Frații de Plecat

— Crezi că Foc-Tata ne va trimite mâine? M-am săturat de așteptat, ar fi trebuit să plecăm de mult!

Șavagan nu-i răspunse fratelui său la început, preocupat să îndrume cârdul de anghile argintii spre țarcul de pietre. Gnarao fusese dintotdeauna grăbit, încă de când simțiseră pentru prima dată căldura unei amiezi toride și ieșiseră din ouă, curioși și neîndemânatici, acum doisprezece ani. Da, își amintea perfect: primul lucru văzut fuseseră cutele blânde și verzi ale moliciunii Primamei, aparent nesfârșite, iar al doilea pricăjitul krozar care îi inspecta coaja crăpată a oului, cu micuții colți deja rânjiți.

— Când Viu-Tata o să ne vrea, vom ști. Mai e timp, de destule ori frățiorii nu au plecat imediat după luna plină.

— Șava’ știe, de-aia e Vorbitor, că ține minte tot. Ascultă-l și vezi-ți de treabă! interveni Hrabene pe un ton plat, scufundat aproape complet printre pești, doar cu ochii și botul deasupra apei călduțe.

Gnarao nu mai răspunse nimic, doar sâsâi și se îndepărtă de ei spre Kșamehu, care îl primi cu un bolborosit scurt, aprobator, și se scufundă plesnind din coada musculoasă acoperită cu solzi mari, rotunjiți. Pleoscăitura sa rău-intenționată sperie bancul păstorit și anghilele se împrăștiară din nou prin canal, fugind înapoi către mlaștină.

— Lasă-i, șopti calm Șavagan către Hrabene, n-are rost să ne batem acum, chiar înainte de plecare. Și-așa anul ăsta suntem doar șase Frați-de-Plecat; mâine-poimâine o să ne războim împreună și nu vor mai conta micile răutăți.

— Dar Kșamehu e și el Vorbitor, nu ar trebui să fie mai înțelept? Oare Mamele nu văd că nu-i potrivit?

— Mamele… Ele doar fac ce zice Primama, iar ea nu greșește, căci se adapă din toată cunoașterea strânsă de clan. Poate că anul acesta va fi nevoie de cineva nestăpânit ca să facem însămânțarea, cine să știe dacă nu ea?

Hrabene pufni nemulțumit, ridicând bule de aer, își întoarse corpul prelung și țâșni pe sub apă în semicerc pentru a tăia calea bancului argintiu. Orice krozar era un înotător superb, dar el ducea mișcarea subacvatică la nivelul de artă, fiind cel mai puternic și flexibil din toată seria lor. Și îi și plăcea, se vedea că adoră acrobațiile pe sub valuri, folositoare acum la împins anghile, dar poate vitale în curând, dacă va trebui să lupte.

Șavagan se scufundă și el pentru a-l sprijini, chiar dacă nu era la fel de rapid. Nu-l ajutau nici solzii rotunjiți meticulos cu pietre, semn de Vorbitor, spre deosebire de cei ascuțiți triunghiular ai fraților obișnuiți. Dar ce nu avea în iuțeală, câștiga în viclenie, căci întotdeauna calcula totul cu câteva mișcări înainte, chiar și sarcinile triviale precum păstoritul.

Afundat în canal, nu se putea abține să nu se întrebe, ca de fiecare dată: oare Gnarao nu avea dreptate? Nu cumva Primama greșise cu ceva față de Viu-Tata și atunci soțul acestuia, Foc-Tata, îi pedepsea? Oare clanul se va stinge sterp, ca atâtea altele?

Ieși la suprafață chiar în dreptul țarcului și se grăbi să închidă poarta de trestie împletită, ajutat de prietenul său. Din cercul de pietre, două Mame mișcară subtil din cozi, cât să le mulțumească, apoi șuierară între ele în limba lor, de neînțeles acum pentru frați. O știuseră cât fuseseră mici și-și trăiseră primii ani în canalele creșă, unde Mamele îi hrăneau cu pește și-i mâncau pe cei bolnavi sau prea slabi, dar apoi crescuseră și o uitaseră pe măsură ce o simțeau pe cea de frați crescându-le în minte.

— E clar că azi nu plecăm, iar aici ne-am terminat treaba, așa că ne rămâne de ales: mergem la Casa-de-Vis, la cea de Joc, sau la cea de Hârjoană? îl întrebă Hrabene cu glasul său jos, baritonal.

