Lamă albă, tăiș negru

Își pipăi confuz vestonul zdrențuit. Era ud. Sânge? Apă? Sevă? Trase adânc în piept aerul fetid: mirosea a junglă, moarte și putreziciune, dar nu și a sânge. Ghemuit în patru labe, așteptă nemișcat câteva clipe să i se obișnuiască ochii cu întunericul aproape absolut. Două-trei raze firave scurse din sus în jos, topite în umezeala densă. Pereți de cavernă acoperiți gros cu o colcăială moale de liane, scârțâind a viață de insecte. Să fi ajuns înapoi în Boca del Diablo, unde începuse toată blestemăția?

Întinse mâinile în față, temător, și începu să înainteze încetișor prin mâzga caldă. Palmele-i poposiră pe un morman de obiecte tari, alunecoase, mai înalt decât putea el simți. Apucă unul dintre ele și-l roti, trecându-și degetele peste orbite și măsele. Îl aruncă înapoi și luă altul, cu fruntea sfărâmată înspre înăuntru de-o lovitură feroce. Femei și copii. Nu, asta nu era aceeași peșteră, sau cel puțin nu în același ”atunci”. Continuă lectura „Lamă albă, tăiș negru”

Reclame

10 lucruri descoperite ca debutant

Să vedem ce am învățat eu din experiența scrierii primului roman, (dând singur cu capul de prag), sub forma unui decalog al începătorului de roman:

  1. Nu începe direct cu roman!

Deși există destui care o cred, de fapt nimeni nu se naște scriitor bun. Unii au un potențial, alții nu, iar asta se vede și cizelează prin interacțiunea cu cititorii. Dacă pornești cu roman, vei munci 6 luni sau un an și la final rezultatul nu va fi suficient de bun, iar atunci ce faci? Te apuci să-l rescrii? Îl arunci la coș? Mai bine scrii o povestire, vezi ce a plăcut și ce nu; scrii alta și vezi de data aceasta cum e, și tot așa până când ești destul de rodat. Abia atunci merită să te apuci de roman, asta dacă ții la timpul tău. Continuă lectura „10 lucruri descoperite ca debutant”

Expresul de Alabama

— Dar intrați odată! șuieră către ei bărbatul de dincolo de ușa întredeschisă.

Theo tresări, surprins. Dădu să spună ceva, însă citi teama din ochii soției sale și renunță, așa că nu-și mai încuie mașina, ci înhăță geanta de pe banchetă și se grăbi către bisericuță trăgând-o în spatele său pe Jen.

Gazda trânti ușa și le aruncă o căutătură nemulțumită. Continuă lectura „Expresul de Alabama”

Molokan

Ilustrație de John Dobro

— Bine ați venit la Țialonîi, tovarășe căpitan!

— Inchizitor Marilov, Doamne-ajută! zbieră Iuri, încercând să se facă auzit peste vâjâitul elicopterului.

Peisajul era dezolant. Iazul înghețat pe care aterizaseră, o insulă de cer în oceanul taigalei întunecate, nu era foarte întins, astfel că penumbra miilor de copaci părea gata să se reverse amenințătoare peste ei. Soarele palid nu se vedea bine; elicea învârtejise neaua într-o ceață albă înțepătoare, iar aparatul cenușiu masiv, împestrițat cu pete de rugină, părea el însuși o creatură stranie, nedefinită, ca un hipopotam speriat gata să fugă. La fel arăta și pilotul, înspăimântat de asprimea iernii siberiene, așa că Marilov flutură din mână, iar Mil-ul se ridică vuind și se îndepărtă greoi peste pădurea tăcută, grăbit să se întoarcă la civilizație. Continuă lectura „Molokan”

Anchetă pe Terra.322

Tocmai am terminat o nouă povestire SF, ”Anchetă pe Terra.322”, pentru antologia ”Robodiseea” a SRSFF. Cum subiectul antologiei este viitorul oamenilor alături de roboți, exact despre asta este și proza mea. Doar că, așa cum v-am învățat, lucrurile nu-s așa simple ca la prima vedere, căci în viitorul imaginat aici, simultan paradisiac și coșmaresc, nu-i prea clar cine este rău și cine bun. Și nici cine e om și cine robot, iar ceea ce ne unește este esența umanității, dar nu cea pe care vrem să o recunoaștem…

