Kanjeri Saga – teaser

Un scurt teaser din ceea ce scriu acum – un fragment din capitolul 11 al primei cărți din Kanjeri Saga ( grim fantasy cu elemente epice, dar și de aventură și intrigi). Forma nu este finală, va mai fi cizelată, dar vă puteți contura o idee despre cum o să fie romanul.  Sper că v-am stârnit interesul 🙂

”Câinegru mestecă gânditor, privind în zare spre oraș, scuipă în iarbă pasta maronie clefăită mărunt și mai mușcă o bucățică din rădăcina lunguiață. În tăcere, i-o întinse bărbatului scund îmbrăcat doar cu pantaloni de piele și-o chingă de care-i atârnau la spate două lănci, iar acesta o acceptă cu un mormăit și-o strecură între buzele crăpate. Își înfipse-n ea dinții prelungi, se strâmbă lovit de amăreală și închise ochii. Fața ridată i se relaxă, mângâiată de alinarea hșantillei, iar din colțul gurii un strop de salivă i se scurse neobservat și căzu pe colierul din colți de fiare, chiar pe gheara de zuhă din mijloc. Semnul de căpetenie pentru mezeki, trib de munteni. Bărbatul scoase dintre dinți rădăcina și-o trecu mai departe în cercul micuț, unuia dintre cei doi războinici ai lui Câinegru. Arcașul o luă cu un gest scurt, brutal: lupiarnii din șeș nu se aveau la inimă cu triburile din munți și nu de puține ori își vărsaseră sângele la prima vedere; dar aici, atât de departe spre coastă, erau și unii și alții doar niște barbari, disprețuiți la grămadă de orășenii din cetăți. Așa că mestecă și el din planta ușor halucinogenă și-o pasă camaradului său.

Soarele arzător făcu destui pași lenți pe cer, până  să-și vorbească cele două grupuri. Într-un final, musafirul oftă și arătă cu un gest larg spre Tagura:

— Negustori. Nu le plac războaiele. Cu nimeni.

Câinegru rânji:

— Și cred ei că lăncile unor munteni sunt de-ajuns pentru pace? Nu vor opri Hoarda, nici pe Imperiali.

— Au fost de-ajuns ca să împiedice haitele de lupiarni, nu? îl săgetă cu o privire provocatoare mezekul și-și pipăi ostentativ lamele prelungi și ascuțite care-i răsăreau pe după umeri. Iar pe Imperiali i-au oprit până acum cu tribut. Fățiș.

— Și pe onorabilii zburători pe ascuns, pufni Câinegru. Tuturor le plac târgoveții dacă-s generoși. Că veni vorba, mulțumim de hșantillă. E greu de găsit pe-aici.

— Deci și vouă vă plac darurile, zâmbi strâmb căpetenia și cei doi însoțitori solizi ai săi râseră gros, măsurându-i de sus în jos pe cei zvelți ai negriciosului.

Barbarul de șes își dădu jos arcul din spinare și-și plimbă degetul mare peste coardă. Ridică din umeri:

— Nu-s daruri, Jar-de-Cetină. Dacă ar fi să-mi dai ceva de bunăvoie, ar fi vorba de vârful lăncii. Deci n-ai venit din vrerea ta, ci trimis de tagurani. Așa că e vorba de-un târg.

Se uită lung în ochii celuilalt și râse.

— Care nu-ți place! Să-l auzim atunci!

Munteanul pufni și scuipă, dar Câinegru se prefăcu a nu băga de seamă și-și păstră privirea calmă ațintită spre căpetenie. Acesta cedă, se înclină și scoase de la teșcherea o punguță de stofă ornamentată cu fire de mătase. Scârbit, o aruncă-ntre picioarele lupiarnului. Bărbatul nu o ridică, doar întinse stângul și-o apăsă sub călcâiul mocasinului.

— Nu-s galbeni.

— La ce bun? Nu ai zis chiar tu că aurul nu-l va opri pe Nablen?

Câinegru hohoti.

— Vă va desface mațele ca pe ale unor iezi și nici măcar nu-i știți numele! Aveți coaie, trebuie să recunosc.

Trase punguța spre el și mormăi:

— Nu și creier însă. Ce-i aici?

Jar-de-Cetină oftă.

