Lunaticul

Și iată că recidivez din nou: în loc să termin romanul, am scris încă o povestire (pentru o posibilă apariție pe hârtie), ”Lunaticul”, un SF light cu deșert și corăbii pe nisip, despre cum oamenii se încăpățânează să viseze la un viitor mai bun chiar și după apocalipsa nucleară. Cu un puștan visător care salvează dintre dune un naufragiat cam dubios, deși până la urmă rămâne de văzut cine a salvat pe cine… Un scurt teaser:

— Un rotner, șopti Timo, privind prin luneta de bambus. Un rotner sfărâmat, și nu-i de-al nostru.

Foliile străvezii de carton extrem de subțire, intercalate pe post de lentile în tubul lung, nu măreau împreună decât de vreo trei ori; dar puștanul avea una dintre cele mai bune perechi de ochi de pe ”Plonasimi”, așa că ceilalți se strânseră în jurul lui, ghemuiți după copastia ruginită.

— Pirați? întrebă Kalla, îngrijorată.

Fata își ridică puțin ochelarii de lemn cu fantă îngustă care-i apărau frumoșii ochi verzi. Orbită de soare, îi împinse grăbită înapoi pe nas. Tânărul de lângă ea pufni disprețuitor și-o înconjură cu brațul stâng pe după umeri, dar cu dreapta își pipăi totuși maceta legată de salopetă:

— Aici? Atât de aproape de flotă? Nici vorbă. Poate vreun rătăcit din alt trib, ori un negustor.

— Singur? Mai degrabă un ostracizat, mormăi băiețandrul gras care se înghesuise între slăbănogul Timo și cuplul îmbrățișat. Să-l lăsăm în voia sorții…

— Elias! exclamă fata către el, dojenitoare.

Grăsunul strânse din ochi surprins și se corectă grăbit:

— În voia dunelor. Și-a vântului de foc, ori a fiarelor din nisip. Mai bine?

Kalla ridică din umeri și se aplecă spre fratele ei, încă lungit pe bordul vaporului:

— Se vede careva?

Puștiul clătină imperceptibil din cap. Se scărpină absent în creștet, își trecu peste umărul celălalt coada lungă de păr împletit și se ridică hotărât:

— Mergem acolo, ca să vedem.

Tânărul înalt hohoti scurt, arogant, și-l apucă de mânecă:

— Timo Lunaticul, ocrotitorul rătăciților! Mergem la khoram și anunțăm Sfatul, nu mai face tu pe viteazul.

Adolescentul se zbârli cu toată furia celor 15 ani neîmpliniți, dar sora sa îl opri cu o atingere blândă pe antebraț și se întoarse zâmbind către perechea ei:

— Dion! Până ajungem noi la corabie și înapoi, naufragiatul va fi ucis de soare sau de ammozari, nu asta-i calea elină!

— Ba calea elină e să decidă Sfatul, se încăpățână tânărul, susținut din priviri și de Elias.

Kalla se strâmbă la el, îl luă de-un cot pe puștan și-și desfășură de la brâu colacul de frânghie subțire. O legă de-un stâlp și-o lăsă să cadă până la duna în care era înfiptă nava. Alunecă grațioasă pe ea, urmată degrabă de Timo, zâmbitor, iar în câteva clipe și de ceilalți doi, încruntați. Fata le surâse tuturor și le arătă literele albe, aproape șterse de vreme, de pe latura epavei ruginii:

— Uite, ăsta-i felul nostru și asta vom face.

Dion citi numele vaporului, silabisind cu greutate:

— N, S, R…Nsre?!

Kalla chicoti, încă atentă la sfoara pe care și-o înfășura înapoi la brâu:

— ”Hope”, măi. Adică ”Speranța”, că nu-i în greacă, ci într-o limbă moartă, engleza, cu alte litere. Nu prea ai trecut pe la moș Iorgos când erai mic.

Tânărul înalt mormăi în barbă: ”Alt lunatic nefolositor, ca și fra-tu”, dar nu mai insistă. Știa prea bine cât de încăpățânați erau cei doi frați, așa că zmuci portiera dos-rotnerului și se strecură înăuntru. Băieții veniseră și ei tot cu unul dublu, așa că intrară în al lor, o vechitură cu lemnul deja crăpat și podoabele șterse, spre deosebire de superbul ammozaur auriu de pe aparatul cuplului. Se legară cu grijă în hamurile de fibre, își potriviră tălpile-n pedale și, la un semn al lui Dion, porniră.

Sferele mlădioase, împletite din bârne de bambus acoperite cu plasă de cânepă, începură să se rostogolească peste nisip, strecurându-se printre epavele roșiatice. Navele moarte se întindeau cât se vedea cu ochii, zeci de vapoare care plutiseră cândva peste mări care acum nu mai existau; unele erau sfărâmate jalnic, deja îngropate în dune înșelătoare, altele se întindeau încă mândre către soare precum niște leviatani nu defuncți, ci doar adormiți, cu țevile tunurilor ațintite spre cerul lipsit de nori.

— Și la ce le-a folosit? mârâi Elias mai mult pentru el, în timp ce-și ștergea sudoarea abundentă de pe frunte.  S-au semețit plini de glorie, stăpâni ai valurilor, iar apoi a venit Sfârșitul și-au pierit. Și valurile, și ei, și trufia. Acum doar urâțesc deșertul, la fel de hâde ca niște șopârle de erg.

Timo nu-i răspunse, preocupat să cârmească bila de lemn printre ruinele metalice fără să lovească vreuna, dar și atent la văluririle iazurilor de praf. Pe aici era puțin probabil să dea de vreun ammozar, mai ales de cei mari care aveau nevoie de nisip fin ca să înoate, dar nu-și permiteau să renunțe la vigilență. Știau despre destui care-și plătiseră neatenția cu viața.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s