Șavagan întârzie câteva clipe răspunsul; nu era nici o grabă, căci era dimineață și nu erau încă foarte încălziți, iar fratele său masiv oricum absorbea vlaga din cer mai lent și deci și gândea mai încet. Vorbitorul se uită la Mame, cu părere de rău: în curând nu le va mai vedea vreodată. Cândva i se păreau mari și puternice, dar acum față de ei erau micuțe, de doar vreo doi stânjeni, față de cei patru ai tinerilor masculi. Își adună gândurile și răspunse:

— Știi ce-mi place. Casa-de-Joc.

Hrabene se ridică în picioare din apa care acum îi venea doar până la genunchi și-l împinse ușor, jucăuș:

— Voi, Vorbitorii, și distracțiile voastre plictisitoare. Acolo să te joci cu Kșamehu, nu cu mine. Dacă vrei să te însoțesc, vii dup-aia cu mine ori la hârjoană ori la vis.

Șavagan oftă, resemnat, și acceptă:

— Bătaia, chiar și prefăcută, nu e un risc pe care să ni-l putem asuma înainte de plecare. Rămâne visul…

Mulțumit, krozarul musculos alergă câțiva pași peste dâmbul înierbat ce separa șanțul cu anghile de cel mare care ducea la sat, apoi se aruncă vesel printre nuferi și se afundă sub ei, la fel de verde ca și frunzele rotunde. Vorbitorul îl urmă și înotară împreună până la o colibă mare, sferică precum toate construcțiile mlăștinarilor, ridicată din straturi de stuf peste temelia de bolovani și pe jumătate sub nivelul smârcului. În mijlocul acoperișului fusese lăsată o deschizătură circulară, prin care pătrundeau razele Foc-Tatălui și luminau apa străvezie.

Înăuntru, doi jucători așteptau încă un partener ca să poată porni un trei-gok, supravegheați de o Mamă bătrână, stăpâna localului. Unul dintre ei era într-adevăr Kșamehu, rivalul dintotdeauna al lui Șavagan, dar chiar și el se bucură de sosirea acestuia și plesni încântat din coadă în apa stătută, speriind piesele. Matroana hârâi scurt, dar cu forță, iar noii veniți se executară cu respect: Vorbitorul plăti patru scoici-haj și își luă locul în mijloc, celălalt doar una și se alătură spectatorilor.

Cei trei jucători se poziționară într-un triunghi în jurul cercului din mijloc, acoperit de o cofă din alge împletite, și priviră spre femela-arbitru, care clipi aprobator, apoi trase de o sfoară și eliberă meduzele colorate. Șavagan se grăbi să atingă cu botul una roșie, culoarea cea mai avantajoasă, dar Jejemo, al treilea participant, găsi primul una sângerie, așa că el se alese cu albastrele și rivalul său cu cele mov.

După aceea nu mai apucă să gândească, și doar să reacționeze cu repeziciune. Scopul era să aduni în fața ta în triunghi șase meduze de culoarea potrivită și să încerci să împiedici adversarii să facă același lucru; fiecare avea voie câte o mișcare pe rând și trebuia să caute să ghicească pașii următori, căci la atingere micuțele creaturi își schimbau aproape aleator culoarea, în funcție de ultimele două-trei surate pe care le atinseseră. Plus că uneori se enervau și luau nuanța nisipului, ieșind din joc, sau fugeau dacă erau atinse prea tare sau surprinzător și se duceau la ceilalți.

Toți trei erau jucători buni, cu experiență; Șavagan avea avantajul că-și păstra calmul și nu le speria, astfel că putea gândi o strategie de care să se țină; Kșamehu era foarte bun la a estima matematic probabilitățile, dar de multe ori se enerva și greșea; cât despre Jejemo, era faimos pentru norocul său. Așa că meciul fu echilibrat și dură vreo două ceasuri, până când cei doi Vorbitori erau doar la un punct distanță fiecare de victorie.

Dar atunci Kșamehu se grăbi și greși, albăstrind o piesă, iar ochii i se îngustară de furie și coada începu s-i tresalte. Șavagan îl văzu cu coada ochiului, deși se prefăcu a nu fi remarcat nimic, ezită pentru o clipă și se decise. Atinse și el prea tare meduza, iar aceasta se sperie și se ascunse în nisip, adică o penalizare de două puncte. Mama cea bătrână șuieră, se lăsă încet în mijloc și studie triunghiurile incomplete, după care îl atinse pe umăr pe Kșamehu drept câștigător. Acesta privi suspicios la rivalul său, după care se întoarse și ieși fără o vorbă.