Update octombrie 2016: cum Robodiseea s-a amânat pe un termen nedefinit, povestirea o puteți citi în volumul meu, ”Hoțul de Moarte”, și aici:

 

Corectorul, un tânăr blond și zvelt, îi zâmbi, își trase un scaun și se așeză cu fața spre latura cea mai întinsă a sălii complet transparente, dar goală și tăcută. Câteva minute se ignorară reciproc și admirară împreună peisajul: Terra.322 era o lume luxuriantă, plină de vegetație autohtonă și de animale locale sau naturalizate. Chiar și cu ochii omenești actuali, mult mai slabi decât varianta militară cu care se învățase în nenumăratele sale campanii, Gonn_167 putea vedea jungla purpurie până la mulți kilometri distanță, încinsă sub soarele orbitor de pe cerul roșiatic încărcat de nori cafenii. Continuă lectura „Anchetă pe Terra.322”

Pieile de Fier

ilustrație de John Dobro

— Uite-i că vin, porci fără minte, mormăi în barbă, mai mult pentru el, masivul Ohjun și strânse mai tare lancea arămie.

Saki nu răspunse nimic, nici ceilalți kanjeri din plutonul său; doar scundacul Gano, eternul lor glumeț, chicoti mai mult din obișnuință. Câțiva aruncară câte o privire fugară către Mut, dar acesta rămăsese impasibil, cu steagul în jos, așa că se liniștiră și începură din nou să se balanseze de pe un picior pe altul ca să nu înțepenească. Așteptau de două ceasuri în ploaie și deja mușchii începeau să-i furnice de la încordare, dar nu cârcoteau: erau kanjeri, vânătorii de elită ai Împăratului.

Zveltul Saki își scutură părul negru de apă, apoi își reașeză coada peste umărul drept, grijuliu să nu murdărească vreuna dintre panglicile-decorații. Era stângaci și ținea lancea invers decât restul grupului; din fericire era ofițer și de aceea încheia careul de războinici în colțul lui extrem, altfel ar fi trebuit să lupte cu dreapta ca să nu încurce formația. Îl enerva apăraia caldă ce șiroia din cerul verzui al acestui capăt sălbatic de lume, dar ei nu purtau niciodată coifuri, ca să se audă bine în timpul luptei cu zeii, când fiecare reacție de-o clipă era vitală. Continuă lectura „Pieile de Fier”

Dincolo, bezna

Vania se săturase de întuneric și foame. De teamă. De împușcături și explozii, de trecători strecurându-se cenușii pe străzi, cu priviri suspicioase, pline de dușmănie. De tot talmeș-balmeșul din Dubăsari și din Transnistria în general: ruși, ucraineni, bulgari, moldoveni și cazaci ca el. Toți arătau la fel, zgribuliți ca niște câini uzi de care ți-e milă după o furtună, dar nu știi niciodată care e gata să te muște cu ură pe la spate.

Când, în 1986, se mutase aici din Rostov pentru Irina, plutonierul de miliție Ivan Nikolaievici Kovalciuk găsise o viață liniștită, de împăcat scandalagii bețivi și speriat hoți de buzunare, iar pe deasupra primise de la stat apartament cu două camere și primă de detașare. Continuă lectura „Dincolo, bezna”

Cine sunt și de ce

Miloș Dumbraci. După cum știți sau bănuiți, numele respectiv este un pseudonim, iar această scurtă confesiune nu se referă la persoana reală din spatele său, ci la scriitorul semi-real. De unde vine el și de ce s-a născut?

Vine din ciocnirea a două lumi, cea de afară și cea din cărți, de-a lungul a câtorva perioade foarte, foarte diferite. Am copilărit în anii 80, o lume atât de ”altceva” încât pentru cei care am prins-o pare o altă planetă, stranie, din care am fugit, refugiați traumatizați de foame, întuneric și oprimare, ca să ajungem în cea de azi. Continuă lectura „Cine sunt și de ce”

Poveste amară

ilustrație de John Dobro

Mă uitam azi pe lista de povestiri de pe blog și nu-mi ieșeau la numărătoare. Mi-am dat seama că toate au fost anunțate prin câte o postare, inclusiv ”Hoțul de moarte”, care în cel mai bun caz apare în 2016, fiind trimis pentru o antologie. Și întrucât cea nedreptățită era ”Poveste Amară, de foc și pară”, iată că și-a primit și ea anunțul ei.

