UMANITATEA ÎN SF. CINE ESTE OM ȘI CINE NU?

Ce este omul? Întrebarea fundamentală, care ne frământă de milenii, a fost rezolvată cu ușurință de religie prin ideea de suflet: creaturile cu suflet sunt oameni, cele fără nu. Această definire a început însă să se sfărâme odată cu dezvoltare spiritului științific și, de vreo 2-300 de ani, ne-am găsit din nou goi în fața infinitului, fără o definiție clară pentru noi înșine. Iar pentru noi, cititorii de SF, situația e și mai grea, căci au apărut numeroși noi candidați posibili la această calitate: androizi, cyborgi, clone, AI-uri, roboți inteligenți, extratereștri.

Ca diferențiere, voi considera cyborgi organismele ce combină părți umane (de carne) cu părți tehnologice; androizi roboții umanoizi din componente ce nu provin din celule umane (plastic, metal, substanțe organice de altă natură) și care nu folosesc o minte umană; clone ființele provenite din celule umane și folosind o minte umană, indiferent dacă mai au formă umanoidă sau nu; iar roboți inteligenți pe cei tehnologici non-umanoizi (precum moravecii lui Simmons).

În opinia mea, definirea unui om se face printr-un mix de criterii biologice, psihologice și sociologice, pe care o să le prezint în continuare în ordinea logică (cu precizarea că eu fiind ateu, nu iau în calcul și criterii teologice, acestea vi le adăugați voi după gust, cu riscul să nu mai fie viabil nici un candidat). Voi lua în calcul, evident, doar creaturile/entitățile cu un grad civilizațional de inteligență, căci altfel risc să includ, conform propriei mele grile, și cimpanzeii (deși e și asta altă discuție, în unele state s-a decis legal că beneficiază de drepturile omului).

*

1. CURIOZITATEA INTELECTUALĂ. Unul dintre primele aspecte pe care le consider definitorii omului este dorința/nevoia de a ști mai mult, de a descoperi noul, de a se întreba ce este dincolo de orizont. Spiritul științific aș putea spune, impulsul nostru de a căuta explicații, a cerceta și a experimenta.

Evident, în mare măsură împărtășim curiozitatea cu animalele; dar dincolo de cea motivată de căutarea de noi surse de hrană și noi teritorii, omul are și o curiozitate la adresa aspectelor abstracte (matematică, fizică, filosofie etc.) care nu se regăsește la nici o altă ființă descoperită până acum de noi. Și primatele au de exemplu curiozitatea tehnologică de a găsi instrumente și arme, de a înțelege cum funcționează și uneori chiar de a le optimiza.

Dar, în plus, noi simțim nevoia să înțelegem nu doar ce funcționează și cum, ci și DE CE. Ei, și de la acest DE CE, indiferent că este unul fizic (ex. identificarea forțelor precum gravitația) sau sociologic (ex. factorii ce duc la apariția și extinderea unei ideologii), începe eliminarea în grila noastră. Cât de reală este dorința de a ști DE CE la mințile electronice (AI-uri, roboți umanoizi sau nu)?

Chiar dacă există (de exemplu moravecii lui Simmons manifestă curiozitate intelectuală și artistică), nu este ea urmarea programării efectuate de oameni? Poate nu direct (la un robot creat de un AI sau de alt robot), dar ca punct inițial, nu orice minte electronică, indiferent cât de evoluată, provine de la un soft originar creat de om?

Puteți argumenta că, în fond, și a noastră este doar un soft, din moment ce mintea este o manifestare bio-chimică și electrică ce funcționează pe bază de algoritmi. Că și noi suntem, mai mult sau mai puțin, niște computere ce funcționează pe baza unei programări destul de standardizate. Diferența specifică pe care o percep eu este faptul că, la noi (și la alte ființe inteligente biologice), programul curiozității abstracte a evoluat singur, în mod natural, și nu a provenit dintr-o intenție externă, fie ea și implicită, nu explicită (poate că o AI a evoluat dintr-un soft ce nu avea inclusă curiozitatea, dar programatorul uman inițial a creat acel soft folosind mintal o paradigmă ce o includea).