— Mulțumit? îl întrebă Hrabene, deja plictisit de moarte. Din ce aud, în Casa-de-Hârjoană s-a lăsat cu solzi smulși și colți rupți, dar tu, nuuu, vrei să te joci triunghiuri… Și nici măcar n-ai câștigat.

— Ba am câștigat, chiar dacă o victorie mică, răspunse Vorbitorul liniștit. Fie, hai să mergem la vis, să te împaci.

Coliba vecină era mai întunecoasă, iar apa maronie și densă, amestecată cu nămol. Mici separeuri cu pereți de piatră se desprindeau din culoarul de la intrare, cufundate în liniște și beznă.

— Ei, acum e rândul Viu-Tatălui să ne dea bucurie! spuse fratele impunător, entuziasmat, și se repezi în prima cămăruță liberă.

— Slăvit fie dătătorul de viață, incantă Șavagan formula rituală, mult mai puțin încântat, apoi se strecură și el în alta.

Nu-i prea plăcea aici, căci pentru el reveriile de cumpărat nu erau întotdeauna relaxante dimineți de pescuit, sau pasionante seri de vânătoare ori amintiri din dulcea copilărie fără griji, ca pentru ceilalți. Uneori visa lucruri stranii și înspăimântătoare prin anormalitatea lor, de neînțeles chiar și pentru un Vorbitor împărtășit din amintirile clanului.

O Mamă micuță, tânără, intră și-i susură ceva pe limba ei. Nu înțelese cuvintele, dar mai fusese pe aici și știa ce are de făcut: scoase din micuța tolbă de piele de nutrie pe care o purta legată pe sub umeri vreo cinci scoici-haj și le întinse, iar la schimb primi un gogoloi negru-verzui: ciuperci ca cele crescute pe pereții Colibei-de-Vis, dar fermentate în fălcile femelei. Reticent, le înghiți și se afundă în nămolul relaxant și moale, care-l va proteja de răni dacă se va zbate.

Era un vis dintr-acela, urât. Înota într-o apă, dar hidoasă: nu avea margini, ci era nesfârșită. Nu era nici albăstruie ca cea din râuri, nici maronie ca cea din mlaștină, ci galbenă, prea densă și lipicioasă. Nu se vedea nicăieri jungla verde care alcătuia lumea Viu-Tatălui, iar pe cer nu strălucea Foc-Tata, ci doar pluteau nori. Încercă să se scufunde și nu reuși: parcă trecuse printr-o peliculă și totul era invers, gata nu să cadă, ci să se ridice ca o bulă spre ceea ce fusese josul, dar acum era un nou cer, plat și de-o culoare indescriptibilă. Așa că se ridică panicat la loc și privi cu gura căscată cum peste el trecu, la mare înălțime, un cârd de ființe negre și înaripate ca niște lilieci, dar mult prea mari și încornorate. Ce era cel mai înspăimântător era ce se auzea dinspre ele: vorbeau. Nu le înțelegea limba horcăită, dar se distingeau clar cuvinte. Asta îl îngrozea teribil, căci nu exista așa ceva în memoria milenară de clan, iar dacă strămoșii nu văzuseră așa ceva, însemna că ciudatele zburătoare nu existau. Cel puțin nu în lumea lui clară, cea a fraților-soți zei, Viu-Tata și Foc-Tata. Aici trebuie că era vreo altă lume, a altei divinități.

Șavagan se cutremură și se trezi. Slavă Taților, era înapoi în Coliba-de-Vis, iar Hrabene îl înghiontea cu vârful cozii și chicotea:

— Ce te mai rostogoleai! Ai găsit trântă, visătorule? Că aici te cam ferești de ea.

— Nu… era…ba da, trebuie să recunosc, trântă era. De când eram mici, în creșă. Hai să mergem, poate mai putem ajuta la fermele de pește.

Celălalt râse:

— Ce ferme? Ai visat până la înserare! Somnul urmează acum pentru noi, și vânătoarea pentru Frații-de-Stat, care au dormit peste zi. Hai, acasă cu tine!

