevoie de echilibru; iar în exterior, la fel și scriitorul. Exagerările strică o carte și-o fac incomprehensibilă, naivă sau de-a dreptul proastă, iar pe scriitor îl trag înapoi calitativ (să nu aveți impresia că traseul creativ al unui autor este constant ascendent: e mai degrabă sinusoidal, cu texte mai bune urmate de unele mai puțin inspirate și invers). De aceea, este esențial să fie dozate (nu neapărat egal, dar în proporții corecte) dialogul cu narațiunea, acțiunea cu descrierile, liniile narative între ele, curgerea uzuală a poveștii cu răsturnările spectaculoase de situație, răul cu binele și tot așa. Iar pentru autor, scrisul la roman cu cel la alte proiecte, fie ele povestiri, articole, recenzii sau ce mai face fiecare, plus cu viața de familie. Și, bine de știut (eu am învățat pe pielea mea), scrisul cu pauzele: prea mult scris duce la transformarea plăcerii în muncă, poate chiar corvoadă; pauzele prea mari scad calitatea scrierii (la mine cel puțin, eu ruginesc și scriu mai anchilozat), duc la uitarea ideilor și… la lene.

  1. Cunoaște-ți lungul nasului!

Regula asta e valabilă în general, căci cu siguranță primul roman nu va fi cel mai bun, dar poate că și al treilea e mai cizelat decât al doilea. La carte de debut însă, principiul corectei auto-evaluări este vital, fiindcă entuziasmul nedomolit încă de experiență te va face să crezi că poți și tu ce au reușit cei pe care-i citești. Ei bine, vestea proastă e că nu, dacă nu ești vreun geniu incredibil, încă nu poți să susții zeci și sute de personaje, povești foarte complexe intercalate, lumi prea extinse sau dimensiuni epopeice. Dacă nu sesizezi acest adevăr poate nu tocmai fermecător, vei da în ciorbă lungă: personaje mono-dimensionale sau șablonarde, povești care nu duc nicăieri sau se simt doar ca greutate inutilă și zeci de pagini clar doar de umplutură. Pentru ce? Privește-te sincer în oglindă și recunoaște: acum, în acest stadiu, pot scrie un roman de 250 de pagini, nu o trilogie. Scrie-l pe acesta, și poate va fi bun; trilogia cu certitudine nu ar fi fost. Eu am pornit de la premisa a 18 capitole, dar am ajuns la final cu un roman de 14: am simțit că povestea nu susținea de fapt încă 4, le-aș fi putut forța, dar ar fi fost percepute ca lungeală și ar fi stricat impresia generală (similar la personaje, am renunțat la unele pentru că eu nu sunt nici Martin, nici Hamilton).

  1. Ferește-te de cel mai mare dușman al scriitorului de SF, Infodump-ul!

Lumile SF sunt total noi, incomparabil mai mult decât cele fantasy (acestea deseori mai degrabă o revopsire a mitologiei sau evului mediu). În scifi, acțiunea se petrece într-un fundal de alteritate completă, cu legi de funcționare necunoscute cititorului, istorii neînvățate la școală, tehnologii stranii și, poate, chiar fundamente morale bizare. Ca urmare, mult mai mult la roman decât la povestiri, acestea trebuie toate transmise cititorului, cât mai repede ca să poată înțelege ceva din ce se întâmplă, nu? Nu, greșit, căci dai în infodump și-l plictisești, iar eu am căzut în capcana asta încă de la primele capitole. Soluția? Dacă simți tu nevoia de ele, scrie-le și elimină o parte retroactiv, iar restul mai mută-le prin roman; important e să-i sugerezi cititorului doar niște vârfuri esențiale din ele și restul le va deduce sau completa singur, că dacă citește SF e băiat deștept, nu vreo gospodină cu Sandra Brown. Iar dacă unele lipsesc întru-totul, e asta vreun bai? Dacă acțiunea tot e inteligibilă, nu. Poți să renunți complet la ele, chiar dacă tu le ai în cap.

  1. Ferește-te de cel mai mare dușman al scriitorului român: adjectivita!

În SF ca și în mainstream, ba chiar și în non-ficțiune, românii au o boală grea, moștenire a școlii prost gândite (literar) în jurul unor poezii de la 1860 : adjectivele! Mări de epitete, fluvii de hiperbole, cu cât mai adjectivate substantivele, cu atât mai bine. De fapt, complet greșit în proza modernă, cu atât mai mult în SF, un gen dedicat concretului, unde cititorii preferă ”punct ochit, punct lovit” și ideile primează asupra formei (ceea ce nu înseamnă că nu percep când ea șchioapătă, doar că nu caută artă de dragul artei). Aici nu e mare lucru de spus: și eu am făcut greșeala asta, și voi o veți face cu siguranță, că așa suntem formați, dar se rezolvă la revizuire: pur și simplu ștergeți toate adjectivele care nu sunt strict necesare. Credeți-mă, cititorii o să aprecieze.

Eu personal sufăr și de virgulită; poate fiecare dintre voi are și alte ”răceli” în afară de cancerul adjectivitei, dar acestea sunt personale și se tratează după specificul pacientului.

  1. Gata nu înseamnă că ai terminat!

Poate că partea de corectură cu care mă lăudam mai sus nu e neapărat pe lista tuturor scriitorilor, dar cea de revizuire este absolut obligatorie, și de preferat nu doar una. Stilul de lucru diferă: eu fac una de formă, alta de fond, apoi îl recitesc pe tot ca un simplu cititor de produs semi-final și mai fac una definitivă; alții lucrează cu drafturi succesive sau cine știe cum mai preferă fiecare. Esențial este faptul că odată ce e gata manuscrisul, romanul nu e nici pe departe finalizat, căci ansamblul nu e doar totalul părților, și dacă fiecare capitol e bun în sine, nu înseamnă că nu trebuie armonizate colectiv. Este posibil ca și intriga să pară post-factum că are lipsuri sau, dimpotrivă, supraplusuri; poate un fir nu mai duce nicăieri și l-ai uitat deschis; poate un personaj nu mai e necesar; în rezumat, revizuirea reprezintă cel puțin 33% din valoarea finală și nu trebuie ignorată, ci tratată cu toată seriozitatea, chiar dacă pare muncă suplimentară și cam nedorită, de salahor nu inginer.

*

Și, bonus decalogului, un sfat valabil poate nu pentru toți, dar care a fost foarte important la mine: Nu te lăsa! Vor exista momente când a scrie roman pare prea dificil, prea mult, ideile se încăpățânează să nu iasă ori, dimpotrivă, curg puhoi și e copleșitor să le pui pe hârtie. Și te sperii și-ți vine să te lași de tot. Nu o face! Vei avea tendința să te complaci și să-ți găsești scuze, iar romanul se va ofili și va muri. Chiar dacă iei o binevenită pauză, nu lăsa să-ți crească în minte ideea otrăvitoare a renunțării, ci încăpățânează-te să te mai gândești la el, la idei sau personaje. Să scrii roman e greu, dar dacă știi asta dinainte, vei fi mai bine pregătit pentru luptă. Respectul meu față de autorii români de romane SF bune mi-a crescut exponențial după experiența asta…