— Nu-i aur. Nobilii din Consiliu știu, într-adevăr, că nu-l va opri pe tiran.

— Și-atunci? Ce l-ar putea opri? Orice le-ar fi trecut prin cap burduhănoșilor din cetate, pot să-ți zic dinainte că nu va merge; nu-l va interesa.

Munteanul privi scurt peste umăr, întâi în stânga, apoi în dreapta. Nimic, nimeni, doar ei și vântul.

— Nu pe el trebuie să-l intereseze. Ci pe tine.

Câinegru îl privi pe sub gene cu ochii mijiți de parcă l-ar fi orbit soarele, dar nu răspunse nimic. Celălalt barbar continuă, cu vădită neplăcere:

— Ce l-ar putea stăvili? Tu. Câinegru l-ar putea opri. De tot.

Se strâmbă și spuse mai încet, cu greutate:

— Deschide aia.

Arcașul nu zise nimic, doar trase de baierele pungii. Din ea alunecă și se rostogoli printre smocurile de iarbă gălbuie o mărgică albastră cu stropi aurii, sfredelită pe mijloc. O ridică între degete și se întoarse către însoțitorii săi, dar aceștia ridicară din sprâncene: nici ei nu știau ce să fie. I-o aruncă munteanului.

— Ce-i asta? O glumă?

— Din păcate nu. O piatră de jah-sun.

— Și? Valorează cumva mai mult ca aurul?

— Nu. Și da. Costă doar cât o piatră destul de rară, adusă din munte. Deci nu cât aurul. Dar aia, Câinegru, se pune pe un lanț și se poartă la încheietură.

Câteva clipe de tăcere nedumerită. Căpetenia continuă, negru la față de supărare:

— De către lorzii din Consiliu. Ucide-l pe Nablen și vei fi lord al Tagurei. Și, continuă el aproape în șoaptă, comandant pe viață peste trupele lor.

Câinegru îl privi, serios.

— Înțeleg. Și peste mercenari?

— Da.

— Care erau conduși înainte de… lasă-mă să ghicesc… Jar-de-Cetină.

— Mda. Însă nu ca lord. Doar căpetenie.

Lupiarnul făcu un gest și unul dintre arcașii săi se lăsă în patru labe, ridică din iarbă mărgica și i-o puse grijuliu înapoi în punguță. Câinegru o legă strâns și-o strecură la brâu. Inexpresiv, întrebă:

— Și ce părere are Jar-de-Cetină despre asta?

Căpetenia se strâmbă:

— Că e-o nemernicie și-o nedreptate. Că urăște târgul oferit de orășeni. Dar…

Ezită, însă celălalt insistă:

— Dar?

— Dar, oftă munteanul, urăște și mai tare să moară. Iar peste Tagura vin acum și Imperialii, și Hoarda. Între ei, în fața și-n urma lor, nu există decât moarte. De aceea, Câinegru, Jar-de-Cetină speră… să accepți.

Căpetenia lupiarnilor se mușcă de buză, meditativ. Privi spre gărzile sale, dar fețele lor  nu spuneau nimic. Ce hotărăște șeful, e bine, așa vor face, astfel spune calea haitelor de barbari din șes. Greutatea deciziei îi aparține.

Câinegru se aplecă spre Jar-de-Cetină și șopti, vreme de câteva minute. Apoi se așeză la loc, mușcă din rădăcina de hșantilla și o trecu din nou mai departe, în cercul micuț din mijlocul mării nesfârșite de iarbă.

*

— A mers bine vânătoarea?

Manarro moșmondea la o adunătură fragilă de lemn, sticlă și șnururi de culori diferite, cocoțată în echilibru incert pe un trepied improvizat din tulpini de arbuști. Câinegru ridică din umeri, nepăsător, și întrebă la rândul său:

— Ce faci aici, singur? Așa departe de tabără?

Vrăjitorul continuă câteva clipe să tragă de firele de mătase, nemulțumit de ordinea lor.

— Sunt un mag de apă, nu? Caut apă, deci, altceva ce?!

— Altceva ce, mă întreb și eu, repetă barbarul privind în jur.

Ceva mai departe, înspre tabără, o pată nițel mai întunecată în iarba înaltă. De nezărit poate pentru vreun drumeț oarecare, dar nu pentru un lupiarn crescut în stepă. Ceva oprea lumina soarelui. După formă și lungime… doi soldați, întinși în iarbă. Garda lui Taraqqir.