Ieșiră afară. Într-adevăr, penumbra serii se lăsa deja peste sat ca un acoperământ liniștitor. Bătăile inimii i se mai răriră pe măsură ce admira peisajul pașnic care se întindea cât vedeau cu ochii: rețeaua de sute de canale și zăgazuri, cu apă călduță, stătută și plăcută; țarcurile fermelor de pește, clocotind de frământarea bancurilor argintii de anghile grase; acoperișurile rotunde de stuf ale zecilor de locuințe colective, iar în spatele lor, șanțurile-creșă unde țipau micuții de anul acesta. Spre miazăzi, nu se vedea nimic, decât aburii fierbinți care ascundeau smârcul sacru, sălașul Primamei, iar dincolo de el vag conturul zidului înalt din trunchiuri de copaci care îi despărțea de Tați și de Străbuni.

Frumoasă și îndestulată viață aveau aici tinerii frați, alături de Mame; dar în curând o să părăsească totul și-o să plece, pentru că așa e datul.

*

— Treziți-vă! Mai repede, haide, haide!

Șavagan și Hrabene încă dormeau adânc, încolăciți printre ceilalți Frați-de-Plecat în locuința lor comună. În afară de Gnarao, care țipa la ei din intrare:

— A venit timpul! Foc-Tata arde azi destul cât să cerem plecarea!

Tinerii krozari ieșiră pe rând afară și priviră cerul: într-adevăr, căldura care-i învăluia era îmbelșugată și dulce, cum nu mai fusese de anul trecut, când plecaseră cei dinainte. Se întinseră cu toții peste plaja de nisip fin cărat cu grijă în fața colibei tocmai de la marginea junglei, de dincolo de mlaștină, și se încălziră, cu gurile căscate de plăcere. Satul nu se trezise încă: Mamele nu ieșiseră să dea drumul la anghile din țarcuri, să culeagă alge și stuf sau să-i îngrijească pe cei mici, iar Frații-de-Stat, obosiți după vânătoarea de noapte, dormitau pe jumătate ieșiți din locuințele lor.

— Norocoșilor! șuieră spre ei unul dintre aceștia, invidios. O să plecați, o să luptați și-o să vedeți lumea!

— Și unii dintre noi o să fim morți până mâine-poimâine, sau poate toți, replică sec Șavagan.

— Iar cel mai merituos dintre voi o să fie Onorat, glorie Fraților-Zei! continuă nepăsător celălalt. Noi doar o să visăm la asta, și o să rămânem aici cu Mamele, se strâmbă el.

— Ba o să ajungeți Tați și poate chiar Străbuni, nu e destulă onoare și-n asta?

Nemulțumitul scutură rapid din bot și-și rânji colții.

— Ba da, este, dar și voi o să ajungeți Străbuni-de-Dincolo și veți vâna cu zeii…

— Terminați! interveni furios Kșamehu, iute la mânie ca de obicei. Foc-Tata și Viu-Tata au stabilit ordinea asta dintotdeauna, iar noi suntem născuți de ei și toți ne supunem, asta dacă nu vrei să ajungi mâncare pentru anghile! strigă el la invidios, care se întoarse și se lăsă să alunece în casă.

Vorbitorul nervos se ridică în picioare, își strânse tolba la subțioară și zise printre dinți:

— Mergem, leneșilor? Sau ce mai așteptăm, că doar nu avem toată ziua?

Încă încetiniți de răceala nopții, toți ceilalți cinci tineri se ridicară și ei, reticenți, își adunară lucrurile, se încolonară în spatele lui și se aruncară în canalul principal. Nu dură așa mult să ajungă la marginea smârcului sacru, dar călătoria fu stranie: Frații-de-Stat, sictiriți, se ascunseseră prin colibe, iar Mamele se adunaseră pe margine în tăcere, pentru a-i privi cu ochi reci și nemiloși.

La poarta sfântă, alcătuită din trei uriașe trunchiuri de copac, jupuite, sculptate cu modele elicoidale și vopsite cu verdele Viu-Tatălui, îi așteptau două uriașe Mame vechi, din cea dintâi generație, și ele cu solzii splendid decorați în toate nuanțele junglei. Acestea-i încadrară și-i conduseră încet spre centrul lacului îngreunat de alge, până la primul rând de trestii înalte care ascundeau inima apei. Acolo tinerii se opriră, se întoarseră spre sat și-i aruncară o ultimă privire însoțită de-o incantație, iar Mamele scoaseră din stufăriș niște burdufuri mici, stoarseră din ele o zeamă de culoarea mătăsii-broaștei și le trasară în jurul ochilor câte un cerc. Apoi le arătară direcția în care să înainteze, le întoarseră spatele și plecară: mai departe nu mai era teritoriul femelelor.

