Tâlharii din Yzandjan

Awwabegul împinse cu vârful încovoiat al papucului grămada de sfărâmături metalice și se strâmbă dezgustat. Privi spre cerul verzui încărcat de nori și mârâi din nou: nu-i plăcea deloc această provincie de graniță, umedă și rece, și ar fi preferat să se afle în însoritul Akkash, unde nu ploua decât dacă voia Împăratul. Care, din fericire, nu voia niciodată. Se întoarse spre caretă, sări greoi peste băltoacele maronii, ținându-și cu grijă ridicate poalele caftanului, și mârâi sictirit prin barba deasă:

— Câte?

Căpitanul micuțului grup de străjeri băștinași, un slăbănog jalnic de ponosit pentru un supus al imperiului, ridică umil din umeri:

— Cetăți-de-zbor? Șase până acum, mărite Saferi-sey. Citește în continuare „Tâlharii din Yzandjan”

Reclame

Pieile de Fier

ilustrație de John Dobro

— Uite-i că vin, porci fără minte, mormăi în barbă, mai mult pentru el, masivul Ohjun și strânse mai tare lancea arămie.

Saki nu răspunse nimic, nici ceilalți kanjeri din plutonul său; doar scundacul Gano, eternul lor glumeț, chicoti mai mult din obișnuință. Câțiva aruncară câte o privire fugară către Mut, dar acesta rămăsese impasibil, cu steagul în jos, așa că se liniștiră și începură din nou să se balanseze de pe un picior pe altul ca să nu înțepenească. Așteptau de două ceasuri în ploaie și deja mușchii începeau să-i furnice de la încordare, dar nu cârcoteau: erau kanjeri, vânătorii de elită ai Împăratului.

Zveltul Saki își scutură părul negru de apă, apoi își reașeză coada peste umărul drept, grijuliu să nu murdărească vreuna dintre panglicile-decorații. Era stângaci și ținea lancea invers decât restul grupului; din fericire era ofițer și de aceea încheia careul de războinici în colțul lui extrem, altfel ar fi trebuit să lupte cu dreapta ca să nu încurce formația. Îl enerva apăraia caldă ce șiroia din cerul verzui al acestui capăt sălbatic de lume, dar ei nu purtau niciodată coifuri, ca să se audă bine în timpul luptei cu zeii, când fiecare reacție de-o clipă era vitală. Citește în continuare „Pieile de Fier”

Triții de pe Jawdah

ilustrație de John Dobro

Încă de când pusese piciorul pe Jawdah, a treia planetă a stelei Munir 64, Thaqib se simțise ca acasă. Numele planetei, care în arabă însemna Ploaie Grea, era evident o glumă, tipică umorului inginerilor de la Agenția Spațială a Califatului de Mijloc – ASCAM, căci în realitate era complet deșertică, iar cei de pe Pământ știau asta când lansaseră misiunea.

Cu o mână pe scara modulului de debarcare și cu cealaltă așezată părintește pe un Amid 22, astronautul trase adânc în piept aerul aspru, încântat de senzația de real, de viu. Plămânii reconstruiți de nanoboți în timpul hibernării de 200 de ani pentru a procesa aerul acestei planete funcționau perfect, iar mintea îi traducea moleculele din combinații nemaiîntâlnite în mirosuri pe care să le înțeleagă: pentru el, deșertul de aici mirosea a vanilie și șofran. În spatele lui, oceanul fremăta năvalnic, cu valuri haotice uriașe, datorită prezenței pe cer a nu mai puțin de trei sateliți naturali. Citește în continuare „Triții de pe Jawdah”