— Se vede la distanță prin chestia aia?

Savantul îl privi mirat.

— Desigur. Dar nu la asta o folosesc. De ce?

Câinegru flutură nepăsător cu mîna stângă, în timp ce dreapta-i aluneca la spate, de-a lungul arcului.

— Păi și la ce o folosești atunci?

— Aaaa, asta e simplu, pentru un om civilizat, cu școală. Dar, se agită Manarro, pot să-ți explic și ție.

— Chiar și mie? Mulțumesc, mărite!

Ironia trecu pe lângă mag, nedeslușită. Mâna barbarului își continuă drumul spre tolba de săgeți.

— Vezi tu, începu să turuie vrăjitorul, mulți cred că magia e simplă: bei esență de zeu, scuipi foc, vânt sau ce mai ai nevoie. Dar nu e așa!

Trase de-un șnur și o formă ovală din sticlă alunecă strâmb între două rame de lemn.

— Atunci ar fi magi toți care-și permit esența, nu? Și nu sunt. De fapt, dragul meu, licoarea nu e uleiul care-aprinde focul magic, ci e… asta!

Ridică lentila și i-o arătă căpeteniei. Acesta făcu un pas înapoi, suprins.

— Cei care o beau, văd lumea așa cum e ea de fapt: o țesătură de nenumărate fire amestecate: de foc,  apă, vânt, de piatră. De viață,  moarte, boală, fericire și amărăciune și multe altele. Unele… nici nu știm ce sunt!

Degetul arătător al lui Câinegru se îndoi de două ori, iar însoțitorii săi duseră și ei mâinile la arcuri și începură să pășească încetișor înspre imperialii adormiți în iarbă.

— Iar de văzut văd destui, dar mai mult de-atât… ține de talent. Ca să împroști o vrajă de foc, tot ce ai de făcut e să apuci un fir de jar din țesătura lumii și să-l stăpânești, să-l legi și dezlegi după cum îți trebuie. Însă pentru asta, trebuie să fii născut așa. Cei mai mulți nu pot atinge nimic; iar cei care pot, doar firele spre care au înclinare. Unii apă, ca mine; alții foc, sau vânt. Doar un element, cel care trece prin sânge din tată în fiu. Ai înțeles? flutură Manarro ovalul de sticlă spre Câinegru.

Acesta dădu din cap și rânji sinistru, dar savantul, exaltat de prelegerea improvizată, nu observă nimic.

— Și dacă urmăresc firele de apă, pot să văd dacă au vreun nod. Care-i, firește, semnul unui izvor.

— Și, vezi? întrebă barbarul și mai făcu un pas spre mag.

— Ei, asta-i necazul, că nu, oftă vrăjitorul. Am adus văzătoarea asta, am pus esență-de-zeu în ea. Mi-am făcut de jur împrejur un scut magic, să mă apere de excesul de element de foc, altfel nu aș vedea mai nimic sub soarele ăsta. Dar… ori greșesc ceva…

— Ori nu-i apă aici. Asta ți-aș fi putut spune și eu, mârâi lupiarnul. Ia zi, ce-i cu scutul ăla magic? Te apără de raze sau… și de altele?

Mâna-i tremură pe coada unei săgeți, încordată. Manarro îi întoarse spate și cotrobăi exasperat în interiorul mașinăriei.

— De orice, firește. Soare, șerpi, arme… sunt de neatins. Dar nu am văzut șerpi, nu pentru asta l-am făcut, nu ești deloc atent… ahaa, aici era!

Scoase un fir răsucit de alamă, care sclipea stins, și i-l arătă războinicului.

— Uite, e aprins, dar degeaba!

Câinegru oftă și-și coborî mâna de la spate la brâu. Șuieră ușor printre buze și ceilalți doi barbari se întoarseră spre el, cu priviri întrebătoare. Căpetenia strânse din buze, îl privi lung pe mag și se așeză în iarbă, cu picioarele încrucișate. Se uită la el câteva minute, în timp ce savantul bolborosea, schimbând piese între ele cu gesturi grăbite și nervoase. Barbarul scoase biluța albastră și-o privi. O ridică în lumină și razele astrului unduiră peste ea, dansând cu petele aurii. Lucirea îi atrase atenția lui Manarro, care se întrerupse din meștereală și se holbă la ea.