— Și-acum? întrebă Gnarao, parcă ezitant pentru prima dată în viața lui.

— Și-acum mergem mai departe. Doar am mai făcut o dată drumul ăsta, răspunse tăios Kșamehu.

— L-am mai făcut ca pui, nu aveam încă minte, interveni împăciuitor Șavagan. Doar noi doi aveam amintirile clanului dăruite de Primama, ascunse în spatele ochilor, dar tot nu putem spune că ne amintim călătoria, d-apoi frații noștri.

Cei doi Vorbitori se priviră câteva clipe dușmănos într-o înfruntare a voințelor, apoi, ca să-i întrerupă, Hrabene plesni din coadă și țâșni viteaz spre stufăriș:

— Vom vedea ce va fi. Curaj, ce-i mai greu nici nu a început!

Așa că se afundară cu toții în labirintul gălbui și înaintară mult și bine, până când în față începu să se întrevadă un ostrov uriaș, verde. Iar de pe el îi priveau solemn, nemișcați, doi Tați. Tinerii nu mai văzuseră vreodată masculi adulți, și aceștia erau impresionanți: înalți de șase stânjeni și lați de peste cincisprezece palme, acoperiți de armura impenetrabilă de os, pe cap cu creste dure precum niște coroane și la mâna stângă cu gheare puternice, tăioase, tăiate însă de la dreapta.

— Veniți, fiilor, grăi unul dintre ei bubuitor. Nu vă temeți de noi, suntem soți și paznici, nu vânători.

— Veniți să primiți darurile Primamei, spuse și celălalt, la fel de stâlcit în limba tinerilor, nepotrivită în botul său mai obișnuit cu cea a Taților. După aceea veți trece dincolo la Tații războinici, de ei trebuie să vă temeți, nu de noi. Haideți, frățiorilor, nu-i timp de pierdut!

Cel mai mare dintre tineri, Hrabene, își luă primul inima în dinți, se cățără pe insulă și-și asumă postura bipedă, apoi păși printre cei doi masculi. Aceștia îl apucară strâns, dar cu blândețe, îl întinseră pe jos și unul dintre ei scoase un mic pumnal de cremene cioplită, cu care îi făcu două crestături în dreptul picioarelor din spate. Adolescentul icni, dar nu scoase nici un sunet, apoi strânse din dinți cât gardienii sacri îi îndesară în cavitățile de acolo, naturale dar nedeschise până atunci, câte un pumn de sfere mici, albe, pe care le scoaseră dintr-o adâncitură de sub ei. Mulțumiți, îi cusură la loc pielea cu un ac de os, apoi îl traseră deoparte și făcură un semn către ceilalți.

Kșamehu și Gnarao se priviră, ezitanți, dar Șavagan trase adânc aer în piept și înaintă. Hrabene era cu spatele, nemișcat, așa că nu-l putu întreba nimic din ochi, ci se lăsă întins și tăiat. Nu duru așa tare, iar senzația umplerii fu stranie, dar cumva parcă deja așteptată de corpul său reptilian. Amorțit de parcă ar fi mâncat ciuperci de vis, se alătură primului curajos și privi nepăsător cum și ceilalți trec prin același chin. Când fură gata toți șase, masculii le arătară spre inima ostrovului și-i împinseră într-acolo, parcă deja sătui de prezența fraților:

— Primama vă așteaptă. Mergeți!

Așa că merseră, sau mai bine zis se târâră. Insula era alunecoasă și moale, acoperită de o mâzgă groasă, și părea alcătuită doar din unduieli și ridicături peste care nu puteau înainta pe picioare fără să cadă. Așa că se întinseră pe burtă și se împinseră cu boturile înainte, tot așa cum în urmă cu doisprezece ani se târâseră în sens invers după ce ieșiseră din găoace, ghidați de instinct către sat. Într-adevăr, și acum ajunseră în curând printre cuiburi: zeci de adâncituri mici, rotunde, în fiecare dormind câteva ouă, protejate de razele arzătoare sub mâzga omniprezentă. Când acestea se terminară și ei ajunseră la mijlocul insulei, unde în fața lor se ridica o movilă acoperită de o ceață densă, Kșamehu se întoarse spre ceilalți și spuse:

— Voi rămâneți aici, doar eu și Șavagan suntem Vorbitori și putem asculta Primama. Așa zice datina!