După cum știți, a fost scrisă în mai pentru concursul Argos din iunie, unde nu a câștigat nimic. Din câte înțeleg este totuși luată în vizor pentru o antologie cu dragoni în 2016; dacă până atunci va apare și în revistă sau nu, încă nu știu să vă zic. Update: a apărut în antologia ”Povestiri cu dragoni” la Tritonic. Continuă lectura „Poveste amară”

Cal mecanic la rege, șah

ilustrație de John Dobro

Marc Cercetaș IV-32 ura Valeniile. Poate nu la fel de mult ca pe turnătorul ce-l dăduse cândva pe mâna Gărzii, dar cu siguranță își simțea sufletul plin până la refuz de scârbă și pasională dușmănie față de nisipul, cactușii, arșița și canioanele stâncoase ale acestei blestemate pustietăți.

Și monștrii. Of, Sfinte Soare, cât îl călcau pe nervi lepădăturile ce bântuiau deșertul! Mutanți, rebuturi de procesare, infractori transformați ca pedeapsă, exilați, dezertori, fugari, tâlhari, contrabandiști, fiare sălbatice, orice îți puteai imagina mai urât și feroce te aștepta cu certitudine pe undeva printr-o crevasă, pe după vreo dună sau cățărat pe vreo creastă, gata să te înhațe. Continuă lectura „Cal mecanic la rege, șah”

Șamanul și kurganul

ilustrație de John Dobro

–        Cel mai rău e la Gară și pe Kurganu’ Mamaiev! Moarte sigură! Cel mai bine e acu’ în tranșeele din Voroșilovski, acolo totu’ e deja făcut praf, nu mai au pe ce să se bată!

Glasul răgușit al veteranului se auzea cu greu peste șuierăturile și bubuiturile bombardamentului de artilerie din apropiere, clipocitul Volgăi și zdrăngănelile recruților ce săreau grăbiți de pe barjă, cu ochii mari de groază. În spatele lor, un stol de Stuka măcelărea restul regimentului, Continuă lectura „Șamanul și kurganul”

Triții de pe Jawdah

ilustrație de John Dobro

Încă de când pusese piciorul pe Jawdah, a treia planetă a stelei Munir 64, Thaqib se simțise ca acasă. Numele planetei, care în arabă însemna Ploaie Grea, era evident o glumă, tipică umorului inginerilor de la Agenția Spațială a Califatului de Mijloc – ASCAM, căci în realitate era complet deșertică, iar cei de pe Pământ știau asta când lansaseră misiunea.

Cu o mână pe scara modulului de debarcare și cu cealaltă așezată părintește pe un Amid 22, astronautul trase adânc în piept aerul aspru, încântat de senzația de real, de viu. Plămânii reconstruiți de nanoboți în timpul hibernării de 200 de ani pentru a procesa aerul acestei planete funcționau perfect, iar mintea îi traducea moleculele din combinații nemaiîntâlnite în mirosuri pe care să le înțeleagă: pentru el, deșertul de aici mirosea a vanilie și șofran. În spatele lui, oceanul fremăta năvalnic, cu valuri haotice uriașe, datorită prezenței pe cer a nu mai puțin de trei sateliți naturali. Continuă lectura „Triții de pe Jawdah”

Minți de Diamant

ilustrație de John Dobro

Jan Beert rătăcea de ceva timp prin deșert, atunci când văzu în sfârșit clădirile camuflate. Deasupra sa răsărea Verenigde, planeta în jurul căreia orbita Sweldamt, iar lumina acesteia se răsfrângea fad pe armura sa translucidă de diamant.

Oare era real? Va găsi acolo adevărul? Sau doar încă o minciună ascunsă în spatele alteia, ca până acum? Polițist de carieră, era învățat cu înșelăciunile, dar și cu răbdarea de a săpa în spatele lor. Continuă lectura „Minți de Diamant”

JACK ȘI MOARTEA ANKYLOZAURULUI

ilustrație de John Dobro

  1. Cretacic

— Păi să-ți explic, dragă prieten, cum s-a ajuns aici…

Jack Red 65.455.234 se așeză cu grijă lângă cadavrul de mărimea unui tanc al masculului de Ankylosaurus, sprijinindu-se cu spatele de plăcile osoase. Privi melancolic spre turma de erbivore placide ce se apropiau lent, rumegând în liniște, netulburați ca niște bizoni din preeria sa natală. De fapt, în mare chiar se afla pe ceea ce urma să devină, cândva, America de Nord, și același soare care îl orbea acum va străluci, milioane de ani mai târziu, peste Kansas-ul în care se născuse. Sau se va naște, în funcție de perspectivă.

