Suntem noi arheopterixul literaturii?

Da, prin noi mă refer chiar la tine și la mine, cei care citim și scriem SFFH. Cât despre Arheopterix, cred că vă amintiți din școală că este terapodul strămoș al clasei aviare actuale. Iar în privința dinozaurilor treaba stă cam așa: au stăpânit lumea, au avut printre ei coloși uimitori, dar au dispărut cu desăvârșire de pe fața Pământului. Excepție au făcut cei dintr-un grup minor și prea puțin important la vremea lor, dar care au evoluat în păsările actuale; drept urmare sunt și acum printre noii stăpâni ai Terrei, mamiferele, în mii și mii de forme superbe și perfect adaptate la cele mai inimaginabile medii.

Cred că începeți să înțelegeți încotro bat. Literatura mainstream sunt dinozaurii: au dominat lumea imaginației, au dat naștere unor uriași ale căror urme ne vor uimi pentru eternitate, dar sunt pe moarte, sub asediul speciilor mai adaptate prezentului și viitorului, adică filmele (cinema/TV) și jocurile video. Printre uriașii tiranozauri și stegozauri aleargă însă, țopăie și dau să zboare niște micuțe creaturi pe care și după două secole ei le ignoră drept inferioare: minoritatea SFFH. Suntem și noi tot dinozauri compuși din litere, material față de care viitorul nu mai are răbdare, dar deja ne-am adaptat, încă șovăielnic, la noul val.

Căci despre asta este vorba de fapt: despre ce va urma în evoluția produselor imaginare. Și cine se pricepe mai bine la viitor decât noi, anticipatorii? Nici nu este așa de greu, din moment ce ”vremurile ce vor veni” sunt, datorită globalizării, internetului și accelerării tehnologice, deja peste noi, invadând și înghesuind prezentul. Trebuie doar să vezi indiciile, semnalele pe care noi, omenirea ce va fi, ni le-am trimis înapoi în timp prin alegerile consumatorului de acum. Iar cele mai relevante sunt trei: unul evident deja, referitor la literatură și cărți; unul contrar evidențelor prezente, referitor la filme, dar care poate fi ghicit dacă te uiți cu mare atenție la altceva (precum rețelele sociale); și ultimul referitor la jocuri, deja identificat în nu puține povestiri și romane SF, dar încă neluat în serios și în realitate.

*

Înainte de a le aborda pe fiecare, să precizez însă un aspect de ansamblu, dar relevant. Privind în urmă istoria omenirii, putem vedea că imaginarul a fost prezent în toate timpurile și culturile: indiferent cât de diferite sunt valorile morale și estetice sau capacitățile tehnologice, toate, absolut toate grupurile umane au avut povești. Concluzionez de aici că acestea nu vor dispărea nici în viitor, ci această nevoie va rămâne o cerere care trebuie satisfăcută.

Privind retrospectiv mai observăm însă încă ceva vital: or fi ele, plăsmuirile, un element static și etern ca fond, dar nu și în formă, căci aceasta a evoluat în privința simțurilor prin care sunt transmise și percepute. Astfel, la început legendele și religia se spuneau și se auzeau: faza orală a literaturii se adresa simțului auditiv; apoi prin trecerea la scris și citit, ea a transgresat în alt simț, cel vizual, și acum o percepem cu ochii, iar faptul că pe parcurs (prin cinematografie) a înglobat și alte arte ce ”se vedeau”, distincte inițial (imaginea, de la pictură la peliculă, dar și dansul), doar a augmentat această mutare senzorială. Mai mult, evoluția nu a fost doar o trecere, ci o extindere: simțul vizual domină prezentul, dar cel auditiv nu a fost înlăturat, ci înglobat.

Consider însă că evoluția modalității de percepere a imaginarului nu s-a încheiat, ci va continua prin trecerea la o altă etapă, cea a simțurilor tactil și kinetic; la fel ca și auzul, văzul va rămâne asimilat, dar va trece în fundal. Iar acum, după ce am stabilit faptul că imaginarul nu pleacă nicăieri ca fond, dar evoluează ca formă, să trecem la indiciile ce-i sugerează viitorul.