— Așa zice datina! aprobară în cor frații, care se opriră și se întinseră cât erau de lungi la soare.

Kșamehu îl apucă de umăr pe Șavagan și se afundară împreună în aburi, îmbrățișați ca să nu se piardă unul de altul. Nu merseră așa mult, când auziră o voce joasă, venind parcă de sub ei:

— Bine ați venit, fiii mei! Foc-Tata arde destul de tare pentru o nouă plecare?

— Da, Primamă! răspunseră cei doi.

— Atunci voi Frații-de-Plecat ați primit deja primul dar, de la soții mei, sunt sigură. Câți sunteți?

Spre deosebire de paznici, Primama vorbea perfect limba frățiorilor, tot așa cum probabil le vorbea și pe cea a Taților, și pe cea a Mamelor. Poate și pe cea a zeilor, își spuse Vorbitorul, cine știe?

— Șase. Doi Vorbitori, patru războinici.

— Un an slab, se întristă vocea. Dar poate totuși o să găsiți vreun smârc nou. Hai, veniți să vă dau și-al doilea dar!

Tinerii ezitară, confuzi.

— Primamă, unde ești? Încotro să venim?

Solul se cutremură ușor, iar gasul se înveseli:

— Mereu uit că nu mai știți! Sunt peste tot aici, adică eu sunt insula pe care stați, copilași! Trebuie doar să îngenuncheați și să mă îmbrățișați…

Vorbitorii se supuseră și se întinseră pe burtă, simțind cu palmele cum se desfac sub ei sute de orificii. Tresăriră surprinși de durere când din aceste țâșniră un fel de cili care li se înfipseră pe sub solzi și le pompară în sânge șuvoaie din seva mamei primordiale, apoi se muiară, copleșiți de cunoaștere. Amintiri, povești, vrăji, sfaturi, toate li se revărsară în minte ca o maree fierbinte, și amândoi se simțiră altfel, creaturi noi, diferite de cei dinainte, de parcă acum ar fi privit de sus un iaz în care înainte doar înotau ca mormoloci.

— Darul cunoașterii… oftă Kșamehu.

— Nu doar asta, răspunse glasul. Da, acum veți ști pentru frații voștri tainele junglei. Dar v-am mai oferit ceva: sângele vostru e altul acum, vi l-am schimbat, și veți putea să vă sfătuiți cu Strămoșii.

— Străbunii?

— Nu, ei sunt Tații răsplătiți cu cea mai minunată fericire: sunt una cu Viu-Tata, bucată din el. De aceea sunt cruzi ca toate părțile lui, să aveți grijă la ei, căci nu vor avea milă de voi. Nu, nu de Străbuni vorbesc, ci de Strămoși. Dacă veți avea nevoie să vorbiți cu ei și veți reuși, căci nu-i sarcină ușoară, poate veți înțelege. Sau poate nu, doar zeii știu asta. Mergeți acum, nu-i vreme de pierdut!

— Îți mulțumim, Primamă, șopti Șavagan.

— Pentru ce, fiii mei? Doar nu o să vă las să plecați în căutare fără a ști cele trebuincioase!

— Nu, nu doar pentru asta. Pentru că ne-ai născut și clocit, și pentru că ne aperi de Tați și le sfătuiești pe Mame.

— Asta este așa, pentru că așa trebuie să fie. În câteva zile, s-ar putea ca unul dintre voi doi să înțeleagă mai bine ce vă spun. Veți vedea, dar eu nu voi ști niciodată. Mergeți și căutați, cu binecuvântarea mea!

*

Dincoace de zid lumea arăta foarte diferit. Ciudată, partea asta, a Taților. Frații se uitară unul la altul, temători, apoi către labirintul de fortificații joase care presărau lacul aparent pustiu. Aici apa nu era groasă, caldă și maronie ca în satul Mamelor, ci albastru închis, curată și doar călâie, iar bancurile de pești care săgetau prin ea erau sălbatici, liberi și nepăziți de nimeni. Turnurile și zidurile erau făcute din lut, pietriș și bolovani, întărite cu împletituri de liane și de o culoare și miros neclare, necunoscute lor.

— Unde-s Tații? întrebă Jejemo, fricos ca de obicei. Nu văd niciunul! Și ce avem de făcut? se întoarse el spre Vorbitori.

— Fii tu liniștit, sunt acolo, cu zecile, îi răspunse Șavagan privind îngrijorat spre lac. Va trebui să avem grijă, nu ne vor aici și o să încerce să ne omoare. Iar ce avem de făcut este prima noastră încercare.