Pe scurt, la criteriul CURIOZITATE INTELECTUALĂ avem:

DA: cyborgi, clone, extratereștri,

NU: AI-uri, roboți inteligenți (androizi și moraveci).

*

2. IMAGINAȚIA. Pornind poate din curiozitatea intelectuală de la punctul anterior, imaginația merge cu un pas și mai departe de animale către abstract. Astfel, oamenii nu numai că imaginează lucruri noi funcționale și utile din elemente care nu sunt evidente (spre deosebire de primate, care descoperă instrumente și arme folosind elemente deja existente în mediul lor), dar imaginarul uman inventează și o infinitate de concepte și entități absolut inutile și lipsite de funcționalitate.

Nu mă refer aici la religie, de exemplu, care, deși este imaginară și inutilă pe fond, îndeplinește totuși anumite funcții reale sociologice (ne reduce instinctele criminale printr-un sistem de pedepse și recompense lipsite de concretețe) și psihologice (are efect anti-traumatic). Nu, mă refer pur și simplu la povești, de la legendele celor mai străvechi oameni la SF-ul și fantasy-ul actuale.

Nu există animale care să inventeze povești fanteziste (s-a stabilit, de exemplu, că și gorilele mint, dar minciuna nu este o fantezie, ci se bazează pe elemente reale și verificabile, doar prezentate fals). De aceea, probabil că unul dintre primele lucruri care ne-a separat vizibil în evoluție de strămoșii noștri antropoizi a fost momentul când niște australopiteci, sau ce or fi fost, s-au strâns sub un copac și unul dintre ei a început să vorbească prostii. Iar celorlalți, deși le era clar că nicăieri în jurul lor nu se găsește monstrul inventat pe loc din poveste, le-a plăcut fiorul simțit și au cerut mai multe detalii lipsite de realitate și utilitate.

Acum, problema cu acest criteriu este că, deși ne separă foarte clar de animale, inclusiv de cele mai apropiate nouă, e mult mai greu de stabilit dacă ne separă și de celelalte ființe inteligente. E clar că cyborgii și clonele vor avea aceeași imaginație, căci provin și biologic din oameni; dar dacă o AI sau un android manifestă imaginație care nu a fost programată de un om, este ea veritabilă, sau, precum curiozitatea intelectuală, provine de la creația inițială? Eu aș zice că este reală, căci a evoluat de la sine, independent.

De aceea, cu o doză de dubiu, consider că la criteriul IMAGINAȚIE avem:

DA: cyborgi, clone, extratereștri, AI-uri, roboți inteligenți (androizi și moraveci).

*

3. SENTIMENTE. Dacă punctul anterior ne separa foarte clar de animale și nu prea bine de alte ființe inteligente, în privința sentimentelor situația stă exact invers. Vedem în jurul nostru că o bună parte din animalele mai evoluate (mai ales mamiferele și unele păsări) au în mod real sentimente; și cu cât sunt mai evoluate, cu atât și simțămintele sunt mai variate și mai specializate.

De exemplu, o pasăre simte dragoste față de progenituri, dar puțin probabil să cunoască sentimentul de regret; un câine este capabil de prietenie, de iubire extra-specie (iubește un membru al altei specii și este conștient că este alt tip de ființă, din moment ce folosește o limbă diferită cu oamenii decât cu alți câini) și chiar de tristețe; iar un cimpanzeu simte absolut tot ce simțim și noi, mai puțin fervoarea religioasă sau ideologică, ce pornesc din imaginație (deși putem considera că are sentimente politice, din moment ce există campanii războinice între triburi de cimpanzei, care nu sunt motivate de foame sau teritoriu).