*

Literatura și cărțile. Cred că nu este cazul să ne ascundem după deget și să negăm evidența: literatura este în declin. Cantitativ absolut probabil că nu, din moment ce suntem peste 7 miliarde de oameni; relativ însă (proporțional), sunt convins că se scrie mult mai puțin per cap uman alfabetizat. Dar nu aici, în concret, este decăderea cea mai gravă, ci în simbolic: literatura suferă o continuă degradare a importanței acordate de public.

Aici nu vă uitați în jurul vostru: noi suntem cititori și ne împrietenim cu cititori, dar dincolo de noi este o uriașă umanitate de telespectatori, cei mai neavizați receptori; apoi de internauți, ceva mai cunoscători, dar încă departe de a fi literați; și peste ei, în cazul mai fericit al celor care știu ce vor, cinefili și gameri. Majoritatea covârșitoare a acestor consumatori nu mai percep literatura ca un element necesar vieții lor și nu mai sunt interesați să lectureze cărți; nici nu mai privesc marii scriitori (în cazul improbabil în care aud de ei) ca pe niște ”monștri sacri” demni de respect.

Pe scurt, pentru miliarde literatura nu mai contează, iar proporția celor indiferenți crește în totalul omenirii, chiar mai repede decât a celor ne-educați pur și simplu (adică sunt din ce în ce mai mulți care au trecut inclusiv prin studii liceale și tot nu mai citesc, nu mă refer doar la locuitorii de favele și ghetouri).

Adăugăm la asta și decăderea cantitativă a pieței editoriale (se cumpără mai puține cărți, indiferent că-s pe hârtie sau în format electronic), dar și calitativă (piața e dominată de vedete fără valoare precum Coelho) și putem identifica un trend pe cât de evident pe atât de trist: literații sunt dinozauri, se îndreaptă spre extincție.

*

Filmele. Indiferent că ne referim la forma cea mai artistică, cinematografia, la sora sa populist-degenerată, televiziunea, sau la noul puștan plin de avânt, dar nu și de bun-gust, video-internetul, audiovizualul domină prezentul în mod covârșitor. Filmele sunt tiranozaurii și raptorii pieței actuale de imaginar: stăpânesc arogant toate nișele, ca niște prădători de vârf inegalabili. Vedetele lumii nu mai sunt scriitorii, pictorii, compozitorii sau balerinii, ci actorii, regizorii și francizele, deja entități cu viață independentă de cea a oamenilor care le servesc. Dar, dacă știi unde să te uiți, vei vedea semnele decadenței, iar filmele vor fi similare monștrilor antedeluvieni și în epilog: vor dispărea.

De ce spun asta, pe ce mă bazez? Deși probabil că primul lucru la care o să vă gândiți va fi evident degradarea calitativă (per total, cinematografia actuală este din ce în ce mai proastă în fond – ca idei – și formă – ca exprimare), nu veți avea dreptate decât parțial. Tembelizarea Hollywood-ului (că de TV nu mai vorbesc) este un simptom, nu o cauză. Piața filmelor, implicit a celor din spatele lor (scenariști, producători, actori) este una adaptativă în sens capitalist, conform principiului darwinian al supraviețuirii celui mai potrivit (”survival of the fittest”, aici cel mai grabnic aducător de bani). Peliculele sunt tot mai proaste pentru că, în urmărirea profitului, trebuie să satisfacă publicul. Acesta fiind din ce în ce mai numeros, este și tot mai divers, iar atunci soluția pentru a atrage milioane de spectatori este să folosești rețete care să rezoneze cu cât mai mulți indivizi.

Problema însă este că atingerea simultană a unor gusturi diverse se poate face doar printr-o diluare a specificităților, o tindere către general ce va sfârși prin a satisface nițel pe toată lumea și a nemulțumi cu câte ceva diferit pe fiecare. Ei bine, aici se găsește sămânța pieirii, sădită recent (de două decenii) de alt actor proaspăt apărut printre noi: socializarea pe internet.