— Ce-i aia?

Câinegru zâmbi.

— Mai întâi, răspunde-mi tu. Crezi că în Gova sunt destule de descoperit? D-astea, nemaivăzute, șitincifițe?

Magul îi răspunse la surâs.

— Științifice. Desigur, atâtea cercetări s-ar putea face… dar nu e timp, cu fuga asta de Hoardă. Și nici resurse, mi-ar trebui atâtea pentru mașinării… Păcat, se îmbufnă, cu umerii căzuți.

— Dar dacă ar fi timp, fiindcă nu am mai fugi? Și dacă avea la îndemână aur pentru cumpărat lucrurile de trebuință, și negustori care să le caute?

— Ar fi minunat, firește! Ce legătură au balivernele astea cu piatra ceea? Și, până la urmă, ce-i aia?

— Asta, prietene, i-o întinse Câinegru, este o șansă. Vino încoace, cu scutul tău vrăjit cu tot, ca să vorbim.

Magul se apropie ezitant și se așeză la trei pași distanță, temător.

— Ai zice, Manarro, că în tabără sunt și unii nu prea fericiți de deciziile Împăratului?

— Ale lui Naboullen? Da, sunt. Ăăăă, cred că sunt, nu c-aș ști.

Barbarul îl înhăță de încheietură și-l strânse dureros, iar magul icni.

— Ba cred că știi, șuieră Câinegru tăios, și că avem de vorbit.

*

— Dacă ar fi fost după mine, se răsti Naboullen, încruntat, totul ar fi fost deja lămurit. Însă, se înclină el amenințător către numeroasa delegație tagurană, nobilii mei m-au rugat să mai dăm discuțiilor o ultimă șansă.

Se întoarse către grupul de ofițeri și magi din stânga sa și-l aținti cu privirea pe Manarro:

— Mai ales acest Taraqqir m-a bătut la cap. Și știți cum m-a convins?

Consilierii tagurani șușotiră agitați, dar niciunul nu dădu un răspuns.

— O să fiu sincer: e-un vrăjitor de apă, dacă nu știți deja ce sunt Taraqqirii, și a căutat-o peste tot prin jur. Dar se jură că nu a găsit-o nicăieri. Decât în râul Tagur, pe care-l stăpâniți ‘mneavoastră. Așa că, direct spus: vrem apă, vrem să ne sprijiniți în luptă cu Hoarda, iar la schimb sunt dispus să negociem drepturi comerciale cu Imperiul. Pre-fe-ren-țiaaale!

Solii schimbară din nou între ei replici grăbite. Naboullen îi privi câteva clipe și rânji.

— Dar unde-mi sunt manierele! Am oaspeți și nu-i distrez! Hai, să mergem afară, v-am pregătit o surpriză!

Sări cu agilitate de pe tron și se repezi în mijlocul soliei tagurane ca un uliu printre curci, iar negustorii durdulii și negricioși, acoperiți de bijuterii pompoase, chiar părură a cotcodăci atunci când alunecară într-o parte și alta cu ochii măriți de uimire. Câțiva dintre ei repeziră mâinile spre brâurile înzorzonate sau pieptarele de piele albă, însă Naboullen doar trecu printre ei sfidător și țâșni afară din cort. Nedumeriți, târgoveții se uitară unul la altul, apoi, întrebător, spre Manarro și grupul său de nobili. Magul se strâmbă neștiutor și porni cu pași grăbiți spre ieșire, iar după o scurtă ezitare fu urmat de însoțitorii săi. Rămași singuri în cortul întunecat, doar cu siluetele gărzilor profilate ici-colo, taguranii se zoriră și ei afară, în tabără.

Soarele ardea pe cerul fără nori, nemilos, o priveliște cu care erau prea bine obișnuiți. Jos însă, razele-i țopăiau orbitoare peste o mare de platoșe și scuturi, mii și mii, sclipitoare, aliniate perfect. Șiruri nesfârșite de pedestrași în poziție de drepți, nemișcați sub armurile încinse, cu sudoarea curgându-le pe sub coifuri și lumina peste lamele lăncilor, sulițelor și săbiilor, tăcuți, perfect disciplinați. Un lac de fier și oțel, lemn și mușchi, compus din careuri metalice în loc de valuri și mărginit de corturi enorme și grămezi ordonate de butoaie de piele și cufere de nuiele, în loc de țărmuri. Impresionați, taguranii încremeniră în fața cortului și se strânseră laolaltă.