Pe de altă parte însă, nu este posibil ca o AI, indiferent cât de inteligentă, fie ea chiar și cvasi-divină, să aibă sentimente reale, și mă refer și la cele strict software, entități virtuale, cât și la cele întrupate (androizi, moraveci). Acestea ar putea simți lipsa reală (a unui program, a unei componente, a unui membru al rețelei/echipei) dar nu cred că ar putea simți o lipsă nereală, precum depresia (unde îți lipsește ceva nedefinit, dar devastator).

De fapt, cred că principalul element care ar separa clar sentimentele umane de cele electronice este definirea. Un android, precum cei din „Vânătorul de recompense” (superbul „Blade Runner” al lui Ridley Scott) poate simți dragostea, regretul, furia, dorința de a fi liber sau chiar om. Toate acestea sunt sentimente reale, dar obiectul lor este clar definit: un alt android, un om, conceptul de om, de libertate.

Suplimentar acestui tip de sentimente, oamenii mai o categorie unică: sentimentele fără obiect clar definit, precum dorul, nevoia de împlinire în general și, cum spuneam mai devreme, melacolia, spleenul, depresia. Nu este clar dacă extratereștrii biologici ar avea sau nu acest tip de simțăminte; probabil că cei proveniți din ființe similare mamiferelor le-ar avea, în timp ce cei insectoizi nu – rămâne de văzut.

Pe scurt, la criteriul SENTIMENTE avem:

DA: unii cyborgi (la care predomină umanul), clonele, unii extratereștri,

NU: AI-uri, roboții inteligenți (androizi și moraveci), unii cyborgi (la care predomină AI-ul), unii extratereștri.

*

4.SPIRITUL DE SACRIFICIU. De la variantele lui blânde (compasiunea, caritatea, generozitatea) până la cea extremă (renunțarea la propria viață), spiritul de sacrificiu al individului în favoarea grupului (de la familie până la popor) a fost întotdeauna considerat ca absolut definitoriu pentru „a fi om”.

Dar este el oare? Nu la fel se sacrifică și insectele sociale, precum termitele, albinele, furnicile? Aici elementul de diferențiere apare la motivație: atât noi, cât și foarte multe animale, suntem dispuși la riscarea și chiar sacrificarea propriei vieți pentru supraviețuirea fizică a colectivității și, la extrem, a speciei. Dar aceasta este pur și simplu o pre-programare instinctivă existentă inclusiv la ființe extrem de rudimentare evolutiv.

Diferența apare la motivația imaginară, atunci când pericolul nu este concret, fizic (atacul unui prădător) ci de valori: la adresa religiei sau a ideologiei. Zeci de milioane de oameni au murit de-a lungul istoriei pentru a-și proteja zeul sau idealurile, indiferent că acestea s-au numit comunism, fascism sau pur și simplu libertate, în timp ce nici un animal nu a pierit vreodată pentru concepte.

Atunci, separația ar fi destul de simplă: roboții care se sacrifică conform legilor lui Asimov intră la prima categorie, fiind programați în acest sens, în timp ce clonele ce mor pentru Republică în „Războiul Stelelor” fac asta din convingere, și deci sunt oameni.

Dar tind să nu fiu de acord cu această aparență. Atât la ideologie cât și la religie, eroii renunță la propria viață pentru ca urmașii lor (fie biologici, propriii copii, fie mentali, descendenții ca popor) să fie protejați de creștinare/islamizare/etc. sau de un mod de viață perceput malefic (și cei care mor pentru dictaturi precum teocrația iraniană sau URSS/Reichul nazist credeau că alternativa este mai rea). Ca să nu mai spun că o parte dintre ei se așteaptă și la recompense (virgine în Rai sau un monument grandios). Și atunci, dacă scopul este tot protejarea membrilor grupului, chiar dacă nu e un pericol real, ci mintal, nu ne întoarcem la supraviețuirea speciei?

Eu personal consider că da, ca urmare acest criteriu considerat de multe ori definitoriu mie nu mi se pare valabil. Astfel că nu o să-l folosesc, fiind inutil.