În mediul virtual, fiecare consumator găsește exact ceea ce caută el ca persoană: forumuri, grupuri de Facebook, site-uri specializate. Nu contează cât de rară, complexă, ilegală/imorală este ținta sa imaginară, fie ea o anumită formă de artă, un hobby sau o preferință sexuală. Ea există pe internet și tot acolo sunt și alții ca el; își va satisface nevoia imaginară vizată și simultan și pe cea primară de apartenență. Mai mult, va avea decizia, controlul. El va alege ce vizualizează și ce nu, precum și în ce ordine. Publicul actual versat, post-modern am putea spune, nu mai vrea să se uite la ceva unde alții au decis cât durează, cum arată personajele, cum evoluează povestea și așa mai departe. Nu mai este dispus, pe banii și timpul lui, să cedeze altora controlul. Vrea să fie el regizorul/scriitorul.

Și acesta este începutul sfârșitului pentru audiovizual: nu poate oferi asta. Nu poate realiza zeci și sute de versiuni ale unui film pentru a mulțumi nenumărate grupuri-țintă cu gusturi similare până la un punct, dar divergente de acolo. Nu este fezabil, nu este rentabil, nu deține mijloacele tehnice să distribuie așa ceva. Iar numărul spectatorilor activi (”controlativi”) va crește continuu, prin extinderea internetului și explozia de ”alfabetizare virtuală”, în defavoarea celor pasivi, care se îndreaptă cuminți spre cinema sau televizor pentru a înghiți ce le-a preparat cineva din altă clasă, de pe alt continent și practic din altă lume.

Există însă deja printre noi cei care pot face asta. Mamiferele, viitorul.

*

Jocurile video. De ce are R.R. Martin un asemenea succes monstruos în cele două medii destinate pieirii, dar încă pe final de grandoare (cărțile) și în plină glorie (TV)? Pentru că oferă spectaculos de bine ceva ce a stat probabil în spatele inventării poveștilor și a rămas vital în producția de imaginar de la începuturi până în prezent: nevoia omului de a fi uimit, surprins, ”smuls de pe picioare” (în engleză ”awe).

Parțial, această necesitate psihologică se datorează plăcerii corporale a adrenalinei, dar pe de altă parte are un element comun cu existența religiei (și mii de ani legendele au contopit credința și poveștile, mult mai târziu fiind separat imaginarul sacru de cel profan). Acesta provine din caracteristica noastră gregară: suntem primate care trăim în grupuri fluide social, dar întotdeauna ierarhizate. Avem imprimat genetic în minte instinctul de supunere (chiar dacă nu oarbă ca la insecte) față de lideri, față de masculul alpha, nevoia de a primi îndrumare și control, de a avea certitudinea că există cineva care ”știe” ferm ceea ce nouă ne este neclar, fie el zeu, rege sau general.

Nu se contrazice asta cu dorința de control de la punctul 2, mă veți întreba? Nu, nu se infirmă reciproc, pentru că ierarhia la grupurile de oameni (ca și la alte antropoide precum cimpanzeii) este în esență conflictuală: simțim nevoia să ne spună masculul alpha ce trebuie făcut, dar și pe cea de a provoca ordinea socială pentru a urca pe la rangul beta, sau, de ce nu, chiar la vârful suprem dacă putem.

Atunci, produsul imaginar optim pentru consumatorul post-modern este cel în care are control asupra evoluției poveștii, dar există și vocea auctorială, ”zeul” care în puncte cheie să îl surprindă, iar în momentele de indecizie să-i poată oferi căi de înaintare. Cărțile oferă vocea auctorială și o mică doză de control (citești cât vrei, când vrei, îți formezi opinii proprii despre ce a vrut autorul să zică etc.); filmele oferă mult mai mult element ”wow!”, dar îți iau controlul complet; iar internetul îți dăruiește libertatea absolută, dar este un haos confuz, fără zei.

Există însă o specie care a apărut foarte recent (din anii 80-90), jocurile video, dintre care și mai recent (10-15 ani) s-a desprins vestitorul viitorului, o minoritate deocamdată: cele în care ai controlul deciziilor, unde alegerile tale influențează evoluția poveștii și a lumii și personajelor (ca seriile fantasy Elder Scrolls, Dragon Age și Witcher sau SF precum Fallout, Mass Effect, Deus Ex). Acestea reprezintă primul hibrid consumator-povestitor în care amândoi sunt autor împreună, iar nevoile contradictorii de control și de ”awe” pot fi satisfăcute simultan.