— Dar de ce stăm? se auzi din spatele lor glasul poruncitor al lui Naboullen. Veniți să vă arăt surpriza!

Se grăbiră să ocolească dreptunghiul de stofă, în căutarea stăpânului vocii. Hașa stătea rezemat de-o bogăție nemaivăzută în șesul lipsit de copaci: mii de livre de lemn, împreunate într-o mașinărie atât de mare încât Naboullen, și-așa scund din fire, părea un copilaș.

— Apropiați-vă! tună el, cu o nuanță răutăcioasă-n vorbe.

Orășenii înaintară și priviră mecanismul. Arăta ca o praștie uriașă, sprijinită pe două picioare și-o coadă. Nu erau trunchiuri întregi, ci zeci de bucăți de lemn uscat care fuseseră legate împreună, în unele părți cu piroane improvizate din vârfuri de sulițe, în altele cu frânghii ori fâșii de piele, iar ici-colo pur și simplu îmbrățișate. Vreun clei străveziu, ori magie.

— Am înțeles că mi-ați adus daruri?

Deschise cufărul din fața sa și-și trecu mâinile prin bogățiile dinăutru. Scoase un pumn de pietre prețioase și le lăsă să-i curgă printre degete, sclipitoare. Îi fixă cu privirea pe oaspeți, cu un zâmbet subțire.

— Am și eu daruri pentru voi. Tot pietre.

Se îndreptă de spate, se întoarse spre cei câțiva bărbați musculoși care înconjurau dispozitivul și dădu din cap. Șase dintre ei se aplecară peste bolovanul de care se sprijiniseră până atunci și-l ridicară cu greutate, icnind. Îl așezară în plasa de fâșii groase de piele, legată de improvizație cu mănunchiuri de frânghii.

— E strânsă? întrebă Naboullen tare și privi spre taguranii confuzi.

Un kanbrak-major răcni, cu vocea groasă:

— Da, hașa!

Naboullen se uită la soli, așteptând ceva, o replică ce nu veni.

— Țintită?

— Da, hașa!

Se îndreptă spre subofițer. Acesta făcu o plecăciune și-i întinse un iatagan. Împăratul îl cântări câteva momente în mână, îl flutură ușor prin aer și-l lăsă să cadă peste o sfoară. Lama trecu fulgerător prin fibre, despicându-le, iar mașinăria trosni și-și aruncă brațul în văzduh, vuind. Bolovanul zbură fără zgomot într-un arc lung de o jumătate de leghe și coborî peste oraș, neauzit. O clădire fortificată se cutremură, ezită o clipă, aplecată într-o parte și crăpată în trei direcții deodată, apoi se nărui cu o bubuitură puternică. Dinspre Tagura veniră, purtate de vântul călduț, țipete de spaimă și urlete de durere.

— Încă una, ziceți voi? chicoti hașa către delegație.

Prin spatele cărăușilor de la trebuchet, o linie de lupiarni se întinse în tăcere într-un semicerc. Barbarii se înfipseră bine pe picioarele încălțate cu mocasini și-și coborâră arcurile din spate. Negustorii răcniră și scoaseră de pe sub haine pumnale și săbii scurte. Nobilii se strânseră într-o parte, la mijloc între Naboullen și soli, lăsându-l pe Manarro în față.

— Ha! răcni împăratul, întinzând iataganul în fața sa. Cine i-a căutat de arme?

— Eu.

Din spatele ofițerilor păși calm Câinegru. Se opri lângă Manarro și-l strânse încurajator de-un umăr, iar magul își ridică palmele și începu să le rotească, mototolind aerul în forme schimbătoare. Servanții goi de la brâu în sus se adunară în jurul lui Naboullen, cu pumnii legați în cârpe ridicați, și-l înconjurară cu piepturile lor împânzite de cicatrici și dâre de sudoare. Lupiarnii ridicară arcurile, cu săgeți în ele.

— Și aveau junghere? întrebă hașa cu un glas hârâit, veninos.

— Aveau, rânji căpetenia.

— Și nu le-ai luat?”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s