— Trebuie să le furăm arme, interveni și Kșamehu, grăbit să atragă și el o parte din atenția grupului. Ca să plecăm în căutare ne trebuie lănci, și nu cred că ați văzut vreo Mamă meșterind așa ceva.

— Nu, recunoscu Hrabene, ce să facă cu ele în fermele de anghile, de scoici sau de țestoase? Și da, ne trebuie, deci le vom fura de la Tați, dacă asta e datina. Dar de unde? Că văd zeci de cetățui?

— Vezi că din loc în loc pe sub luciul apei unele turnuri par unite de o formă mai mare?

Se uitară toți cu atenție, apoi dădură din cap, aprobator. Kșamehu continuă:

— Acolo locuiesc. Tații nu-s ca noi, nu trăiesc laolaltă, ci fiecare are castelul său și mai multe turnuri cu care-și marchează teritoriul. Luptă împreună împotriva amenințărilor de orice fel, da, chiar și a obraznicilor Frățiori din satul Mamelor, dar în rest se bat tot timpul între ei.

— Deci avem și vești bune și proaste, adăugă Șavagan. Cele rele sunt că trebuie să intrăm într-o locuință ca să luăm arme, acolo le țin, și că Tații nu ne vor aici, ci o să încerce să ne mănânce.

—Și cele bune?

— Ei luptă și vânează noaptea, deci acum dorm, de-aia nu se văd nicăieri.

— Ca Frații-de-Stat! exclamă Gnarao.

— Da, frățioare, pentru că asta sunt: Frații-de-Stat care trăiesc destul cresc până nu mai au loc în sat și nu mai pot grăi limba tânără. Atunci trec aici și devin Tați, războinici.

— Păi și Străbunii?

Vorbitorii se priviră scurt. Era oare potrivit să le împărtășească totul camarazilor lor? Șavagan hotărî că, din moment ce oricum aveau mari șanse să nu mai trăiască mai mult de o zi-două, răspunse:

— Tații cresc, și cresc, și tot cresc. Cu cât trăiesc mai mult cu atât sunt mai uriași, până nu mai au loc aici și pleacă în fluviu.

— Păi nici nu cred că mai încap în castele! Dar de ce nu fac unele mai mari?

— Străbunii? Nu mai pot face fortificații, o să înțelegi de ce dacă vedem vreunul. Dar nu-ți doresc asta…

— Mai trăncănim mult sau trecem la fapte? Parcă ați fi două Mame la creșă, îi admonestă Kșamehu.

Celălalt Vorbitor nu-l contrazise, ci arătă spre lac:

— Mai am o veste rea: e drept că Tații acum dorm, dar dorm sub apă, la ei acasă. Adică exact unde trebuie să intrăm să luăm lăncile. Așa că trebuie să ne gândim cum facem.

Priviră cu toții luciul nemișcat de apă. Hrabene indică spre mijlocul lacului:

— Acolo-s cele mai multe cetățui, dar sunt atâtea domenii că nu avem șanse de scăpare, o să dăm dintr-unul în altul.

Arătă spre stânga, unde iazul se sprijinea pe-o stâncă aproape verticală, pe care se scurgeau șuvoaie învolburate:

— Iar acolo ne oprește movila aceea uriașă de piatră, o să fim prinși cu spatele la zid, nu-i bine deloc. Deci mai rămâne partea aceea…

Se uitară spre dreapta. Acolo apa vălurea ușor, adusă de un curent din fluviul învecinat, și acoperea castele mai puține, dar mai mari.

— Putem fugi în râu, iar domeniile-s mai puține.

— Și mai mari, adăugă Jejemo.

— Asta pentru că acolo stau cei mai bătrâni dintre Tați, cei mai puternici. Singurii care au curaj să trăiască lângă fluviul în care vreți voi să fugim, spuse rece Kșamehu.

— Păi de ce? Ce-i cu fluviul? întrebă același Jejemo.

Vorbitorul se întinse spre el și-l plesni cu coada peste șale:

— Tu nu asculți niciodată? Acolo trăiesc Străbunii!

