Omăt roșu în Kaperka

Viscolul urlă dușmănos și-l potopi cu zăpadă, iar bărbatul își adună mai tare în jurul cefei mantaua zdrențuită de vânător de munte și strânse stoic din dinți, tăcut. Se mai împinse încă o dată în ușa grosolană din lemn negeluit și aceasta cedă în sfârșit, cu un oftat de aer călduț și rău-mirositor. Baraca pe jumătate îngropată-n permafrost îl înghiți nesățioasă.

— A venit Codreanu? Adă-l încoa!

Bărbatul micuț se încordă, mijind ochii pentru a se obișnui cu penumbra apăsătoare, cleioasă parcă în contrast cu strălucirea orbitoare a nămeților de afară. Încleștă pumnii osoși, dar le văzu fețele și se mai liniști: ochi dușmănoși ca totdeauna, dar fără acea sclipire jucăușă a răutății din momentele când îl miștocăreau din cauza numelui. Un infanterist cu față de brută îl înhăță de-un cot și-l trase spre opaițul ce pîlpâia în colț, Continuă lectura „Omăt roșu în Kaperka”

Reclame

Suflet de arțar

ilustrație de John Dobro

– Hai, șamane, dansu’ ploii! râse Oleg grosolan, căruia gluma i se părea excelentă, ținând cont că de câteva ore erau murați de o ploaie rece, mărșăluind pe marginea mlaștinii, prin noroi.

– Da’ pe invers, bă, ca să se oprească, să stea în cap și să dea din picioare spre nori și din sculă spre nemți! se băgă și Sașa cel Mare, și toți din pluton râseră pe înfundate, dar nu prea tare, ca să nu-i audă vreo patrulă de fasciști.

Nu erau neapărat băieți răi, doar că bărbații la război trebuie să râdă de ceva, ca să uite că o să moară, și Șamanul era o foarte bună țintă de bășcălie. Toți sovieticii luptau pentru Mama Rusie, chiar și nomazii buriați din taigaua siberiană, și încă acești sălbatici mongoli luptau foarte bine, de băgaseră spaima în nemți, cum apăreau ca niște spirite albe ale morții din zăpadă și ucideau în tăcere. Continuă lectura „Suflet de arțar”

Tristețe

(ilustrație de John Dobro)

O briză ușoară, dulceag-fierbinte, mișca ușor valurile mării nesfârșite de iarbă galbenă, unduiri sprijinite în depărtări de cerul nemișcat, pustiu de nori.

Ici-colo, mareea uscată vârtejea tăcut, roind fără foșnet în jurul morților. Uscați de soarele dogoritor, mici oaze împrăștiate, tăcând unii în rusă, alții în germană sau română. Vorbeau pentru ei ciorile clocotind de viață din crângul din spate, de dincolo de cimitir, și corbii mai curajoși ce se așezaseră, lipsiți de respect față de modernitatea omenirii, pe tunul răsturnat pe-o parte. Continuă lectura „Tristețe”