*

5.BIOLOGIA.

Din păcate, criteriul aparent cel mai simplu de definire a omului în realitatea prezentă, și anume să fie măcar parțial uman în sensul pur biologic/anatomic, devine extrem de complicat în cea viitoare, science fiction. Și asta din cauza a două dileme, pe care o le disec nițel, fără a extinde prea mult analiza (că ar ieși alte două articole).

Prima dilemă apare la interpretarea fizică: încă ești om atâta timp cât mai ai măcar ceva dintr-un organism uman. Problema este: unde e limita maximă? De exemplu, personajele îmbunătățite cu prostetice și implanturi din universul jocului Deus Ex sunt încă, evident, oameni. Foarte clar cât timp prosteticele reprezintă minoritatea; când acestea devin majoritare, respectivii devin cyborgi, dar în opinia mea încă sunt oameni, chiar dacă mai au, de exemplu, doar capul original, și chiar și acela cu ochi tehnologici. Problema este: dacă înlocuiești absolut tot în afară de creier, mai ești om? Eu aș zice că da. Dar când înlocuiești o parte din creier cu procesoare? Deja este foarte discutabil. Numai că atunci când ai terminat de înlocuit totul nu mai ești cyborg, ci android, iar atunci apare întrebarea: care a fost punctul exact când ai schimbat categoria? La cât la sută din schimbare?

A doua dilemă este la interpretarea metafizică: mintea noastră reprezintă un complex de semnale biochimice și electrice („software”-ul) rulate de creier („hardware”-ul). Cât timp rămân cuplate, totul e simplu, dar ce facem dacă le decuplăm? Software-ul fără hardware mai este om?

Adică dacă o AI se dezvoltă sau e creat independent, este o entitate electronică. Dacă însă downloadăm mintea unui om într-un computer, este ea o minte sau o AI? Și care este ”eu”, doar cea rămasă în corp sau și cea din cloud? După ce moare cea organică, cea din computer mai este (același) om sau ceva diferit? În opinia mea, și nu sunt atât de sigur că am dreptate, cea din computer nu este „eu”, ci altcineva. Dar imaginația și curiozitatea intelectuală pe care le va manifesta sunt continuări ale celor originale și deci veritabile (ca urmare este om) sau doar simulări (și nu este om)? Aici înclin spre a doua variantă, deși probabil că personalitatea ar fi absolut convinsă că sunt reale. Și nu vreau să mă întreb, similar, cât de real e ceea ce percepem noi, că deja mă înfior…

 Ca urmare, cu multă îndoială, consider că la criteriul BIOLOGIE avem:

DA: cyborgi (până la un punct), clone, extratereștri,

NU: AI-uri (originale sau minți downloadate), roboți inteligenți (androizi și moraveci), cyborgi (după un punct).

*

Într-o oarecare concluzie cam fluidă, căci am văzut cum zonele de gri sunt atât de greu de definit încât mai mult ne afundăm în alte întrebări decât să răspundem cu „alb și negru”, aș putea spune că umani sunt clonele (umanoide în formă sau nu), cyborgii (până la un punct greu de definit) și o parte din extratereștrii biologici, în timp ce AI-urile (originale sau foste minți), androizii, roboții și unii extratereștri nu pot fi considerați oameni.

Vreau însă să precizez că eu însumi îmi păstrez anumite dubii filosofice asupra clasificării și, mai ales, că această discriminare a fost una strict conceptuală și nu din punct de vedere al drepturilor. Căci (și această temă ar fi și ea destul de complicată) din punct de vedere al drepturilor omului consider că acestea ar trebui acordate în mod egal tuturor creaturilor (biologice, tehnologice și virtuale) care manifestă conștiință de sine și capacități de introspecție, indiferent că sunt sau nu oameni.

Ca în legea lui Ohm, varianta hâtră românească: „ești om cu mine, sunt om cu tine”…

LINK

O găsiți în Gazeta SF

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s