– Nu am fost mereu Jack Red, să știi, Continuă lectura „JACK ȘI MOARTEA ANKYLOZAURULUI”

ZMB

ilustrație de John Dobro

Șenilele tanchetei clefăiau iarba umedă, lăsând în urmă o dâră de noroi. Iuri, cocoțat între capace, se bucura de soarele Germaniei de Vest, la fel de palid ca și în Moscova natală. Nu-l încălzea prea tare, dar îl înveselea nițel, căci după cât mersese cu trenul până în punctul terminus din Dresda Nouă, era sătul de interioare întunecate. Oricum, era în siguranță; pe câmpia plată ar fi văzut de la distanță dacă îl aștepta vreun zembi să sară la el.

Nu se gândea la nimic, doar privea în zare, spre gardurile de sârmă ghimpată ale Fortului Nr. 24, ținta lentei lor deplasări. Foloseau șenilate pentru că drumurile fostului RFG se erodaseră în cei 40 de ani de la Eveniment și oricum legau între ele foste localități, acum toate pustii și ruinate, infestate cu zembi. Îl surprindea albastrul strălucitor al cerului; aici, fără activitate umană, nu mai exista poluare, și natura se curățase și invadase deja cu un tsunami verde toate urmele foștilor ocupanți. Continuă lectura „ZMB”

Părere de cititor: Top 10 reguli pentru o carte FSF foarte bună

Scriitor de FSF sunt de foarte puțin timp, dar cititor sunt de vreo 27 de ani, timp în care am lecturat probabil mii de cărți, bune și proaste, de la cele rusești din anii ‘50 la cele postmoderniste finlandeze din ziua de azi. De aceea am devenit în prezent foarte, foarte mofturos, ceea ce nu mă împiedică să mă pot încă entuziasma atunci când dau de câte o carte ce mă absoarbe și mă fascinează. Iar asta încă mi se întâmplă mai des la FSF decât la literatura mainstream și am ajuns să mă întreb: ce este specific unei cărți FSF foarte bune? Continuă lectura „Părere de cititor: Top 10 reguli pentru o carte FSF foarte bună”

Suflet de arțar

ilustrație de John Dobro

– Hai, șamane, dansu’ ploii! râse Oleg grosolan, căruia gluma i se părea excelentă, ținând cont că de câteva ore erau murați de o ploaie rece, mărșăluind pe marginea mlaștinii, prin noroi.

– Da’ pe invers, bă, ca să se oprească, să stea în cap și să dea din picioare spre nori și din sculă spre nemți! se băgă și Sașa cel Mare, și toți din pluton râseră pe înfundate, dar nu prea tare, ca să nu-i audă vreo patrulă de fasciști.

Nu erau neapărat băieți răi, doar că bărbații la război trebuie să râdă de ceva, ca să uite că o să moară, și Șamanul era o foarte bună țintă de bășcălie. Toți sovieticii luptau pentru Mama Rusie, chiar și nomazii buriați din taigaua siberiană, și încă acești sălbatici mongoli luptau foarte bine, de băgaseră spaima în nemți, cum apăreau ca niște spirite albe ale morții din zăpadă și ucideau în tăcere. Continuă lectura „Suflet de arțar”

Tristețe

(ilustrație de John Dobro)

O briză ușoară, dulceag-fierbinte, mișca ușor valurile mării nesfârșite de iarbă galbenă, unduiri sprijinite în depărtări de cerul nemișcat, pustiu de nori.

Ici-colo, mareea uscată vârtejea tăcut, roind fără foșnet în jurul morților. Uscați de soarele dogoritor, mici oaze împrăștiate, tăcând unii în rusă, alții în germană sau română. Vorbeau pentru ei ciorile clocotind de viață din crângul din spate, de dincolo de cimitir, și corbii mai curajoși ce se așezaseră, lipsiți de respect față de modernitatea omenirii, pe tunul răsturnat pe-o parte. Continuă lectura „Tristețe”