Ghicitoarea catastifului cu roze

Cu toate că mi-am propus să mă ocup doar de roman până îl termin, azi nu m-am putut abține să nu scriu o povestire (”Ghicitoarea catastifului cu roze”), din moment ce ideea ei m-a lovit și nu s-a lăsat dusă. Așa că tocmai am terminat un text pe care chiar nu știu la ce gen să-l încadrez: ar putea fi văzută ca fantastică, sau nu; are un fundal de gotic sau horror, dar nu am vrut să merg în acea direcție… chiar nu reușesc s-o pun într-o nișă.

Așa că o să vă spun mai degrabă că este vorba despre un schit ascuns într-un codru, din care călugării încep să dispară misterios nu doar ca trup, ci și din amintirile celorlalți, iar singurului care și-i amintește, un bătrân de 72 de ani, starețul îi interzice categoric să cerceteze. Ceea ce, evident, va face, descoperind cu totul altceva decât se (v-ați) aștepta.

Am trimis-o unei reviste care nu apare lunar; o să vă anunț când se publică.

UPDATE: după reacția cititorilor mei beta, care m-au lămurit că nu am transmis destul de clar ce am vrut, am refăcut povestirea drastic (alt final, altă explicație) într-o variantă mai user friendly (și complet gotică, acum), numită ”Catastiful învelit în blană”. Acesta este cea pe care o voi trimite spre publicare (voința cititorilor, vox dei), iar după aceea o s-o postez pe blog și pe cealaltă (director’s cut) și voi face un concurs cu premii pentru cine poate ghici explicația inițială. Vă țin la curent!

Deocamdată, iată începutul:

— Nici nu vreau să aud! se răsti starețul la el și se ridică furios din jilț.

Roșu la față, mârâi lupește și se năpusti către fereastră, de parcă ar fi vrut să năvălească urlând peste cei doi băieței care se jucau în fața izbei. Nu strigă însă nimic, ci se întoarce vijelios spre măsuța cu teancuri de tomuri și apoi o luă de la capăt, iar și iar.

În schit nu aveau oglinzi, ca să nu-i ispitească spre iubirea de sine, dar dacă în încăperea întunecată ar fi atârnat vreuna pe peretele de bușteni, Aleteios știa ce ar fi văzut în ea. Un bărbat înalt, vânos, cu barba cenușie încă înspicată de șuvițe negre și ochi reci de culoarea noroiului înghețat, rotindu-se ca un apucat: starețul Licafilos, mânios ca de obicei, dulăul ciobănesc al blândelor oi scufundate-n credință.

Iar într-un colț, stingher pe un scaun firav, un moș complet albit, cu barba stufoasă la fel de moale precum pletele lungi, liniștit și împăcat cu toate relele lumii.  El, stavroforul Aleteios, cel mai bătrân frate de aici, înfofolit în sutana groasă precum un băiețel zgribulit. Primul, întemeietorul, cel care descoperise în străfundurile codrului străvechi această minunată poiană și ctitorise Schitul din Pădure. Apoi îi primise treptat, ca un bunic, pe ceilalți câțiva venetici fugiți de spurcăciunile lumii tocmai în marea de brazi, nestrăbătută vreodată de picior de om.

— Să creadă blestemății păgâne, de la băieții ăștia lipsiți de minte mă aștept, dar de la tine, înțeleptul!? pufni în continuare Licafilos, tropăind cu cizmele din blană de lup.

Starețul se opri și privi afară, spre clădirile micuțe ale schitului, cuibărite împreună în turme încă înghesuite de zăpada topită doar ici-colo sub soarele de martie. Aleteios privi în jos spre opincile sale tocite de purtat, apoi uită de Licafilos și-și lăsă ochii să alunece peste hrisoave. Pățea asta: atenția îi era atrasă de lucruri fără importanță, dar care pentru el deveneau pentru câteva clipe buricul lumii, de parcă ar fi dat în mintea copiilor.

Privirea-i zăbovi pe un catastif nu foarte gros, legat în blană cenușie. Curios, dădu să-l deschidă, dar cartea-i fu smulsă din mână de starețul pe care nici nu-l simțise cum se apropie. De, nu mai auzea prea bine, nu doar vederea și încheieturile-l lăsau…

— Frate stavrofor, șuieră Licafilos, câteodată te porți de parcă ai avea doisprezece ani sau mai rău, cu nimic mai breaz decât băiețeii de afară! În numele Domnului, mă asculți? Știi doar că cest hrisov te amărăște…

De fapt, nu știa, căci nu-și amintea să-l mai fi citit: nici memoria nu-i mai era ce fusese. Aleteios oftă, se îndreptă în scaun și-și frecă nervos barba. Cu hotărârea sa de fier și privirea oțelită, mai potrivită pentru un războinic sau vânător decât unui pustnic, starețul îi dăduse dintotdeauna o stare de teamă amestecată cu vinovăție și parcă dușmănie. Era bun să-i țină în frâu pe restul călugărilor, dar nu de puține ori bătrânul își amintea cu ciudă și părere de rău cum apăruse Licafilos, încă din primele zile după el însuși, acoperit de sânge și cu nebunie și spaimă în ochi precum un lup vânat de hăitași.

— Ba te ascult…

— Bine, se mai îmblânzi Licafilos și se strecură înapoi în jilț. Ești un stavrofor încărcat de ani, nu ar trebui să te mai sperie zvonuri de draci ascunși prin desiș.

— N-a zis nimeni ceva de draci. Ci de un…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s