— Totuși Hrabene are dreptate, se băgă Șavagan între ei. E cea mai bună șansă a noastră, atâta timp cât ne mișcăm rapid. Eu propun așa: ne îndreptăm spre cetățuia aia, arătă el spre o fortificație masivă, cu multe turnuri solide, apropiată de râu. Cei mai buni înotători ai noștri, Hrabene și Ararapo, îl atrag afară pe Tatăl dinăuntru, iar eu și Kșamehu, fiindcă știm din amintirile clanului cum arată pe dinăuntru, mergem și furăm armele.

— Și noi? întrebă Gnarao.

— Tu și Jejemo stați la intrare și ne avertizați dacă nu se lasă păcălit și se întoarce.

Se priviră cu toții, apoi strânseră din umeri și săriră în apă. Dedesubt, castelul părea și mai mare, de-a dreptul uriaș. Spre deosebire de construcțiile veșnic rotunjite ale Mamelor, era alcătuit numai din ziduri groase, cu muchii drepte, și avea o singură intrare întunecată, un dreptunghi mai mult lat decât înalt.

Hrabene și Ararapo se afundară înăuntru, iar ceilalți rămaseră plutind nemișcați, în așteptare. Nu dură mult și auziră un muget profund, fioros, iar cei doi înotători țâșniră afară și se năpustiră cât de repede puteau direct spre suprafață, pentru a evita să treacă în alte domenii. În urma lor erupse, acoperit de o splendidă armură de os și înarmat cu câte un topor uriaș de piatră în fiecare labă din față, un Tată cât toate zilele, șuierând furios.

Vorbitorii nu stătură pe gânduri, ci se aruncară înăuntru și se adânciră într-un culoar mare, neluminat, dar frumos decorat cu mozaicuri din pietre și scoici colorate, reprezentând scene de luptă. Nu aveau timp să se minuneze de faptul că și Tații aveau simț artistic, și poate legende și epopei, ci căutară grăbiți o rampă care să coboare mai adânc, spre hrubele scufundate. Iat-o! De afară se auzeau mormăiturile furioase ale stăpânului castelului și șuierăturile agitate ale tovarășilor lor, dar nu stătură să ghicească ce se întâmplă, ci înotară în continuare, până se treziră într-o sală lată, cu tavanul foarte jos, plină de bucăți de cadavre. Majoritatea păreau ierbivore mari, de uscat; câteva bucăți erau clar din alt Tată, vreun învins prin lupte; și într-un colț se vedea, parțial devorată, și o creatură stranie, asemănătoare cu mlăștinarii, dar fără solzi și coadă, ci doar cu niște blană pe creștet. Important era însă ce se vedea dincolo de ea: stative cu arme.

Ciocane din bolovani aproape neșlefuiți, topoare de cremene, sulițe cu vârfuri din colți de krozari adulți. Și ceea ce căutau: lănci cu vârf de obsidian. Înhățară fiecare câte trei și se grăbiră să iasă, întâmpinați de o priveliște de groază: Hrabene și Ararapo, obosiți, se rostogoleau în spirale, urmăriți îndeaproape de masculul jefuit. Un alt Tată, la fel de fioros, îl urmărea pe un Jejemo terorizat, în timp ce Gnarao căuta fără succes să-i distragă atenția. Iar dinspre mijlocul lacului se vedeau vag alte câteva siluete întunecate, masive, care se apropiau cu repeziciune.

Șavagan îi trânti în brațe lui Kșamehu două lănci, lăsându-l nedumerit, și țâșni spre stăpânul castelului, care nici nu-l remarcase, orbit de furia cu care vâna. I se agăță de coadă și, hotărât, începu să înainteze spre cap. Războinicul acoperit de armură nici nu-l simți și se apropie și mai tare de Hrabene, cât pe ce să îl înhațe. Ajuns cu greu pe coif, Vorbitorul ridică lancea și o înfipse cu toată puterea sa în micuța deschizătură din dreptul ochiului, apoi se împinse cu picioarele în capul Tatălui și se îndepărtă.

Masculul răcni ceva în limba lor împleticită și se răsturnă, încercând să prindă cu laba stângă coada lăncii în jurul căreia deja țâșnea un șuvoi de un roșu aprins. Neatent însă din cauza surprizei, uitase că era înarmat și se lovi cu muchia toporului peste arcadă, care se crăpă lăsând să scape și mai mult sânge. Amețit, se opri și căută să înțeleagă ce se întâmplă, dar

… restul în revistă 😀

***

A apărut în Helion

Părerea NAUTILUS (Alexandru Ioan Despina)

Părere Lucian Dragoș Bogdan

Părere Assassin CG

p16/12

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s