Mai mult, în paralel cu această apariție în plan de idei se desfășoară, chiar acum, o altă evoluție, tehnologică de această dată și probabil începutul unei revoluții pe care majoritatea omenirii nici nu o bănuiește încă dar eu estimez că va fi ”game-changing” la nivelul celor agricole și industriale: realitatea virtuală. Instrumentele pătrunderii în această nouă lume (precum Virtuix Omni sau Oculus Rift) încep să devină fiabile și pe viitor vor deveni și accesibile ca preț. Iar dacă vor urma ritmul de ieftinire și creștere a capacităților specific tehnicii de calcul (de exemplu memoriile), acest viitor este mai apropiat decât putem bănui. O viziune a trecerii unui prag într-o altă categorie de percepție/mod de funcționare pe care autorii de SF (cum ar fi Philip K. Dick acum câteva decenii) au avut-o de mult, încă din vremuri când calculatoarele actuale erau inimaginabile.

Dar nu datorită acestei previziuni suntem noi, SFFH-iștii, strămoșii păsărilor ce vor supraviețui în lumea nouă, din care dinozaurii precum filmele și cărțile vor dispărea, fiind înlocuite de jocuri evoluate, de meta-realitate (post-realitate?). Ci pentru că suntem deja acolo, în sămânța din care va exploda virtualitatea. Toate, absolut toate seriile de jocuri exemplificate sunt exclusiv SF sau Fantasy, iar cei care le-au scris pot, în unele dintre ele, să rivalizeze în calitatea scrierii cu autori consacrați (de exemplu Dragon Age Origins, zic eu) sau chiar sunt excelente adaptări ale unora celebri pe hârtie (Andrzej Sapkowski la Witcher).

De ce? Pentru că aceste genuri literare se potrivesc cel mai bine noii idei de hibridizare control-libertate. Mixtura respectivă necesită ca publicul consumator să aibă o gamă largă de opțiuni, de fire narative alternative, care pentru a oferi surprize să nu se bazeze pe o realitate deja cunoscută în avans. La asemenea cerințe majoritatea literaturii mainstream nu poate face față suficient de spectaculos (iar cererea de factor ”wow” este în creștere explozivă în toate artele, să ținem cont și de asta) și, sincer vorbind, nici nu are disponibilitatea să se adapteze la această nouă formă de manifestare artistică, percepută drept copilărească (așa cum și SFFH-ul este încă denigrat ca fiind neserios și imatur).

*

Pe scurt, consider că literatura și filmele în formele actuale sunt dinozauri, monștri grandioși care vor dispărea odată cu iminenta revoluție a realității virtuale (VR), elemente din ele urmând a fi înghițite în jocurile video ce vor evolua din cele prezente (evident că și acestea vor fi în VR cu totul altceva decât acum). Viitorul ”poveștilor”, a producției de imaginar, va fi constituit de meta-realitatea urmașilor prezentelor jocuri bazate pe evoluția narațiunii în funcție de deciziile consumatorului.

Ce se va întâmpla cu realitatea adevărată și în ce relație vom mai fi cu ea, asta e în sine un subiect complex, demn de alt articol.

Noua specie artistică nu va însemna și dispariția scriitorilor, ci le va asigura supraviețuirea (chiar evoluția) prin accesul la forme mai expresive de exprimare, care vor îngloba în VR toate simțurile: vom participa ca ”cititori-spectatori” la poveste citind text, văzând imagini, auzind, mergând/alergând/luptând, pipăind, simțind poate și durere sau gust și miros. Și mai ales luând decizii.

Mai mult, eu personal cred că vom asista la o renaștere calitativă, întrucât și în prezent deja uneori jocurile, mai orientate spre experiența fiecărui jucător, oferă povești mai bune decât cinematografia și literatura excesiv de comercializate și masificate. Iar de această revoluție a producției/distribuirii de imaginar individualizat vor profita cel mai bine SFFH-iștii, care prezintă cele mai bune (pre)adaptări utile în noul mediu (pe care, culmea, tot ei l-au anticipat).

De aceea, dragii mei cititori și scriitori de SF, cred eu că tocmai noi suntem Arheopterixul care va asigura supraviețuirea literaturii în fața unei iminente extincții în masă.

***

LINKURI

Îl găsiți în GAZETA SF

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s